Sonetul CCL, de Dumitru Ichim, perspective existențiale
Psalmul perspectivelor existențiale, sonetul CCL* exprimă complexitatea procedeului de creație care rezidă în arta dialogului, unde se aude vocea ființei poetice în semnificație metafizică, covârșită de glasul evanghelic al Iubirii:„Din partea stângă-a mării mă cheamă cămilarul:/ Hai, vino,-i cerul roșu, dar o să vină ploaie,/Că dragostea o dată își rupe stăvilarul!” în simboluri esențiale: jertfa (roșu), binecuvântarea (ploaia), iubirea nemărginită (ruperea stăvilarului).
Sensul lexical al termenului cămilarul este „conducător de cămile”. În reprezentare plastică, la nivel de sinonimie poetică, lexemul ia locul cuvântului „Mântuitorul”, călăuză spirituală în lumea credintei. Nu am mai întâlnit rima „cămilarul/stăvilarul”în poezia religioasă românească. Îndrăznesc să cred că această conotatie nu există în literatura universală, nici legătura cu semnificatia simbolică de „justitie divină”din structura „partea stângă”. Poezia începe exploziv, adresându-se direct cititorului: „Nici lacrimii, nici mării n-ai cum să-i cerci arcana, / Că e-n aceeași sare, gust geamăn al tăriei”. Conjuncția nici stabilește un raport de coordonare copulativă între cuvintele lacrimă și mare, trecând asupra lor accentul propoziției negative. Intensificarea negației permite conotații subtile și sensibile în combinarea verbului a cerca și a termenului arcana (varianta lui arcan „laț”). Fie termen popular (a cerceta), fie învechit și regionalism ( a căuta să …), verbul a cerca a dat derivatul a încerca care a dezvoltat alte sensuri. Conștient de „nivelurile” de semnificație, poetul, bazându-se pe elemente denotate (lacrimă, mare), prin sintagma „cerca arcana”, creează starea de spirit a zădărniciei. Cu nici un chip nu poți opri mișcarea lacrimii și frământarea mării, unite prin „gust geamăn al tăriei” și aduse de poet în relații reflexive pentru evocarea durerii: „Nu inima, genunchiul e cel ce-arată rana”, în forma negației. Intensifiatorul negației presupune raportul adversativ. Elipsa conjuncției ci (dimpotrivă) consolidează măsura versului. În forma negației, în aspectele codificate de limbajul poetic se înțelege rugăciunea. Versul „Ca înțeleptul șarpe, mormântu-i gol Mariei” prinde în imagine voința divină din Geneză prin semnificații cu implicații cognitive.
Componenta psihică din credință determină caracterul depozițional al eului liric: „Miresmele durerii, ca de pe câmpuri strânsul”, printr-un fond lexical imaginatv dincolo de termenii religiei, găsind forma textuală corespunzătoare stării trăite. Elipsa predicației din enunț, marcată de virgulă, se sugerează de termenul „strânsul” (participiu devenit substantiv prin schimbarea valorii gramaticale) din comparație, ajuns în rimă prin inversiune în puternică legătură cu începutul versului, unde se impune o metaforă din spațiul paradoxalului. Fără îndoială, interogațiile se raportează la suferința fizică și morală. Sintagma „vârful crucii” simbolizează răstignirea, jertfa supremă. Întrerbarea eului liric „Să mă revolt eu, colbul, când vântul mă răsfoaie?”pune problema vieții și morții, a propriei morții. Poetul alege cuvintele care îl exprimă. De remarcat este sinceritatea comunicării care atinge punctul de fuziune metaforică prin topire în simbol în procesul de cogniție, în pătrunderea sensului existential.
Distihul-concluzie se subordonează, în climat escatologic, interpretării vieții spre/ pentru mântuire. În interpretare se cuprinde și iertarea: „Și vei ploua lumina-Ți și peste buni și răi, / Văzând ograda plină de toți copiii Tăi!” Sonetul surprinde fenomenologia credinței și evlavia spirituală, păstrând în structura textului puritatea sensului iubirii divine. Ca cititor, rămân „recunoscător trecutului”neamului care mi-a transmis credința apostolică.
*Dumitru Ichim, Tu știi că te iubesc 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, București, 2016, p. 15.
Constantin Teodorescu, New Dundee ON
|
Constantin Teodorescu 5/28/2024 |
Contact: |
|