Cu poetui, prozatorul și performerul Adrian Munteanul
Interviul de mai jos dezvăluie o călătorie artistică plină de culoare și profunzime a poetului, prozatorului și performerului Adrian Munteanu. Prin interpretare, regie și creație literară, el își conturează propriul drum, refuzând banalul și clădind un traseu singular. Veți afla cum a transformat basmele în versuri, a cucerit premii naționale de interpretare și a explorat multiple roluri artistice. Cu un stil inovator, Adrian Munteanu adaugă o dimensiune vizuală și muzicală poeziei sale în spectacole live, redându-i o viață plină de dinamism. Veți încheia cu spectacolul său această călătorie captivantă a artei sale, spectacol în care sunetul și imaginea se împletesc într-o experiență poetică de neuitat. Lectura acestui interviu este o invitație la descoperirea lumii vibrante a lui Adrian Munteanu și la explorarea creativității sale fascinante.
Claudiu Neacșu: Cu o carieră bogată în interpretare și recitaluri, care a fost cel mai memorabil moment sau loc în care ați susținut un recital, și de ce?
Adrian Munteanu: Presupun că o parte dintre cei care citesc acest interviu află pentru prima oară de Adrian Munteanu. De aceea găsesc că e necesar să le întind o mână și să mă prezint.
Sunt poet, prozator și performer, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec și membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, ca urmaș al tatălui meu, deținut politic timp de aproape 13 ani în închisorile regimului comunist.
M-am născut în Brașov, și am absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română. Mai întâi am jucat teatru, am scris scenarii și am regizat spectacole timp de vreo 30 de ani. Apoi am început să scriu. S-au adunat 15 cărți, între care opt volume de sonete, o antologie a sonetelor mele, un roman-jurnal și alte câteva. Am în pregătire o carte care nu știu exact ce este. Ceva între roman, jurnal, solilocviu și memorialistică.
Desigur că în iureșul acestor preocupări care mi-au umplut viața sunt destule momente referențiale. Le revăd în memorie pe fiecare și au fiecare importanța lor în formarea mea intelectuală și artistică. Aș spune că fiecare reprezintă o treaptă pe care am urcat-o. Niciodată nu s-a produs o întoarcere la punctul de plecare. Mereu înainte, aproape fără răgaz.
Greu de uitat primul premiu important, la 18 ani, când am reprezentat județul Brașov la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene, desfășurat la Botoșani. Era anul 1969. Fiecare județ avea câte un reprezentant. Eram printre cei mai tineri. Am obținut atunci premiul III pe țară. Ca să vin mai aproape de noi, trebuie să mă opresc la anul 1989 când am scris un scenariu după primele două romane ale neuitatului Gheorghe Crăciun. Se numea „Orbul meu păienjeniș de vorbe”. Am regizat acest scenariu, am jucat unul dintre roluri, iar spectacolul a fost încununat cu cel mai important premiu la nivel național. De ce au fost importante aceste momente, ca și altele? Pentru că prin această activitate susținută am reușit, etapă cu etapă, să mă cunosc pe mine însumi, să-mi dau seama care sunt darurile primite de Sus și să înțeleg că am obligația de a dezvolta acest prea-plin interior,construindu-mi un traseu care să fie numai al meu. Nu mi-a plăcut niciodată la înghesuială, să fac cum fac și alții. Mereu am căutat calea mai puțin umblată, ca să nu plictisesc prin reluarea acelorași formule, într-o marcată banalitate. Am spus deseori: sunt un claustrofob literar.
Claudiu Neacșu: Ați creat o variantă inedită de prezentare a basmelor în versuri. Cum ați abordat această reinterpretare și ce vă propuneți să transmiteți prin această formă unică de exprimare literară?
Adrian Munteanu: Primele mele trei cărți au fost destinate copiilor. Cuprindeau 365 de basme în versuri, fiecare de câte zece strofe. Nu întâmplător procedasem la această structură egală. Ele aveau să se transforme într-o rubrică radiofonică. Am interpretat timp de un an întreg la microfon câte unul dintre basmele mele. Dar asta nu a fost tot. Pentru prima dată m-am gândit să unesc cele două pasiuni și disponibilități, de poet și actor, într-un singur concept. Am conceput un scenariu din poveștile mele, i-am gândit regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am învățat pe dinafară. Spectacolul era gata. Unul scris și interpretat de mine, de unul singur. Credeți că asta a fost totul? Repede a venit ideea de a întreprinde cu acest spectacol un turneu peste ocean, pentru copiii din cele mai importante comunități românești din Canada. Era anul 2003. Turneul a durat două luni și a însemnat 13 spectacole susținute în orașe mari, de la Pacific la Atlantic, trecând prin Vancouver, Toronto, Kitchener, Hamilton, Ottawa și Montreal. A fost o experiență fabuloasă, un efort pe care l-am făcut cu drag, realizând că pentru copiii aflați la mii de kilometri distanță de locul nașterii lor sau al părinților lor era o reapropiere magică de limba de acasă, o redescoperire a tradițiilor și spiritului românesc care aveau șansa să devină o coloană vertebrală a dăinuirii. Am avut sentimentul unei datorii împlinite față de mine și de ceilalți și convingerea că am intrat într-o zonă a ineditului. Mulți mi-au spus că un spectacol de acest fel, ca singur autor și interpret, nu a mai existat, era o premieră cel puțin pentru români.
Claudiu Neacșu: Dețineți peste 20 de premii naționale de interpretare. Care dintre aceste premii are o semnificație specială pentru dumneavoastră și de ce?
Adrian Munteanu: Sunt în primul rând scriitor. Un scriitor care iese din rând, cum am spus, încercând să-și găsească o formulă originală de prezentare în fața spectatorilor. Premiile de interpretare au fost la început de activitate, când nu scriam încă, dar și după aceea. Mai multe au avut importanța lor, dar cel pe care îl consider definitoriu în formarea mea este premiul de interpretare masculină de la Festivalul Național al Artei Studențești pentru rolul profesorului din „Lecția” de Eugen Ionescu. Ca să se înțeleagă care au fost trăirile de atunci, greutatea momentului pentru tânărul student din anul întâi al Facultății de limba și literatura română de la Constanța, am să procedez la o rememorare „artistică”. O poveste retrăită cu sufletul. Citiți și imaginați-vă momentul petrecut în anul 1970:
O studentă din anul III, Gina Păunescu, m-a luat într-o zi de braț, pe holul facultății și mi-a spus: ”Am o idee. Dacă te bagi, s-ar putea să rupem gura târgului. Vreau să pun în scenă „Lecția” lui Eugen Ionescu și să mergem cu ea la Festivalul Național al Artei Studențești. Pauză. Am privit-o insistent. Glumea? Ce știa ea de teatrul absurdului și despre activitatea mea de interpret de până atunci?Pauză lungă, între întrebare și mirare. I-am răspuns: ”Dacă nu e o glumă, mă bag”.
Gina: eu o să jos servitoarea, iar o colegă de-a mea, Maria Bențea, o fată faină, sensibilă, va fi eleva. Chiar te bagi?
O provocare de proporții pentru un student în anul I, să joace rolul titular dintr-o piesă celebră a celei mai moderne variante de teatru. Și unde? Acolo unde vor fi cei mai tari studenți din țară, regizori de calibru, interpretări moderne, juriu din monștri sacri ai scenei românești. Dar pentru mine nu mai era nimic care să mă sperie. Doar curiozitatea și visul întrevăzut printre perdele de ceață. Dar posibil, da, posibil, pentru că știam deja cine sunt și ce pot. Maria era mai mult decât o caracterizase colega ei. O fire de un calm absolut și de o inocență care nu prea cadra cu statutul unui student avansat deja în ani și experiență de studiu. Rolul elevei? Numai când o priveai sesizai că i se potrivește ca o mănușă. Datele principale erau îndeplinite, așa că trebuia să pun osul la treabă. Ceea ce aveam de făcut în scenă rămânea în seama mea, după propriile mele așezări în spațiu, cu atenție pentru creșterile de ritm, de la normal la paroxistic, de la bunăvoință la crimă. Pe acest portativ de un dramatism scenic fabulos, trebuia să am grijă la dozaj, să am de unde crește treaptă cu treaptă, scenă cu scenă, replică cu replică, până la apogeu. Pasionant totul. Înțelegeam că niciun rol din lumea asta nu-mi dădea mai multe șanse să arăt tot ce pot, până unde pot urca, ce capacități aveam de a demonstra forță. Poate era șansa vieții mele. O singură dată în viață îți e dată marea șansă. Mișcarea devenea, cu cât înaintam în text, o rotire agitantă de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, cu inversări de pași, sincope și reluări obsedante, amețindu-mi victima. Plesnetul cuvintelor și gesturilor și sunetelor de bolero ravelian ajuns la ultimele lui acorduri, la cădere și epuizare. O furtună în dezlănțuire, copleșitoare, cutremurătoare.Eleva nu avea practic nevoie de mișcare. În jurul ei profesorul executa un dans al supunerii. Totul mergea neașteptat de bine. Chiar nu era nevoie de indicații. Doar gesturile de admirație ale Ginei, singura spectatoare la repetiții și în momentele în care nu era pe scenă.
Finala Festivalului Național al Artei Studențești, secțiunea teatru-montaje era, mare surpriză, chiar în orașul nașterii mele, Brașov și, potrivire incredibilă, urma să se desfășoare chiar pe scena Casei de Cultură, scena pe care debutasem în anii liceului. La mine acasă, reprezentând studenții constănțeni. Ceva apropiat de magie, care sporea vraja și mă stimula în tot ce făceam, gândeam și speram.
Facultatea din Constanța fusese programată să încheie prima zi de întreceri.
A bătut gongul. Cortina. Cavalcada replicilor, a demonstrației, a întrebărilor tot mai sofisticate și imprecise ale profesorului, deruta elevei, spaima și vertijul. Pasul. Și el măsurat. De la o plimbare banală la o întindere concentrată, tot mai concentrată a vârfurilor și a călcâielor. Să fiu atent la momentul în care trebuie să se condenseze totul, în ritm măsurat, apăsat, enervat, obsedat, amețitor. Nu mai vedeam nimic în jur, nu simțeam altceva decât ritmul, apăsarea în valuri pe cuvânt, pe repetare și ea obsedantă, pe sublinieri, acolo unde nu e nevoie de ele, în contratimp. Nu mai conta unde și spre ce te îndrepți, chiar n-avea rost, cum îți vine, încotro te duce starea și vuietul din adâncul tău. Asta e cea mai mare chestie cu putință, că nu-i nevoie de regizor, e nevoie de tine, de starea ta, să fii condus de replică, de cuvânt și intensitatea lui. Dreapta, da, ocol prin spatele elevei, ca o strângere în menghină. Niciun murmur în sală, tăcere fără ecou, inspirație oprită la jumătatea pieptului. Nici eu nu mai inspiram, nu aveam nevoie de aer, de pauze, doargâfâituri în surdină. Vocea subjugă, absoarbe gesturile, vocalele și consoanele, domină tot, scena, decorul, luminile izbite în pupile, profilurile ca stane de piatră în culise, scaunul și biroul, arlechinul, reflectoarele, balconul cu veioze ascunse sub abajururi în ceață, sala în întuneric, împietrită, amuțită, încremenită, de piatră.A devenit aproape obsedant finalul piesei:
Profesorul: Fii atentă cum pronunți... „cuțit... cuțit... "Eleva: „Cuțit... " gâtul ...Profesorul: „Cuțit... cuțit... "Eleva: „Cuțit... " umerii... brațele, sânii, șoldurile... „cuțit... cuțit... "Profesorul: Asta e... Acum e corect...Eleva: „Cuțit... " sânii... burta...Profesorul (cu glas schimbat): Vezi că-mi spargi urechile... cuțitul ucide...Eleva, cu voce slabă: Da, da... cuțitul ucide? Profesorul, o ucide pe Elevă cu o lovitură de cuțit: Aaah! Așaaa! Eleva strigă și ea: „Aaah!", apoi cade, se prăbușește.
Profesorul se află în picioare, în fața ei, cu spatele la public.
Pauză imensă. Apoi aplauzele în sală s-au pornit cu o intensitate de ciclon. Mi-am dat seama abia acum că au existat aplauze și pe parcurs, la unele finaluri de replică și stare, dar nu le simțisem, au intrat într-un flux nebun și într-un malaxor de contorsionări cu accent pe glas, ton, voce devenită strigăt. Acum aplauzele nu se mai opreau. Aplauda și juriul. Palmele din mijloc trebuie să fie ale doamnei Dina Cocea, președinta juriului, marea doamnă a teatrului românesc. Copleșitor! Copleșitor. Era seara mea.
Pe timpul Festivalului era tipărită o revistă, „Pipăruș”, supliment al Sigmei, revista Asociației Studențești. Trecea în revistă evoluțiile din ziua anterioară. Scriitorul Emil Poenaru, dramaturg brașovean, încheia:” Trebuie să remarc ca excepțional jocul actorului principal, Adrian Munteanu, care a reușit să facă față cu succes unui rol deosebit de dificil, ca și al elevei sale, plăcut integrată în rol, prin modificarea ce o aduce intensității spațiului de încărcare nervoasă. În sfârșit, Lecția a fost o lecție și pentru spectatori, care în final au reușit, datorită interpretării foarte bune, să comunice cu actorii în mod direct.”
Aveam să obțin premiul I de interpretare. Lumea și presa spunea că premiul fusese cunoscut din prima seară de concurs. Nu putea fi nimic peste.
La ieșirea pe holul sălii de spectacole cobora și juriul de la balcon. Doamna Dina Cocea m-a privit. Nu se știe cine a făcut primii pași spre celălalt, dar ne-am văzut față în față. Zâmbetul ei cuceritor din atâtea spectacole în care a apărut cu o demnitate de regină peste tot și toate. Zâmbetul meu, obosit, dar limpede. „Ce onoare pe mine să mă vedeți!” „Spune-mi, Adrian, n-ai vrut să devii actor?”
Claudiu Neacșu: Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, cum vedeți evoluția literaturii române contemporane și care credeți că sunt provocările majore cu care se confruntă scriitorii în zilele noastre?
Adrian Munteanu: Ca o descătușare, după 89 a început să se scrie mult. Nimeni nu mai este supus cenzurii, se scrie orice și se publică orice și oriunde. S-a înmulțit exponențial și numărul condeierilor și al revistelor, pe hârtie sau online, și al editurilor. Oricine mâzgălește ceva pe hârtie se poate vedea publicat, primește chiar și diplome. Dacă are ceva bani, oricine poate publica o carte. Sunt enorm de multe editurile care nu se mai uită la calitatea manuscrisului, de multe ori nici nu-l citesc, și scot imediat orice subprodus cultural. Numai banul să iasă. Vremea în care editurile erau prietenii și colaboratorii scriitorului, îi citeau manuscrisul și îi sugerau autorului îmbunătățirea lui, îi propuneau modificări, spre binele întregului, acea vreme a trecut. De multe ori cei care au editură nici nu sunt pricepuți în domeniu, n-au capacitatea de a înțelege și valoriza textul. Lucrurile se continuă la o minimă rezistență, cum se nimerește. În aceste condiții, cei care sunt cu adevărat scriitori, care au ajuns la un nivel de înălțime ideatică, trebuie să se strecoare printre producții de nivel secund sau să fie apropiații mai-marilor zilei care să-i promoveze. Desenarea unor cercuri de apropiați și privilegiați se vede cu ochiul liber. Cei care fac parte din aceste cercuri nu sunt întotdeauna și cei care reprezintă valoarea. Cercurile se conturează pe alte criterii, nu pe cele prioritar valorice. Că este așa se vede la toate nivelurile, la toate evenimente de anvergură, în paginile revistelor, în palmaresul unor concursuri, în deplasările în străinătate pe care le fac doar unii, mereu aceeași. Sunt scriitori care ar merita recunoașterea, dar rămân în planul doi pentru că nu au spiritul de gașcă, nu apleacă spinarea, rămân modești. Uneori reușesc să iasă în față, să confirme, dar numai prin eforturi personale, cu mare greutate, fără sprijin. Una peste alta, cine are pasiune pentru arta cuvântului ziditor, se va strădui în continuare, cu eforturi, cu toate piedicile pe care trebuie să le treacă, cu toată lipsa de interes sau devierea interesului. Timpul va decide. Plaja de așa-zise valori certe care ni se flutură azi prin fața ochilor, în liste canonice introduse în cărțile de română nu este aceea care va reprezenta, fără modificări majore, valoarea literaturii române peste ani, peste generații.
Claudiu Neacșu: Ați avut diverse roluri în domeniul artistic, de la profesor la redactor la Radiodifuziunea Națională. Cum credeți că aceste experiențe variate v-au influențat evoluția ca scriitor și artist?
Adrian Munteanu: Am înțeles de la începuturi că, în ce mă privește, balanța se înclină spre latura umanistă. Tot ceea ce am izbutit a fost în această direcție. Până și locurile de muncă au fost doar în zona dintre educație și cultură. Am fost mai întâi profesor de limba și literatura română, apoi instructor coordonator al sectorului teatru la Casa Municipală de Cultură din Brașov, mai apoi directorul clubului cultural de la celebra uzină de autocamioane Steagul Roșu și, în ultimii 20 de ani de activitate, redactor la Societatea Română de Radiodifuziune. Aceste repere în activitatea profesională au fost tot atâtea trepte urcate. Nu am coborât niciodată. Toate au însemnat experiențe și, rememorând, trag linie și constat că peste tot am lăsat urme care sunt valabile și vizibile și astăzi. Și acum, după aproape 60 de ani de la calitatea de profesor, mă întâlnesc cu foști elevi, iar unii îmi spun deschis că le-am marcat viața și sunt reperul luminos al existenței lor;revăd, la răstimpuri, foști actori ai trupelor mele de teatru, în limbile română, maghiară și germană, unii deveniți nume importante în teatrul românesc;îmi amintesc cu mândrie de inițiative cu rezonanță în epocă cum a fost spectacolul lunar „Studioul Artelor” în care am chemat și au evoluat nume importante în teatru și muzică precum Leopoldina Bălănuță, Ovidiu Iuliu Moldovan, Silviu Stănculescu, Valeria Seciu, Ștefan Iordache, Tamara Buciuceanu, harpistul Ioan Ivan Roncea, pianista Mihaela Ursuleasa sau Tudor Gheorghe;la 20 de ani jucam, sub conducerea regizorului Florin Fătulescu, astăzi la Los Angeles, în premieră națională, rolul Estragon din „În așteptarea lui Godot” de Samuel Becket; mai apoi am avut ideea montării piesei „Inimile mulțămitoare” de Gheorghe Șincai, un important reper de istorie a teatrului românesc; sunt interpreți cărora le-am schimbat traseul existențial, i-am scos din uzină și i-am urcat pe scenă;am zeci de interviuri solicitate unor personalități din spațiul culturii românești difuzate la Radio România Cultural; nu se poate să nu amintesc și de ideea pe care am avut-o de a înființa Cercului Literar 19, în 1981. El a reunit nume de referință ale literaturii românești. Conducerea a revenit lui Alexandru Mușina. Dintre cei prezenți, săptămână de săptămână, îi amintesc pe Gheorghe Crăciun, Angela Nache, Paul Grigore, Ovidiu Moceanu, Ion Pop Barassovia, Vasile Gogea. Dintre liceenii cooptați la cenaclu s-au remarcat Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea. Toate aceste inițiative și evenimente de pe traseul existenței mele artistice au contribuit la acumularea unei experiențe culturale și de viață care a contribuit la exprimarea mea poetică de mai târziu. Ea s-a produs numai atunci când astrele au decis că în interior existau acumulările necesare pentru a ieși la lumină nu cu încercări firave și insuficient modelate și precizate, ci la un nivel care s-a putut finaliza cu importante premii internaționale. Da, poți începe devreme, mult mai devreme decât am făcut-o eu, dar trebuie să treacă timp și să se adune experiențe, ca să te plasezi la un anume nivel de înălțime. Și asta doar dacă ai fost dăruit, dacă ai ceea ce azi se amintește mai rar. Este vorba de talent. Un dar cu care te-ai născut sau nu.
Claudiu Neacșu: Spectacolele dumneavoastră au fost prezentate atât în țară, cât și în străinătate. Cum percepeți reacțiile publicului internațional față de creația dumneavoastră poetică, și există diferențe notabile între audiența din România și cea din străinătate?
Adrian Munteanu: Am susținut spectacole atât în Europa (Milano, Torino, Roma, Munchen, Edinburgh), cât și în SUA (Seattle și Meryhill), dar mai ales în Canada, străbătută de la vest la est, mai mulți ani la rând. Românii de peste ocean simt evenimentul, îl întâmpină cu uimire și satisfacție specială, pentru că e mai rară apropierea de gestul artistic propriu românilor. Ei au cenacluri, săli de expoziții, chiar terenuri întregi cumpărate, cum se întâmplă cu Câmpul românesc de la Hamilton sau cu Val David, Montreal. Organizează evenimente, lansări de carte, festivaluri de poezie sau muzică, dar cercul este mai restrâns, sunt mai puțini decât în țară. Când vine cineva din România, scriitor, muzician, actor, este primit cu starea de spirit specifică unui eveniment special. Reacția lor la spectacole și după are ceva din bucuria reîntoarcerii, fie și pentru o oră, în spațiul cunoscut, de acasă. Am avut ocazia să ofer spectacole atât pentru adulți, cât și pentru copii. În cazul celor din urmă ai conștiința că faci un gest cu importanță deosebită. Îi apropii pe cei mici de limba română, îi ajuți să n-o uite, să-i înțeleagă valoarea și semnificația noțiunii de tradiție. Îi sprijini să-și cunoască rădăcinile.
Claudiu Neacșu: Ați scris scenarii și ați regizat spectacole. Cum vă gestionează aceste roluri multiple creativitatea și procesul de creație? Există vreo experiență specifică care v-a marcat în aceste domenii?
Adrian Munteanu: Fiecare acțiune gândită și continuată până la finalizarea ei a fost, în măsură mai mare sau mai mică, o cărămidă la edificiul formării personale. Din fericire am avut această dorință permanentă de a nu rămâne în zone de relaxare, în acel dolce farniente valabil pe moment, dar infructuos în timp. Cărămizile puse pe parcurs au avut dimensiuni diferite și trăinicie după cum au cerut-o vremea și vremurile. Momente mai mari, rezonanțe cu urmări de lungă durată au existat atât în munca de interpret sau regizor sau scenarist, cât și în aceea de scriitor,de la premiile din tinerețe și adolescență, până la distincțiile recente. Au fost pe parcurs mari perioade de acumulări. Din fiecare moment am cules semnificațiile lui și ele au consolidat realizările următoare. O încărcătură continuă a fost viața mea de până acum. Nimic din ceea ce a fost nu s-a consumat fără importanță și fără urme. S-a creat o rețea, s-a construit un edificiu personal. Dacă am extrage chiar și un singur moment de pe parcurs, edificiul ar avea mult mai puțină consistență. Nu m-aș prăbuși, dar aș intra într-o zonă a viețuirii plate, anoste. Sunt Leu și n-am suportat confundarea cu mulțimea, fără posibilitatea de a ieși din rând, de a-mi construi un traseu propriu, de a mă defini prin ceva personal. Fug mâncând pământul de tot ce este repetabil, constituit pe aceleași dimensiuni cunoscute și practicate în mulțime, fără identitate.
Claudiu Neacșu: Puteți să ne împărtășiți câteva detalii despre varianta inedită de prezentare a creației dumneavoastră poetice și cum a evoluat aceasta de-a lungul timpului?
Adrian Munteanu: Felul în care arată spectacolele mele acum este o modalitate relativ nouă, în linia acelorași perpetue căutări de înnoire. În 2020, în plină pandemie, scoteam ultimul meu volum de sonete, „Paingul Orb”. Spectacolele erau interzise, nu puteam realiza o lansare de carte obișnuită, cu participanți în sală. Atunci am avut ideea realizării unui spectacol cu sala goală, singur pe scenă, cu înregistrarea evenimentului și postarea lui ulterioară pe youtube. Făcusem până atunci spectacole de o oră în care era prezentă numai poezia căreia îi dădeam aspect de spectacol, acel Performance Poetry, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor. Era ridicarea poeziei la rang de spectacol. Colindasem în lume cu această formulă singulară pe scenă a poetului-interpret. Acum simțeam că trebuie să vin cu ceva nou, să aduc elemente suplimentare. Pentru început am avut la dispoziție câteva filme cu sonete de-ale mele cărora le-a adăugat imagini și muzică românul-australian Ben Todică, absolvent al unei facultăți de operatorie și extrem de activ în zona virtuală. Aceste filme erau introduse pe parcursul recitalului și completau cadrul cu imagine și cu suport muzical. Imediat după consumarea acelui moment,m-am străduit să învăț cum să-mi construiesc singur videoclipuri poetice. În destul de scurt timp am reușit și am fost mulțumit de munca mea. Fiecare videoclip însemna un sonet interpretat de mine căruia îi adăugam o selecție de imagini și muzica potrivită. Montajul acestor clipuri nu a fost și nu este o muncă ușoară, dar m-am trezit că-mi place ce fac, nu m-am oprit când simțeam că e greu și m-am perfecționat pe parcurs. Totul a mers în continuare fără oprire pentru că am înțeles, și de această dată, că tot ceea ce fac are caracter de unicat. S-au adunat până acum, pe canalul meu de pe youtube, 97 de videoclipuri, intitulate videosonete. Să lăsăm modestia la o parte. La un moment dat ea este păguboasă. Sunt singurul scriitor din România cu o asemenea prezență în fața publicului. Spectacolele astfel concepute au durata de o oră și sunt un mixaj între interpretarea pe viu a unor poeme și insertul de videoclipuri. Tot ceea ce se aude și se vede pe parcursul spectacolului este construit de creatorul-interpret. Este un spectacol de autor. Cu această nouă formă de prezentare am început să colind prin țară. Nu este nevoie decât de un videoproiector, iar locul de desfășurare este adaptabil. De la săli de spectacole la spații neconvenționale, cluburi, biblioteci, săli de evenimente sau în aer liber.
Claudiu Neacșu: Ați câștigat Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. Cum a influențat acest premiu parcursul dumneavoastră literar?
Adrian Munteanu: Premiul de la Milano este cea mai mare onoare care mi s-a făcut în cariera mea de scriitor. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca! Despre acest moment am scris într-o carte întreagă care se numește „Povestea Premiului NUX”. Este un roman-jurnal de 200 de pagini, cu numeroase imagini color, care dezvoltă cu maximă sinceritate, tot ceea ce s-a petrecut în anul 2012, când am fost invitatul de onoare al Târgului Internațional de Carte de la Milano, manifestare aflată sub patronajul Consiliului Europei, acolo unde am fost singurul scriitor din lume căruia i s-a decernat marele premiul al Târgului, Premiul European de Poezie NUX.
Cartea aceasta conține documente, descrieri tensionate ale celor întâmplate în țară și în străinătate, culminând cu o Scrisoare deschisă pe care am trimis-o atunci tuturor organismelor culturale românești și presei. O scrisoare care a punctat multe dintre realitățile destabilizatoare ale vieții culturale românești. Și cum să nu fie așa? Organizatorii italieni au decis cine să fie premiat după cum au apreciat ei, chemând pe cine și-au dorit să cheme, nu pe cineva care li s-ar fi indicat de către forurile culturale românești. Dacă s-ar fi luat după aceste „indicații prețioase”, vă dați seama că nu eu aș fi fost eu cel premiat în Italia. Semnificativ și edificator pentru viața culturală românească este altceva. Organizatorii italieni au trimis câte un comunicat tuturor organismelor culturale românești (Uniunea Scriitorilor, ICR, Ministerul Culturii, televiziuni) anunțându-i că un scriitor român va fi premiat la Milano și oferindu-le posibilitatea de a deveni parteneri media ai evenimentului. Nu trebuia să facă nimic, nu aveau de dat vreun ban pentru asta și sigla lor ar fi apărut pe bannere în cadrul târgului și în catalogul evenimentului. Nicio instituție din România nu a răspuns. Măcar printr-un refuz politicos, dar să fie un răspuns, așa cum se cade să fie între instituții. Consider incalificabil un asemenea gest. Și cu multe posibilități de a interpreta situația vieții culturale românești. Mă abțin să o mai fac. Am spus-o în acea scrisoare deschisă care a circulat în toată presa românească. Pentru mine a fost o victorie care mi-a întărit aripile și mă face să zbor și acum.
Claudiu Neacșu: Ce v-a inspirat să îmbinați interpretarea live a poeziei cu proiecția de videoclipuri în spectacolele dumneavoastră, și cum credeți că acest element inovator adaugă valoare creației dumneavoastră poetice?
Adrian Munteanu: Am privit în jurul meu. O viață întreagă am fost organizator de evenimente și participant la ele. Am ajuns să nu mai suport formula banală de organizare, mereu aceeași. Veșnica masă de prezidiu în spatele căreia stau câțiva vorbitori, cei mai mulți luând cuvântul ca să se laude cu disponibilitatea lor de analiză. Este un spectacol fără dinamică, static și plictisitor. Un spectacol în care decorul nu se schimbă de ani și ani. Trebuia să fac altceva, să mișc lucrurile, să dinamizez spațiul, să fiu în măsură să invit spectatorii/cititori la ceva interesant, viu, nu la o moțăială perpetuă în scaune. De aceea am trecut la realizarea de spectacole. Mai întâi numai cu poezia mea, dar reținută în minte, nu citită monoton de pe o foaie de hârtie. Un spectacol cu mișcare, cu idee, cu regie. În acest fel am colindat în multe locuri din lume, prezentându-mă comunităților românești, în limba de acasă. În urmă cu mai puțin de doi ani, am gândit să dinamizez și mai mult întâlnirile mele cu publicul și am trecut la realizarea de videoclipuri. Acum în spectacolele mele este poezia interpretată, nu citită, sunt și imaginile și muzica. Pentru toate gusturile. O întâlnire vie este ceea ce le propun celor ce vin la spectacolele mele. O întâlnire în care demonstrez ceea ce pot și - spun încă odată - fac un pas suplimentar. Acela al ridicării poeziei la rang de spectacol.
Dacă cineva nu este convins că așa stau lucrurile, îl invit să urmărească unul dintre spectacolele mele. Este înregistrat în plină pandemie. Aveți link-ul mai jos. Adrian Munteanu vă invită la spectacol. E gratuit:
https://youtu.be/6ox_XVtyPy4?si=hRccwpAXQVEWP38b
|
Claudiu Neacșu: 12/4/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.