Dealurile din Sidney
Începuse să plouă - din nou! - De mai bine de o jumătate de oră, iar petalele trandafirilor din curtea exterioară îsi plângeau suferinta la atingerea picăturilor – o dovadă în plus pentru a considera, dacă mai era necesar, apa păstrătoare a minunilor Universului. În fapt, ploaia nu se odihnise de la începutul lunii, cu exceptia câtorva minute de relache, o dată la două zile, mai ales în timpul noptii, ziua fiind întunecată la fel ca noaptea, apropirea noastră fată de ocean confundându-ne cu griul furtunilor, cu dulceata si fragilitatea gândului în fata naturii. Visam încă la o vară sănătoasă din regiunea Bărăganului, cu ploi repezi si torentiale, zăpuseală uscată si umbră plină de verdeată pe timpul după amiezii. Poate un fel de virga sahariana, un sfârsit aflat înainte de concretizare. „Si era ploaie cu senin/ Senin cu ploaie, /Salcâmii ramurile-nclin/Si le îndoaie.” (Si era ploaie cu senin - Mihai Eminescu)
Pentru Sydney, tensiunea superficială a masei de ploaie căpăta dimensiuni vizibile, peste dovada normalitătii, oricine si oricând putea să verifice fortele moleculare care adunau grămada de lichid, prefăcând-o în adevărate torente acvatice, scufundând insula si redescoperind mitul frumoasei sirene din povestile copilăriei. Ploua în realitate, precum si în subconstientul colectiv, glumind în fata balonului de săpun urias în care eram învăluiti, fără putintă de scăpare. Forma minimală pe care o înduram nu putea rămâne doar o consecintă a legilor fizicii, ea se dovedea o problemă rezolvată la începutul firii, un răspuns al problemelor cotidiene care căpătaseră valoare nulă în momentul deducerii invariabile a consecintelor ei terestre. Nici un fel de ecuatie matematică nu putea fi invocată, atât creioanele cât si calculatoarele fiind umede si, deci, inaccesibile oricărei tentative logice: poezia câstigase teren în defavoarea chestiunilor financiare, antenele de comunicatie dispăruseră pur si simplu, internetul zilnic părea că nu existase vreodată. Uitasem de ceva vreme versurile lui Bacovia si, drept să spun, resimteam o greutate în a compara cele două locatii, probabil din pricina respectului datorat poetului, sau, poate, doar dintr-o responsabilizare prea mare în fata imposibilitătii transpunerii versurilor în limba cea nouă. „Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de betie -/ Si s-asculti pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă... (Raining, raining, raining,/ Time to get real drunk—/ And listen to the void,/ –Melancholy funk, / Raining, raining, raining...)”
Trebuia, totusi, să pornesc spre oras, evitând melancolia, băltile, precum si recomandările meteorologilor. Stiam că exista ceva acolo, afară, un capăt de explicatie pe care nu trebuia să îl pierd, un adevăr intermediar, dar important pentru mai mult de o singură secundă, o vointă a lucrurilor mai presus de linistea potentialului nul. Eram, deja, atrasă de către moleculele de apă ce îmi deveniseră vecine, mă aflam în interiorul fenomenului, un alt fel de lege îmi guverna miscările, un acelasi cântec. „Plouă!... / În orasul nostru românesc/ Plouă asa cum stim cu toti că plouă —/ Plouă “gris” ca-ntr-o estampă japoneză.../ Pietonii pe trotuare se răresc,/ O trăsură cu un „Chrysler” în viteză,/ Trec în sens invers/ Si se ciocnesc... (...)/ Plouă... / Si-n orasul nostru ploaia cântă,/ Cântă ca un fonograf stricat.../ De trei zile si trei nopti, neîncetat,/ Un tenor cu vocea falsă se frământă/ Si pe străzi,/ Si-n curte la palat...” (Ion Minulescu)
Privit din apropiere, trandafirul părea mai discret, autonom si împăcat cu soarta, vesel în anumite momente de vibratie si. - De ce nu? – Profesor de lingvistică autohtonă, un joc de cuvinte si imagini privite de pictorul casei. L-am salutat si am păsit, prin siroaiele nesfârsite de apă, spre masina aliniată corespunzător, aflată în asteptarea aventurii lacustre. „De-atâtea nopti plouând,/ Aud materia plângând.../ Sunt singur, si mă duce-un gând/ Spre locuintele lacustre.” (George Bacovia) „So many nights I've heard the rain,/ Have heard matter weeping.../ I am alone, my mind is drawn/ Towards lacustrine dwellings.”. Nimic improbabil, radioul cânta Mozart, motorul actionat se grăbi să răspundă comenzii. Încet, calea de urmat se dezvăluia sinusoidal printre stergătoarele de parbriz, o simteam în acceleratie si în vers, geografia locului se îmbina perfect cu filosofia spatiului-matrice, onduleurile transversale si longitudinale ale soselelor australiene amintindu-mi valabilitatea alegerii cuvântului scris. Mai curând asteptam o revelatie a destinului coborât din înaltul cerului, prin divizări minime, decât un punct fix descris drept destinatie a călătoriei apoase: Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă si el structurat de orizontul spatial, înalt si indefinit ondulat. (Lucian Blaga – Trilogia Culturii, Spatiul Mioritic)
Numai atunci când am auzit soneria telefonului, (Liszt în cea mai duioasă formă electronică), am perceput tăcerea ce învăluise habitaclul. Curgerea exterioară realiza un spectacol de teatru autentic pentru interior, la semafor un tântar arătos plutea, ascuns de o frunză uriasă, pe o suprafată lichidă a ferestrei laterale - Bee Movie în cea mai directă propunere regizorală. „Ce interesant! Poate regăsim The Fisher King în seara aceasta. Robin Williams si ploaia americană ne pot conduce către o altă perspectivă de întelegere: efectul Bergenon, sofisticat în descriere si, totusi, atât de simplu ca intuitie. Conditiile de limită, ciclonice sau convective, ne readuc perceperea primară prin înlăturarea interventiei umane. Credinta sau destinul, amândouă, în acutizare duală.”
Timpul, măsura publica fară de reprezentare, mă balansa încă între cer si pământ cu săgeata variabilă, adânc si înalt, „în ritm repetat, monoton si fără sfârsit. Cu acest orizont spatial se simtea organic si inseparabil solidar sufletul nostru inconstient, sufletul românesc, cu acest spatiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin.” (Lucian Blaga) Si atunci, adevărat am stiut că depărtarea nu face decât să limpezească apele, că surâsul si plânsul sunt fabricate din acelasi aluat, aceleasi sentimente dincolo de fapte: spatiul mioritic prinde viata în definirea celor mai diferite hierofanii, astăzi si mereu, acum si acolo – dealurile din Sydney.
------------------------------------
„She Who Knows” - Ilustratia este realizată de Luminita Serbănescu, Ottawa, Canada
Mihaela CRISTESCU
|
Mihaela Cristescu 8/1/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.