Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhiv� 2024
Articole Arhiv� 2023
Articole Arhiv� 2022
Articole Arhiv� 2021
Articole Arhiv� 2020
Articole Arhiv� 2019
Articole Arhiv� 2018
Articole Arhiv� 2017
Articole Arhiv� 2016
Articole Arhiv� 2015
Articole Arhiv� 2014
Articole Arhiv� 2013
Articole Arhiv� 2012
Articole Arhiv� 2011
Articole Arhiv� 2010
Articole Arhiv� 2009
Articole Arhiv� 2008
Articole Arhiv� 2007
Articole Arhiv� 2006
Articole Arhiv� 2005
Articole Arhiv� 2004
Articole Arhiv� 2003
Articole Arhiv� 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Nicu Alifantis la 70

Nu aveam, cred, nici zece ani cind l-am ascultat si chiar l-am vazut pe scena prima data. Era inainte de anii ’80, intr-o sala de spectacole, unde reusise sa vrajeasca o multime de copii cu cintecul acela cu dromaderele, al caror numar nu-l mai stiu. De atunci muzica lui Nicu Alifantis m-a insotit mereu, una dintre cele mai importante calitati ale ei fiind, probabil, aceea ca poti s-o asculti toata viata, indiferent de virsta.
Nicu Alifantis este, fara indoiala, deja un clasic al genului sau muzical. Cariera sa a inceput acum 30 de ani, cind a debutat componistic. Debutul scenic a avut loc in 1973, iar cel discografic in 1976, cu Cintec de noapte. Tradusa in cifre, aceasta cariera devine impresionanta: 3984 de concerte, 98 de spectacole de teatru pentru care a compus muzica, 13 albume individuale, plus nenumarate turnee, recitaluri, premii.
Spuneam „clasic al genului“, dar poate ca ar fi mai exacta denumirea aceea din jargonul muzical, folosita pentru cintecele care nu au virsta, evergreen. Nicu Alifantis este cintaretul evergreen, poate si pentru ca te „agata“ auditiv si cu textele cintecelor, nu numai cu muzica propriu-zisa.

„Minoritatile fac bine peisajului mioritic“

V-ati nascut la Braila si sinteti pe jumatate grec. V-a influentat in vreun fel acest lucru?

Sint jumatate grec, din partea tatalui, jumatate machidon, din partea mamei. Poate ca genetic asta iese din cind in cind la suprafata, dar nu as putea spune ca mi-am controlat vreodata atitudinile si caracterul zicind: „Uite, astea le fac pentru ca sint grec, iar astea pentru ca sint machidon“. Cred ca poate gena din mine se da in vileag in ceea ce creez eu din punct de vedere muzical, si cam atita tot.

Ce v-a dat bun aceasta intimplare genetica?
Dupa parerea mea, orice combinatie poate da ceva bun. Nu vad de ce ar putea da ceva rau vreodata. Sigur ca eu, in calitate de minoritate, nu pot sa tin decit cu minoritatile. Am ferma convingere ca fac bine peisajului mioritic.

Ati lucrat cu machidonii, ati cautat sa colaborati in mod special cu cei care erau, sa zicem, asemeni dumneavoastra?

Nu, nu mi-am ales niciodata colaboratorii dupa criterii etnice. E adevarat, trebuie sa recunosc ca pe acest album, recent aparut pe piata, exista un cintec care e premeditat si pentru care am discutat indelung cu Marius Batu, machidon si el, dar pe de-a-ntregul, full option. Am discutat despre posibilitatea de a face un album cu cintece machidonesti. Asa ne-a incoltit aceasta idee in minte: de a include pe albumul meu o melodie specifica pentru machidoni. Ma bucur foarte tare ca el a acceptat sa colaboreze cu mine. Il stimez foarte tare: din punct de vedere profesional, este un artist extraordinar, iar din punct de vedere uman, e un om cu totul minunat.

Ce v-a dat in plus faptul ca ati copilarit si v-ati trait tineretea in Braila, care este un oras al combinatiilor de tot felul, al minoritatilor de toate
felurile?

In perioada in care traiam acolo, Braila era un loc foarte special. Erau foarte multe etnii, care convietuiau extrem de bine impreuna si de aceea orasul avea o „culoare“ aparte. Se vorbeau multe limbi, oamenii erau un pic altfel, Dunarea si-a spus si ea cuvintul in felul ei. Un oras-port, cu multa frasuiala, cu multa lume, nu poate sa nu lase urme importante in memoria ta. Imi amintesc cu mare drag de perioada copilariei si a adolescentei petrecute la Braila, pentru ca ea are in mintea mea un parfum, un aer cu totul iesit din comun. Cu siguranta ca acest aer nu poate fi regasit in alta parte, pentru ca se leaga de oamenii care traiau acolo in acele vremuri, de felul in care aratau casele, strazile, de Dunarea care avea nabadaile ei in functie de diversele anotimpuri. Sint multe de povestit…

„M-am simtit bine pe poteca pe care am pornit

Cind credeti ca s-a conturat mai clar stilul dumneavoastra de a cinta? Sau care a fost drumul pe care l-ati parcurs pina in acest moment?

Drumul pe care mi l-am ales a fost motivat de doua lucruri foarte importante. Primul a fost faptul ca am inceput sa fac muzica de teatru inainte de a face muzica de scena. Debutul meu in calitate de compozitor de muzica de teatru s-a intimplat cu un an inainte de debutul scenic. Am avut un contact permanent cu lumea artistica inca din 1972, cind am inceput sa compun pentru diverse spectacole de teatru. Au urmat apoi intilnirile cu personalitatile muzicale. Toate acestea mi-au conturat foarte clar in minte ca e important sa faci bine un anumit lucru si sa pui multa pasiune. Am mai inteles, de asemenea, ca numai muncind foarte mult poti ajunge la niste rezultate. Trebuie sa mai adaug ca in timpul liceului am avut un profesor de romana care ne-a inoculat dragostea pentru literatura, pentru poezie, in special. Asa am prins si eu drag de poezia de buna calitate, pe care dupa aceea am folosit-o in muzica mea. Munca in teatru, pe de o parte, si neabaterea de la folosirea textelor de buna calitate, pe de alta, m-au ajutat sa imi conturez drumul. La acestea s-au adaugat concertele de unul singur, in cadrul carora am capatat multa experienta in ceea ce priveste colaborarea cu publicul in timpul unui spectacol. Aceasta experienta mi-a prins foarte bine dupa aceea.

Ati experimentat si altceva decit ceea ce este binecunoscut drept reprezentativ pentru stilul dumneavoastra?

Am incercat doar foarte putin sa ma abat de la ceea ce fac de obicei. Eu m-am simtit foarte bine pe poteca asta pe care am pornit. Asa ca nu avea rost sa fac experimente care nu se lipeau sufleteste de mine. Structural asa am gindit si asa am simtit muzica pe care o fac si mi-am zis ca nu are nici un sens, dupa atitia ani in care am cladit cit de cit un anumit stil, sa ma indrept spre altceva. Acest nou album, de exemplu, este, intr-un fel, dovada unui experiment care se indeparteaza oarecum de ceea ce fac de obicei si totusi pastreaza aceeasi linie. Intotdeauna am lucrat cu muzicieni in studio, toate albumele mele sint orchestrate, au trupa in spate. Nu as putea spune ca exista mari diferente de stil de la un album la altul, chiar daca intotdeauna compui pe fondul unei alte stari. Starea pe care am avut-o la Neuitatele femei se leaga de povestile adolescentei, cind eram, prin forta lucrurilor, mai dinamici si mai entuziasti in a da cu capul in zid inainte de a-l pipai.

Muzica in mai multe feluri

Ma intorc la povestea cu muzica de teatru. Cum ati ajuns sa va ocupati de asta?

La vremea debutului, eram un fel de vedeta locala in Braila. Cintam in liceu. La un moment dat, s-a montat un spectacol in regia unui regizor foarte important pe atunci, Ivan Helmer. Cineva trebuia sa cinte muzica din acest spectacol. Frecventam pe atunci un curs de teatru si niste prieteni ai mei actori m-au recomandat. Am fost chemat, m-a ascultat Mircea Florian, am fost ales sa cint muzica lui in spectacol, am debutat astfel pe scena de teatru si totul a iesit foarte bine. In acelasi an, 1972, primeam deja prima oferta de a face eu insumi muzica de teatru pentru Furtuna lui Ostrovschi.

Asta se intimpla in timpul liceului?

Da. In 1973 am dat la facultate – la medicina, pentru ca ai mei nu doreau sa fac muzica, ci ceva mai serios. Am plecat in armata, apoi m-am intors acasa si am fost angajat la teatrul din Braila. Primele spectacole de muzica de teatru le-am facut acolo, dupa care regizorii cu care am lucrat, fiind multumiti de colaborarea noastra, m-au solicitat si in alte parti unde montau diverse piese. Asa am intrat in tavalugul acesta al fenomenului teatral. In ’73 m-am lansat pe scena in calitate de cintaret. Era o emisiune la televiziune care se numea Teletop, sub forma de concurs. Am cistigat concursul cu pricina, m-au chemat la televiziune, am facut niste filmari si astfel am intrat si in povestea asta. Dar asta se intimpla inainte de armata. In timpul armatei, am debutat la Cenaclul Flacara, care era o manifestare foarte populara la vremea aceea si care avea un public extrem de numeros. Am cistigat partida cu publicul practic foarte repede. Intr-o seara am devenit foarte cunoscut, m-am transformat brusc intr-o vedeta. Acolo, la Cenaclul Flacara, am continuat sa imi fac publicul mare. Dupa aceea au urmat cele firesti. A venit prima solicitare de la Electrecord, in 1976, cind am scos primul album, un single, urmat de un LP in ’79. Am mers apoi in paralel: pe de o parte, muzica de teatru, pe de alta, activitatea de scena. Ar mai fi de spus ca, incepind din 1979, am lucrat mereu intr-un anumit teatru: timp de 11 ani am fost angajat la Teatrul Mic, alti 11 am fost la Teatrul Excelsior – ciclul se pare ca e de 11 ani la mine –, iar acum sint la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti. Am avut foarte multe de invatat din munca in diverse teatre. Experienta din teatru mi-a fost foarte utila pentru ceea ce fac eu pe scena si invers. Chiar daca cele doua planuri de activitate au ramas totusi diferite si separate.

Exigentele sint altele pentru fiecare tip de muzica, cu siguranta.

Este clar ca muzica de teatru trebuie sa slujeasca spectacolul respectiv. Pentru fiecare spectacol muzica e diferita, zonele muzicale pe care le strabat sint altele si asta m-a ajutat foarte mult. Fiecare spectacol inseamna documentare, inseamna sa asculti foarte multa muzica, sa citesti mult despre autorul respectiv si opera lui, sa discuti indelung cu regizorul, cu scenograful, cu toata lumea implicata in spectacolul teatral.

Salamul de plastic si cirnatul de casa

A contat mult pentru dumneavoastra partea literara a muzicii, daca se poate spune asa. Probabil sinteti printre putinii cintareti care si-au ales cu mare grija textele si care au reusit chiar sa impuna niste texte poetice pe care multi nu le-ar fi citit din proprie initiativa, ducindu-se la biblioteca.

Acesta este marele merit al generatiei mele. Gasca din care am facut eu parte, cu Saftiuc, cu Vintila, cu Florian, cu Stanculescu, cu Vali Sterian, a avut aplecarea asta spre poezia de buna calitate. La vremea aceea ii faceam pe tineri sa puna mina pe poezia de buna calitate, sa citeasca poeziile pe care le auzeau in cintece. Iar acesta a fost un cistig foarte mare pentru toata lumea. Astazi, altele sint pretentiile, traim o alta perioada si e firesc sa fie asa. E vorba de o perioada mai terre à terre a muzicii, cu impact direct, cu ritmuri foarte la obiect. Sint urmarite impactul si cistigul imediat, comertul. E firesc sa fie asa, pentru ca traim intr-o societate in care lucrurile se dezvolta mult mai rapid decit acum 30 de ani, cind am debutat eu. Perioada in care mi-am consumat entuziasmul tineretii nu seamana deloc cu ceea ce se intimpla astazi.

Lumea artistica de dinainte de 1989 era mult mai compacta. Acum a facut implozie, e formata din nenumarate grupulete. Banuiesc ca pe atunci aveati legaturi si cu scriitorii acelor vremuri.

Da, eu mi-am pastrat aceste legaturi si acum. La vremea aceea, tentatiile erau foarte putine. Oferta era foarte redusa. Teatrul, filmul si mai tirziu video-ul, cam astea erau posibilitatile. Acum lumea nu mai are starea de a veni la teatru, la un concert, decit daca sint chiar fani si isi doresc foarte mult asta. E o perioada de tranzitie, care, e adevarat, dureaza foarte mult, insa eu sint optimist in continuare. Lucrurile se vor aseza de la sine si lumea se va intoarce la valorile adevarate. E ca si cum ai face diferenta intre un salam de plastic si unul de casa. Plasticul e plastic, nu are cum sa te multumeasca, si tot cirnatul de casa va avea gustul mai bun.

Sa ne intoarcem la scriitori. Doream, de fapt, sa va provoc sa evocati putin mediile literare, artistice in general, in care traiati.

Imi amintesc cu mare drag de o prima si ultima experienta in acest sens, pe care am avut-o cintind intr-un bar-restaurant pe vremea aceea. Se intimpla spre sfirsitul lui ’76, inceputul lui ’77. Pina la cutremur a durat povestea. Exista un bar pe bulevard, care se chema Tic-Tac. Am avut marea sansa de a fi luat de guler de Johnny Raducanu, care ma auzise cintind in casa unor prieteni comuni si care m-a chemat sa cint si la barul cu pricina. Am cintat in deschiderea concertelor lor. Erau Marius Popp la pian, Johnny Raducanu la bas, Eugen Gondi la tobe si Paul Verheimer la saxofoane. A fost o experienta fabuloasa sa cint in deschidere la greii astia. In ultima parte a spectacolului aparea si Aurelian Andreescu. Insa nu asta am vrut sa povestesc despre aceasta intilnire si despre aceasta sansa extraordinara pe care am avut-o. In acel loc venea toata crema teatrului, a literaturii, a lumii artistice. Acolo veneau Nichita Stanescu, Paul Goma, se aruncau polemici peste mese. Pentru ca totul se intimpla foarte aproape de Teatrul „Bulandra“, actorii de acolo erau nelipsiti si in mod special Toma Caragiu. Veneau, de asemenea, romani care plecasera din tara si se incingeau discutii cu tenta subversiva si politica. Era o atmosfera absolut extraordinara. Toate acestea au continuat mai tirziu, intr-o forma mai atenuata sau nu, in diverse intilniri de la Muzeul Literaturii, in cadrul unor spectacole in care veneau poeti si recitau din textele lor. Exista o mare apropiere pe atunci intre fenomenul literar si cel muzical.

Acelasi, dar nemanierizat

Ati vorbit mereu comparind ceea ce se intimpla acum cu ceea ce se putea face inainte de 1989. Ati avut, in toti acesti ani de dupa, vreo spaima relativ la
muzica, la cariera dumneavoastra?

Nu, nu am spaime de genul acesta, pentru ca nu imi fac muzica neaparat pentru a da mari lovituri. Nu imi propun sa fac slagare, nu ma scol dimineata spunindu-mi: „Astazi voi fi genial si voi face hit-uri care vor dainui zeci de ani“. Fac muzica din placere. Sigur ca intre timp a devenit o profesie. Din asta traiesc si sint perfect constient ca totul trebuie facut bine si vandabil. Dar nicidecum nu fac compromisuri de genul „anul asta se poarta hip-hop, ma apuc si eu de hip-hop“. Nu ma intereseaza asta, pentru ca mi-as dezamagi publicul care a investit in mine moral si care vine in continuare la spectacolele mele. Au fost pentru mine si momente de culmi extraordinare, dar si unele in care am vazut cum e la fundul prapastiei. Unul dintre aceste momente a fost la inceputul anilor ’90, cind, timp de doi-trei ani, ne-am lovit de o perioada de acalmie destul de neplacuta a fenomenului muzical. Totusi nu am intrat in panica, mi-am spus ca e o perioada propice sa ma odihnesc, sa citesc, sa ascult multa muzica, sa acumulez. Am facut muzica de teatru, pentru ca zona aceasta nu era afectata. Am lasat sa vina totul de la sine. Nu imi place sa fortez usi care se pot deschide usor si nu cred ca trebuie sa dai foarte tare din coate si sa-ti smulgi parul din cap atunci cind se intimpla sa ai un blocaj de inspiratie si de imaginatie.

Cum vedeti acel public despre care vorbeati mai devreme si care va este fidel? Care sint asteptarile acestui public? De ce vine sa va auda cintind?

Eu i-am obisnuit pe ai mei cu ceea ce am facut mereu. Sint convins ca asteapta de la mine sa ma vada in continuare tot asa, adica imaginea sa fie aceeasi dintotdeauna. Uneori cu barba, alteori fara. Este singurul exhibitionism pe care il practic.

Are vreo semnificatie lipsa sau prezenta barbii? Sau totul e intimplator?

De obicei, atunci cind lucrez, am barba. In rest sint acelasi om imbracat in negru, pentru ca mi-e comod asa si deoarece consider ca imbracamintea de scena trebuie sa fie mai mult decit neutra, pentru ca privirea spectatorului sa se sprijine pe altceva, nu pe imaginea ta. In continuare imi place sa cint cu instrumentisti pe scena, cu trupa Zan – cu care ma inteleg foarte bine si cu care cint deja de sapte ani. Publicul meu asteapta in continuare cintecele cu care l-am obisnuit, cu texte frumoase, cu o linie melodica cit de cit usoara si placuta. Cred ca cei care ma asculta si iubesc muzica mea isi doresc sa nu fac prostii, sa nu fac lucruri de proasta calitate. Singura dorinta pe care o am este ca ei sa plece multumiti de la concertele mele si sa zica: „Da, domnule, mai venim la baiatul asta“.

Trebuie sa existe un secret pentru a ramine la fel si a avea totodata un aer proaspat, fara a da impresia ca te-ai manierizat.

Nu cred ca poate fi deocamdata vorba de manierizare in ceea ce ma priveste. M-am ferit foarte mult de treaba asta. De asta ma si joc destul de tare la fiecare album. Noi, adica eu si trupa Zan, chiar ne simtim bine atunci cind cintam si asta probabil ca se transmite in public.

Cum vi se pare proiectul acesta al Editurii Nemira de a se ocupa si de muzica?

Inteleg ca albumul dumneavoastra e primul aparut in cadrul acestui proiect.
Nu, e al doilea. Primul a fost Nichita, aparut in 1996, cind editura a avut o prima tentativa in acest sens. A urmat un album de colinde si cintece de iarna ale etniilor din Romania, al carui producator muzical am fost eu si care a aparut in iarna lui ’96. Dupa aceea s-a intrat intr-o mica pauza si incepind de anul acesta intentiile casei producatoare Nemira Music, care este o filiala a Grupului Nemira, sint acelea de a intra pe piata muzicala, dar cu produse inedite. Urmeaza, de exemplu, un album al lui Ion Ivan Roncea, un mare harpist al nostru, care va cinta muzica pop-rock si latino. Va urma un produs de muzica lautareasca autentica din perioada interbelica. Mai exista insa, desigur, si alte proiecte.

Elefantul de pe cartea de vizita are un sens?

Da, eu il pastrez si pe unele albume. Pentru mine e un fel de blazon personal, pentru ca porecla favorita cu care ma strigau colegii in timpul scolii era „Elefantis“. De aceea am ales elefantul sa ma reprezinte. Orice s-ar spune, e un animal dragut.


N.O.
Vezi o o poza la rubrica Evenimente culturale





Svetlana Carstean     5/31/2024


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian