Miss Liberty plutind peste gunoaie
Cu aproape 200 de ani în urmă, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai epocii victoriene, scoțianul John Stuart Mill, definea, în lucrarea sa „Despre libertate/On Liberty” (1859) esența acestui drept absolut legitim al ființei umane de a acționa după cum dorește, „cu condiția ca faptele sale să nu îi afecteze pe ceilalți” (subliniem noi). În accepția sa, libertatea individuală era inamovibilă, societatea neavând niciun drept de a interveni, chiar dacă persoana își face singură rău, doar dacă actul respectiv se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite. Evident, de la acest drept sunt excluși indivizii iresponsabili, sau cu discernământ limitat. Este remarcabil și faptul că, în accepția lui Mill, o faptă negativă nu poate fi restricționată doar pentru că încalcă o regulă morală a societății.
Generalizând, concepția despre libertatea individuală a influențat fundamental și dreptul la libertatea de exprimare, esența presei moderne, și, indirect, progresul intelectual și social. Se pleca de la ideea că orice teză, susținută deschis, chiar când pornește de la opinii eronate, este mai bună decât una reprimată brutal, singura modalitate de control fiind disputa de idei, în cazul presei, de pildă, unica poziție unanim acceptată ca adevărată. Pornindu-se, așadar, de la principiile sănătoase, în fond umaniste și egalitariste ale lui Stuart Mill, s-a născut, în Dreptul internațional, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Roma, 4 noiembrie 1950), care prevedea, la Art. 10, alineatul
1, „Dreptul fiecărei persoane la libertatea de opinie și libertatea de a primi orice informații ori idei, fără amestecul autorităților și fără a ține seama de frontiere”, text invocat adesea ca infailibil de adepții libertății „totale” de exprimare, fără să se observe că mai e și un alineat 2, adesea ignorat, dar la fel de important: „Exercitarea acestor libertăți comportă îndatoriri și responsabilități, și poate fi supusă unor formalități sau condiții și restrângeri, prevăzute de lege, și care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, integritatea teritorială, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora de a împiedica sau divulga informații confidențiale… etc, etc”. Cu alte cuvinte, condițiile legale impuse așa zisei „libertăți de exprimare”, prevăzute și la Art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU în 1948, sunt adesea chiar mai aspre decât libertatea în sine.
Pe plan strict uman, simbolul efectiv și absolut al libertății a devenit, din 1886 încoace, Statuia ce domină estuarul fluviului Hudson, la intrarea în portul New York, salutată pe rând de milioane de exilați ce au descins în ultimul secol pe pământul american, alintată adesea ca Miss Liberty, darul poporului francez către americani la împlinirea a 110 ani de la câștigarea Independenței SUA. Statuia reprezintă, așadar, Zeița Libertății, dominând Lumea Nouă de la înălțimea celor peste 90 de metri (cu soclu, cu tot), stând cu un picior pe lanțul rupt al sclaviei și având într-o mână făclia cunoașterii, iar pe cap o coroană cu șapte vârfuri și 25 de ferestre luminate. Simbolistica acestei statui este cu adevărat complexă, iar istoricii susțin că autorul (sculptorul francez Frederic Auguste Bartholdi) s-ar mai fi inspirat și după o statuie similară, numită Britannia, ridicată pe când Imperiul Britanic era la apogeu, cele 7 vârfuri ale coroanei indicând cele 7 continente peste care stăpânea Leul Britanic.
În esență, nu despre Statuia Libertății în sine este vorba acum, ci despre „ideea de libertate”, o nevoie ontologică, o predispoziție naturală, se pare, a ființei umane, de a tânji către (mai) binele, niciodată atins. Ateu sau religios, omul se vrea liber de orice determinare, singur în fața propriei existențe, libertatea fiind ceea ce un teoretician al existențialismului, scriitorul francez Jean-Paul Sartre numea: „Libertatea este suma alegerilor noastre, iar pe de altă parte este glasul interior care ne interoghează asupra limitelor alegerilor proprii”.
De aceea, pentru omul comun, ca și pentru ziaristul profesionist, libertatea este neprețuită. Generalizând, libertatea presei este asemenea Statuii Libertății plutind peste Fire. Să fii liber înseamnă să fii fericit, împăcat cu tine și cu ce ai, înseamnă să-ți trăiești viața, să-ți urmezi chemarea după bunul plac, nu după așteptările altora. Din contră, nu mai ești liber, dacă vrei să-ți impui adevărul tău altora, dacă vrei să-i manipulezi și să-i controlezi, să le schimbi opiniile. Omul liber, jurnalistul descătușat de prejudecăți este doar acela care acceptă că și alții au dreptul la opinie, că nu toți adversarii de idei sunt „viermi” sau alte jivine. Singurul drept la libera exprimare este acela care face lumea mai bună, mai frumoasă. Mai mult, nu ești „liber” când urăști, când nu-l poți ierta pe cel care îl bănuiești că ți-a greșit. Omul liber e liber absolut, nu este omul care se scuză, care se justifică, sau încearcă să-și facă dreptate cu orice preț. Omul cu adevărat liber este acela care nu depinde de validarea celor ca el.
De ce am amintit-o aici pe Miss Liberty? Poate și pentru că imaginea ei trebuie să rămână diafană în conștiința publică, fiind situată la polul opus al mizeriilor curente, al „dejecțiilor” pe care adesea le întâlnim în spațiul public, în numele „ libertății de exprimare”. Cândva, plimbându-se „Cu bastonul prin București”, după numele unei cărțulii care ar merita recitită, marele Arghezi observa o imagine ce nu ne iese din minte. Nimeni n-a mai pictat, până la el, și după el, unul dintre cele mai caracteristice imagini ale psihologiei bucureștene, mai exact momentul când o femeie ultra-elegantă, fină, fragilă și parfumată, traversează o stradă plină de noroi. „Este o poemă întreagă modul cum acea femeie cochetează printre băltoace”, conchide Arghezi. Și cum noroaiele și praful Bucureștiului n-au fost șterse nici în cele aproape șase decenii de „progres”, scurse de atunci, nu ne mai rămâne decât să credem că „diva” care parcă plutește peste noroaie este chiar Miss Liberty, oripilată și ea de mizeriile „presarilor” moderni care au reușit să-l „manelizeze” până și pe Eminescu.
Marian Nencescu
|
Marian Nencescu 4/20/2024 |
Contact: |
|