D. Stăniloae, ortodoxie și românism
Cultura românească contemporană și-a găsit marea expresie teologică în personalitatea lui D. Stăniloae, recunoscută și în planul gândirii universale. D. Stăniloae este unul dintre principalii, dacă nu principalul purtător de cuvânt al ortodoxiei contemporane și, foarte simplu, al creștinătății(1)
De la Catolicismul de după război ( Sibiu, 1933) și Ortodoxie și românism (Sibiu, Editura Arhidiecezană, 1939 ) la Reflexii despre spiritualitatea poporului român ( Craiova, Scrisul Românesc, 1992 ) și Iisus Hristos, lumina lumii ( București, 1993) spiritualitatea noastră dobândește o valoare care întrece semnificația excepției.
Despre locul lui D. Stăniloae în spiritualitatea românească s-a scris destul de mult și argumentat și părerea mea se cristalizase în timp. De aceea, pentru aceste gânduri , am procedat altfel decât în mod obișnuit. Am căutat argumentele care să reducă valoarea personalității. Și am găsit ce-mi trebuia: Stăniloae era un conservator, un naționalist ortodox. Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxismului și o perpetuă polemică cu protestantismul și catolicismul.Este părerea pe care Romeo-Valentin Muscă (2) o afirmă în lucrarea Ortodoxia mioritică, Ed. Pallas, Focșani, 2006 . Însă apărarea valorilor consacrate nu înseamnă conservatorism. Naționalismul nu este o invenție a ortodoxiei, ci a burgheziei într-un puternic proces de afirmare în perioada destrămării feudalismului. Este adevărat că D. Stăniloae a scris despreNațiune și creștinism( Ediție, text stabilit, studiu introductiv și note de Cristian Schifirneț, Buc., Ed. Elion, 2004): Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism. Dumnezeu nu mă va răsplăti după modul cum am știut să mă desfac de comuniunea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voința și iubirea mea creștină. Pentru a mă lămuri în privința polemicii cu bisericile neoprotestante, am cercetat amănunțit cartea lui Emil Bartoș, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2002. Emil Bartoș măturisește în prefață că doctrina despre îndumnezeire este doctrina integratoare a teologiei ortodoxe răsăritene.Și apoi înțeleg că a lega concepția ontologică a mântuirii de apartenența etnică nu e o faptă de condamnat..
Teologia ortodoxă românească, prin Dumitru Stăniloae, iese din șabloanele grecești și ruse pătrunse de scolascitism.
Problema mântuirii omului constituie un aspect care n-are cum lipsi din orice orientare creștină și face parte din esența religiei. Gândirea teologică a lui D. Stăniloae aduce un concept unificator în realitatea trăirii credinței. E vorba despre conceptul îndumnezeire. Îndumnezeirea întregii creații, natură și om, presupune relația creator/creație. Îndumnezeirea are o existență ce precede răscumpărarea.
Reîntoarcerea la scrierile patristice este o perspectivă modernă. D. Stăniloae se întoarce și la afirmarea strălucitoare a călugărilor sciți (din Tomis). În cultura noastră a comunămai existat un asemenea moment. Străromânul Leonțiu de Bizant sintetizează interpretările contradictorii ale momentului (începutul secolului al VI-lea) într-o viziune filosofică în luminarea vremurilor ce vor urma, deoarece ipostazierea (fiecare entitate a Treimii, cu atribute personale distincte, dar esență) și enipostazierea nu se pot identifica. În ipostasul lui Cristos există două începuturi: unul după dumnezeire, altul după omenitate (umanitatae). Prin sistematizarea filosofică a hristologiei calcedoniene, teoria sa a enipostazierii duce la înlăturarea confuziei dintre unirea după ipostas și unirea după natură. După concepția sa, firea umană a lui Hristos n-are, autonom, propriul subiect, fiind enipostaziată, adică fixată în persoana Cuvântului. Natura umană este primită în ipostasul preexistent al lui Dumnezeu, Cuvântul. Neînțelegerile veneau din interpretarea diferită a noțiunilor ființa lui Dumnezeu și ipostas. Identificarea ipostasului cu firea și nu cu persoana producea mărturisiri false. Persoana ipostaziază, realizează concret natura, în vreme ce ipostasul este manifestarea personală și unică a naturii.
Destinul omului, originar (să nu uităm că se vorbește de păcatul originar până la atitudinea peiorativă), se împlinește în îndumnezeirea sa, ceea ce înseamnă contribuția unică a lui D. Stăniloae la dezvoltarea gândirii teologice și a concepției antropologice. În acest fel, omul se definește ca ființă cu sens. Îndumnezeirea formează rațiunea și scopul creației, un scop final etern(3), deoarece creația nu este o realitate separată de SINE, de Dumnezeu, obiect exterior Sieși(4)
Criza spirituală de azi este una a lipsei de model, a renuțării la modelul jertfei. Neacceptarea jertfei duce lumea din criză în criză spre apocalipsă. Astfel a fost posibil să se ajungă ca problema mântuirii să depășească în importanță problema creației. Românul Dumitru Stăniloae pune în adevăr pe primul plan existența omului. Chiar cosmosul e organizat într-un mod corespunzător capacității noastre de cunoaștere(5)
Credința nu e o valoare abstractă, ci concretă în anume individ, adânc personală: Omul tinde spre o realitate personală infinită, superioară lui, din care se poate hrăni la infinit.(6)
Credința este răspunsul omului la provocarea divină, mijlocul prin care trăiește procesul de îndumnezeire, bazându-se pe harul lui Dumnezeu, pe iubirea și mila cerească, pe suveranitatea hotărârii Creatorului: Răspunsul omului se face prin credință, unde nu este nevoie de existență intermediară (eternitatea unei comuniuni personale cu o sursă personală de viață absolută(7). În creație, omul are o poziție deosebită prin chipul și asemărea sa cu Dumnezeu, întrucât Ideea creației, existentă din veșnicie, nu s-a schimbat prin actul creației. Dimpotrivă, D. Stăniloaie convinge: Creația, o realitatea incompletă, până când îi dă sens prin om.(8) Viața, consideră D. Stăniloae, și așa înțeleg prin experiența mea creștină, începe simplu prin naștere și devine complexă și completă prin relația cu divinitatea.
Unitatea lumii noastre prin sensul creației, prin jertfa cristică, divizată de credințe, de organizații suprastatale și culturi istorice, de teorii filosofice impregnate de interese politice evidente, de imperii economice (nu se poate vorbi de imperii strict politice) își regăsește adevărata existență prin gândurile lui D. Stăniloae.
1. Clément, Olivier., Le Père Dumitru Stăniloae Docteur honoris causa de l Institut Saint-Serge. Allocution dOlivier Clemént, Service Orthodoxe de Presse, nr. 59, iunie-iulie, 1981, p. 18-23
2. Muscă, Romeo-Valentin, Ortodoxia mioritică, Editura Pallas, Focșani, 2006, p. 52.
3. Stăniloae, D., Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, București, 1978, p.15
4. Idem, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, Ortodoxia 3, 1968, p. 325
5. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 9-15, unde se găsește o explicație largă.
6. Ibidem, p. 16-17
7. Ibidem, p. 19-20
8. Ibidem, p. 332-333.
CONSTANTIN TEODORESCU, New Dundee ON
|
Constantin Teodorescu 5/15/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.