Jurnal de vacantă - In Noua Zeelandă
Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 40 de ani! Atunci eram necăsătorit și parcă nu a fost așa de bine. Singur te simți prea... însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni și am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile...
A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băiețel de 11 ani, dornic să cunoască și el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băștinașii maori Noii Zeelande, sau Țara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turiști, adică, tata, mama și copilul cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland... așa că aici la canguri fiind vacanța de toamnă - nu prea lungă - ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurși cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulți prieteni originari din România și am avut intenția să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraș din NZ, cu o populație de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuț față de Sydney... Am vizitat CBD-ul (Central Business District), faimosul bulevard" Queen Street, apoi ne-am dus în turnul de televiziune să vedem orașul... care de acolo, de la înălțime parcă nu mai părea așa de pricăjit, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare!
În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaș și am plecat pe mare, spre nord-est... După circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a șasea suprafața de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin și foarte puțin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafață de 285 km pătrați. Insula are și patru puișori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului și Insula Țiparilor.
Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogați. O vilă mare, curată și cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate și apă curentă... Eu și cu ăla micu făceam spume... că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile... dar soția mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moș Ene. Auzi dom'le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec... seara! Lumânările s-au terminat după două nopți și atunci ne-am adus aminte de tradiționala descurcăreală a neamului românesc... făcându-ne opaițe și candele din fâșii de cârpa îmbibate în ulei de gătit.
Am fost și la pescuit - pe care, sincer, l-am considerat o pierdere de timp, eu fiind
un personaj veșnic ocupat cu treburi în mișcare nu cu așteptatul la dacă mușcă, sau nu mușcă (peștele, desigur!)... Băiețică al meu, mai răbdător, a prins trei pești mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus și eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrălea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiță uriașă! Arată ca o cârpă de spălat dușumeaua. Închisă la culoare, părea moartă... Brațele nu i se mișcau, dar nu se dezlipea de pește. Nu știu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A șters-o și cu peștele și cu cârligul și cu plumbul și cu... Mama ei de octopedă! De ciudă, românașu meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reședința noastră maoră, am curățat peștele, l-am dat prin făină și sare și l-am prăjit în tigaie... Mămăliga și mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, așa că am mâncat niște kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, tredițională din mările sudului... oferită părinților săi de juniorul meu.
Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură de niște prieteni de-ai noștri români din Auckland. Originari din Elveția, stabiliți acolo de peste 20 de ani, și-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munți și văi... Aveau și o peșteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantații de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogați tare, dar muncind pe rupte... trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Școli nu sunt pe insulă, așa că au rămas și fără copii. Chiar și cei mici sunt trimiși la școlile-internat din Auckland. Totuși era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viața trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime... Te simțeai ca într-o altă lume... un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoșilor noștri...
Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu niște prieteni din București am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este așezată pe o centură vulcanică, având și acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraș de turiști. Gheizere, vulcani noroioși, ceață, sulf, plante unice... s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau niște copaci înalți (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colț de de paradis... un izvor, căprioare, liniște...
A doua zi am fost și am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fanuș, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său și l-a întreabat cu o tipică inocență copilarescă:
- Nu știi cine a făcut pârț pe aici!
- Poate tu, mă piticule!
- Ba tu, ba tu...
- Așa vorbești tu cu taică-tu?
- Hi, hi, hi! Tu ești pârțâilă, tu ești pârțâilă!
- Nu eu, mai drăcușorule, gheizerul!
- Iar mă păcălești, că știi că sunt mai mic... Uite tatataaa, gheizerul face pipi, nu pârț!
Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deștepte! Ăl mare a tăcut și mai apoi a schimbat vorba... Cât am stat la Rotorua, numită și Sulphur City, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuș se uită șugubăț la taică-său, apoi la mine și râdea! Ei! O fi știut el de ce! Se zice că aia micii nu mint!
A treia zi am avut mai mult fun. Am fost pe munte cu telecabina și la coborâre ne-am reîntors cu săniuța (pe roți). O senzație minunată! Apoi iar cu telecabina și iar cu săniuța! Se construise o pistă specială pe care săniuța aluneca" lin. Puteai folosi frâna dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copii erau așezați între picioarele protectoare ale tatălui lor... Fănuș uitase și de gheizerele paterne, și de sulf și strigă cât îl ținea gura: Bagă motor, bagă gaz!.... Soția mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu capului să se dea cu săniuța. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziție inertă, cu fața îndreptată spre astrul luminos și cu ochelari de soare pe nas părea o actriță de cinema din filmele italiene ale anilor '60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauza n-a putut să doarmă două nopți după aceea! Dar noi băieții, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun!
De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzați oximoronul!) Ne-am despărțit de prietenii noștri româno-aucklandiști și cu un coach-bus frumos, curat și comfortabil am plecat spre Wellington, capitala țării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraș așezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece și proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui Taupō-nui-a-Tia care înseamnă Marea mantie a lui Tia Tia fiind o căpetenie locală (și un explorator) care a descoperit lacul.
Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile orașului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagență cu marea (oceanul!). Multă verdeață! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul orașului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot și am avut good time cum zic localnicii! Wellington este capitala Noii Zeelande și este cea mai sudică așezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraș cosmopolit - creează istorie și în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiționate și inobilate. Se umblă la subtilitatea tradițiilor băștinașe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie... Totul e frumos, proaspăt și curat!
Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naționale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo și Diego Rivera. Am filmat o mulțime de pânze, până când a venit un imens maor de serviciu", cam de două ori mai voluminos ca mine, și mi-a confiscat camera... Eu necomformist și rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!). Goliatul s-a uitat la mine cu aceeași privire care o au jucătorii echipei de rugby All Blacks la începutul meciurilor când își sperie adversarii cu faimosul dans de luptă haka și a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic și cu un zâmbet sub nas și pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta și spre bucuria mea nu era șters nimic... Poate nu învățaseră băștinași din Țara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiți nonconformiștii români! Dacă îmi ștergea înregistrarea m-aș fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar așa că nu mi-a șters-o, ce să zic? Să trăiască maorașul nostru!
Expoziția se numea Viva la Vida" (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection. By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), și este socotită cea mai importantă pictorița a secolului XX. Mie îmi place compoziția, culoarea și mesajul tablourilor ei. Totuși cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soțul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând fațadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în dizgrație, deoarece au fost aprigi comuniști". Despre Frida se zice că a fost (și) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă... de Diego se zice că ar fi fost... îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitaliști. Când a murit Frida, a ieșit un scandal de toată frumusețea cu autoritățile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roșu cu secera și ciocanul... în loc de cel național mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creații minunate, unice și de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sothebys, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego așijderea...
După prânz, am fost să vizităm Muzeul Național al Noii Zeelande care se numește Te Papa" (Our Place), adică în traducere... locurile noastre, țara noastră, adică Te Papa în limba maoreză! Muzeul s-a deschis recent și este găzduit într-o clădire modernă, cu inovații expoziționale, tehnică modernă, aparatură digitală, electronică, sunet, lumină... Am văzut acolo pagini scrise, descrise și vizuale din istoria și obiceiurile maorilor băștinașii din acele locuri exotice. Un lucru interesant, care mi-au atras atenția, au fost saloanele alocate cuceririi Antarctidei. Fotografii, descoperitori, utilaje, transportoare, imagini ale continentului de gheață... Ceva inedit!
În drum spre marea Insulă de Sud a Noii Zeelande, de la Wellington la Picton, am trecut cu feribotul Strâmtoarea Cook. Cu toate că este declarată cea mai periculoasă strâmtoare din lume, pe parcursul celor 28 de kilometri, am avut parte de trei ore de încântare a ochiului. Insule, insulițe, colți de stâncă ieșiți din apa albastră oceanului obligau vaporașul nostru să facă slalom pe apă. Mi-aduc aminte că prin 1986, acolo a pierit faimosul vas de croazieră Mikhail Lermontov", unul dintre cele mai gigante vase de acest gen din lume. Glumeții zic că s-a dat la fund pentru că nu a știut să schieze, să facă slalom... În apele strâmtorii își au habitatul mai multe specii de cetacee. Deseori poți observa prin preajmă balene, delfini sau chiar caracatițe gigante. Mulți înotători și-ai încercat puterile să cucerească apele celor 28 de kilometri care despart cele două insule. Conform tradiției orale maore, prima temerară a fost o femeie băștinașă, Hine Poupou, ajutată de un delfin dresat. În timpurile moderne, în 1962, neo-zeelandezul Barrie Devenport a făcut traversarea în 11 ore și 13 minute. Prima femeie albă, care a avut succes a fost americanca Lynne Cox, în 1975. Alte recorduri demmne de consemnat sunt cele ale lui Aditya Raut, un copil indian de 11 ani și ale italianul Salvatore Cimmino, care a executat traversarea strâmtorii în 8 ore și 18 minute... având un picior amputat!
I-auzi brâul, trece râul...! vorba unei strigături oltenești... iar noi trecem strâmtoarea Cucului de la Wellington la Picton... cât ai zice pește, dar nu cu brâul ci cu feribotul...
----------------
George ROCA
|
George Roca 8/9/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.