Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881 m. 11 aprilie 1944 )
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București m. 11 aprilie 1944, București), poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc.
Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.
Opera:
Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908, De vorbă cu mine însumi, București, 1913 Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927 Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930 Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936 Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939 Casa cu geamurile portocalii, schițe și nuvele, B.P.T., 1908 Măști de bronz și lampioane de porțelan, schițe și nuvele, Ed. Alcalay, 1920 Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920 Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920 Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924 Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926 Corigent la limba română, roman cu caracter autobiografic, Ed. Cultura națională, 1929 Bărbierul regelui Midas, București, 1929 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933 Cetiți-le noaptea, schițe și nuvele, Ed. Cultura națională, 1930 Cine-i autorul acestui roman senzațional?, schițe și nuvele
......................................
Povestea mea și a lor
Mă-ntreb: Cel care-am fost cândva Tot eu sunt și-azi?... Sau sunt altcineva?... Confrații mei - e drept - nu bănuiesc Că sunt și morți rebeli care trăiesc! Dovadă eu - Eu, care-am fost ucis De către cei care, citind ce-am scris, M-au ponegrit Și m-au scuipat, Apoi cu toți m-au pastișat... Iar când n-au mai avut ce-mi face, Mi-au presărat în pat un pumn de ace - Convinși c-am să mă-nțep în ele Și-am să mor!... Dar eu le-am dat cu tifla tuturor... Și azi - deși înmormântat de ei De viu - Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu...
Celei care pleacă
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom ști-o poate niciodată...
A fost un vis trăit pe-un țărm de mare. Un cântec trist, adus din alte țări De niște pasări albe - călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist, adus de marinarii Sosiți din Boston, Norfolk Și New York, Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii Când pleacă-n larg și nu se mai întorc. Și-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'dată un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cerșea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis, Un vers, O melodie, Ce n-am cântat-o, poate, niciodată... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
De vorbă cu iarna
M-am întâlnit cu Iarna la Predeal... Era-mbrăcată ca și-acum un an, Cu aceeași albă rochie de bal, Păstrată vara sus, pe Caraiman...
Călătoream spre țara unde cresc Smochine, portocale și lămâi... Eram într-un compartiment de clasa I, Cu geamul mat, pietrificat de ger, Și canapeaua roșie de pluș, Sub care fredona-n calorifer, Sensibil ca o coardă sub arcuș, Un vag susur de samovar rusesc...
Și-am coborât în gară, pe peron, Să schimb cu Iarna câteva cuvinte... Venea din Nord, Venea din Rosmersholm - Din patria lui Ibsen și Björnson, De-acolo unde,-n loc de soare Și căldură, Înfrigurații cer... Literatură... Și m-a convins c-acolo-i mult mai bine Decât în țara unde cresc smochine, Curmale, portocale și lămâi, Și din compartimentul meu de clasa I M-am coborât ca un copil cuminte Și m-am întors cu Iarna-n București...
O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte, Ce mare ești, Ce bună ești, Ce caldă ești!...
Romanța noului-venit
Străinule ce bați la poartă, De unde vii Și cine ești?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăiși coșmarul nepovestitelor povești Și-n care stea găsiși coloarea decoloratei nebunii?...
De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete și tristeți, Par două candele aprinse în cripta morților poeți? Priviți... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-și mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi. Sunt gol -
Căci calea-mi fuse lungă Și-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toți câți vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanțe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine - Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârșit Și-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-ați primit cu ură Și i-ați gonit cu pietre - Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beția altor ideale!...
De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare - Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Și copacii nu-s verzi, așa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deșarte și totuși pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din țărm în țărm, Din țară-n țară, Din om în om, Din gură-n gură, - Din lumea celor patru vânturi Și patru puncte cardinale!...
Deschideți poarta dar, Și-n cale Ieșiți-mi toți cu foi de laur, Iar voi, ce măsurați cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniți în jurul meu degrabă, Și-n cântul lirelor de aur, Porniți cu mine împreună Spre lumea-n care nu-s castele cu punți Și șanțuri feodale, Nici ruginite porți de-aramă, la care bat cei noi sosiți... Veniți cu toții cât mai e vreme, Și mai puteți cânta - Veniți!... Veniți, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Și-n versuri fantasmagoria și vraja noilor magii! Iar cânturile voastre - Cânturi cu care azi cerșiți o pâine - Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie și nouă sute opt - îmi pare.
|
Observatoul 1/7/2024 |
Contact: |
|