Beatrice Silvia Sorescu si frumosul sculptat in cuvânt
Beatrice Silvia Sorescu este o poetã ce parcã a coborât dintr-o altã lume, una în care sensibilitatea, graþia ºi duioºia sunt aºternute pe o aripã de înger, menite sã trezeascã fiori oricãrui cititor. Este de-a dreptul o delectare sã ai în faþã un volum al domniei sale, fiindcã muzicalitatea poeziilor, ideile care dospesc în fiecare poem reprezintã o punte de pe care nu ai mai vrea sã cobori. Lumina din cuvânt te învãluie de la început ºi te conduce într-o lume a frumosului pur, o lume diafanã, plinã de rouã ºi muguri în floare. Poeta scrie ca nimeni alta, iar ,, povestea” fiecãrui poem te îndeamnã imediat la interpretare ºi trãire.
Temele la care face referire autoarea reprezintã, de fapt, marile concepte ale omenirii pe care le aduce sub ochii noºtri, încercând sã exprime cât se poate de simplu, dar într-o armurã împodobitã cu ornamente literare diverse, frãmântãrile omului, tristeþea ºi bucuria deopotrivã, iubirea , moartea , copilãria , natura surprinsã în toate anotimpurile ei sau strigãtul disperat al semenilor prinºi în vâltoarea unei vieþi care îi striveºte.
Satul natal cu tot ce a însemnat el, ocupã un loc central în volumul de faþã, rãdãcinile sale fiind adânc înfipte în locurile unde a vãzut pentru prima oarã luminã pe pãmânt. Bulzeºtiul este, pentru poetã, un fel de rai în care se întoarce ori de câte ori sufletul îi cere. Tristeþea însã, o învãluie atunci când realizeazã cã el nu mai este acelaºi ca în timpurile copilãriei, cã nu mai regãseºte chipuri dragi ce îi luminau paºii.
Poemele Beatricei Silviei Sorescu reprezintã adevãrate tablouri pictate de o mânã iscusitã, tablouri vii ce se înfãºiºeazã înaintea noastrã invitându-ne parcã sã pãtrundem în þesãtura lor. Sunt pânze de frumos, pe care pensula artistei a desãvârºit adevãrate lumi pline de inefabil.
Mi-au atras atenþia unele elemente ale cadrului natural atât de bine creionat de poetã, unul dintre acestea fiind mestecenii din poemul cu acelaºi titlu. Fireºte cã ei au mai fost cântaþi de mari poeþi ai literaturii universale, în frunte cu Serghei Esenin, cel care a fãcut din aceºti copaci ,, cu trupuri zvelte” un adevãrat cult, dar poezia Beatricei Sorescu este o tulburãtoare reflecþie pe marginea trecerii inexorabile a timpului, înºiºi mestecenii, ,, santinele fãrã glas”, nefiind cruþaþi. Spre deosebire de noi, ei îl înfruntã însã ,, falnici”, mereu ,, cãlãuzind singurãtãþi”, aidoma luceferilor lui Eminescu pentru care sunt atât de iubiþi de muritori.
Titlul acestui nou volum este unul extrem de bine inspirat, ,, Cere-mi ce vrei!”, acest verb la imperativ dezvãluindu-ne clar conºtiinþa poetei care este convinsã pe deplin de harul sãu scriitoricesc, fiind în stare , în orice clipã, sã ne ofere, la cerere, bijuterii poetice care sã emoþioneze profund fiinþa.
Sunt versuri ce ne amintesc de adevãraþi titani ai literaturii universale, precum Rabindranath Tagore, ºi mã refer la poemul ,, Am zãrit”, o poezie ce ne îndeamnã la reflecþii serioase, cãutarea sensului vieþii fiind genial redatã de autoare în penultima strofã: ,, Am ales cãrãrile preapline”… ªi-am strâns în sân poteci senine.” Suntem obligaþi sã le comparãm cu cele ale aceluiaºi Tagore, o dovadã elocventã a valorii Beatricei Sorescu: ,, Cãlãtorul trebuie sã batã la toate porþile înainte de a ajunge la a sa. Trebuie sã rãtãcim prin toate lumile din afarã pentru a ajunge, în sfârºit, la templul cel mai lãuntric”( Vezi ,, Cãlãtorul”)
Întrebãrile filosofice despre existenþã (,, Nu ºtiu nici acum unde mã-ndrept ºi de unde am venit orbeºte?”), fac din acest poem o capodoperã a literaturii române din zilele noastre, întrucât forþa mesajului poetic ne trimite cu gândul la concluzia la care ajunge însuºi marele Tagore: ,, Aceastã întrebare, aceastã aºteptare / Se topeºte în lacrimile a o mie de flori / ªi cufundã lumea sub valul acestei certitudini”.
Se gãsesc în poemele Beatricei Sorescu, versuri care îndeamnã la reflecþii pe marginea condiþiei fiinþei umane, mereu dornicã de a afla rostul sãu pe aceastã lume, de a se înãlþa, de a fi ea însãºi. Pentru a ajunge la luminã trebuie sã mergem pe un drum întins de umbre vinovate ( ,,de-alunecãri deºertice de vid”, un drum cu ,, povârniºuri-nalte”, aºa cum, de altfel, ni-l descrie ºi Coºbuc: ,, A ta e mergerea mereu spre þintã- drum îngust ºi greu...”( A se vedea ,, Ideal”)
Întâlnim numeroase trimiteri la filosofie, teologie ºi literaturã ,, Fiinþa-ntreagã, drum fãrã oprire”- este un vers a cãrui profundã semnificaþie o întâlnim ºi în capodopera lui Tagore ,, Cãlãtorul”: ,, Timpul cãlãtoriei mele este lung, / Calea pe care o am de strãbãtut este fãrã sfârºit”... ,, Ocoliºurile”, ,, Zidurile înalte împietrite-n noi” ne vorbesc despre aceeaºi filosofie de viaþã.
Uneori, autoarea îºi încheie admirabil meditaþia despre ceea ce ne defineºte cu adevãrat, pentru ea doar ,, prin iubire, faptã ºi cuvânt”, fiind capabili de a gãsi ,, drumul ascuns spre Dumnezeu”. ( Meditaþie)
Tema iubirii este una profundã în volumul Beatricei Silviei Sorescu, acest sentiment fiind întâlnit într-o serie de poeme din cuprinsul cãrþii. Unul dintre acestea este poemul ,, Pretutindeni” , în care ideea centralã este iubirea eternã , ea amintindu-ne de celebrele versuri ale lui William Schakeaspeare, regãsite în Sonetul XVIII: ,, Dar vara ta eternã nu va plãti vreodatã, / Cãci frumuseþea-i veºnic anotimp”. Poeta dedicã iubirii ce este capabilã sã înfrunte, un devãrat imn.
Uneori, vedem cum întreaga lume este redusã doar la cei doi visãtori, preocupaþi sã ,, dezgoleascã” un univers storcând lucrurile simple”. Asemãnãm versurile cu cele ale lui Puºkin ,, Glasu-mi ce-mi trimite dulci ºi blânde ºoapte, / Tulburã tãcerea glasului de noapte... Se preschimbã-n versuri lunga mea visare: Pârâiaºe negre de iubire pline, Strãlucesc, în noapte, ochii-þi lângã mine...”.
Alteori, beatitudinea de care cei doi îndrãgostiþi sunt cuprinºi, ,, ªtergem cu un gând tristeþea, lãsând cerul alb, curat, /Curgem râu prin râul firii”, ne aminteºte de alte versuri celebre ale lui Shelley.
În alte poeme, poeta ne îndeamnã sã preþuim lucrurile simple, într-o lume în care am devenit incapabili sã înþelegem frumuseþea, liniºtea, armonia. Îndemnul din poemul ,, Dormi!” de a nu uita ceea ce conteazã, prin forþa mesajului aminteºte de Esenin, Blaga sau Coºbuc. Autoarea ne lasã sã reflectãm pe marginea vieþii , cei demni aleg în viaþã ,, un drum îngust ºi greu”, pe care puþini au curajul de a-l urma. Ei nutresc mereu speranþa ca ,, Lumina care zace în þesãtura fiinþei, / Va naºte numai curcubeie pe-ntinderile mari, albastre. ( Doar verticali) Aceeaºi viziune despre viaþa idealã, trãitã în fiecare clipã cu demnitate, o întâlnim ºi în poemul ,, Prometeu descãtuºat” al lui Percy Shelly: ,,Cãci mintea-mi troneazã o pace blândã ca lumina”.
În poezia Beatricei Sorescu revine obsedant, imaginea copiãriei, cu figurile reprezentative: pãrinþi, bunici, vecini etc. O poezie tulburãtoare, închinatã mamei, rãmasã în mintea poetei atât de vie, ca un ,, murmur greu”, versuri de o sensibilitate ieºitã din comun a scriitoarei, aspect ce caracterizeazã, de altfel, întreaga-i operã. Cititorul este profund impresionat ºi emoþionat de evocarea chipului sfânt al mamei ce nu poate sã treacã apele Sfinxului, întrucât în mintea poetei acesta ,, Se naºte din nou în necuprinsul gând / Din frunzele-ngropate de aramã.” Iubirea, pentru cea care rãmâne mereu în inima autoarei ,, O boltã ce rãsfrânge-n suflet luna”, ne trimite cu gândul la Esenin ( vezi ,, Scrisoare mamei”), George Coºbuc, ,, Mama” sau Nicolae Labiº, ,,Mama”, cea mai elocventã dovadã a valorii Beatricei Sorescu în domeniul poeziei.
Trebuie amintit un poem din acest volum, intitulat ,, Frãmântãri”, care mi-a atras atenþia întrucât în el regãsim multiple semnificaþii filosofice ºi teologice. Primele douã strofe îndeamnã cititorul sã reflecteze pe marginea cartezianismului lui Decartes, continuând cu existenþialismul lui Kirkegaard Heidegger sau Sartre. Nici trimiterile la literaturã nu sunt puþine, mesajul primelor douã strofe fiind edificator în ceea ce priveºte calea pe care eul liric a ales sã o urmeze: ,, ªi merg pe drumul meu frumos ºi drept”. Pentru poetã, gândirea e ,, strigãt captiv lui Dumnezeu, ,, neajuns al fiinþei”, ,, negândit rãmas mereu întreg”, ,, razã lentã spre albastre stele”, ,, infinit spre care tot alerg”. O veritabilã revelaþie în sensul celei aparþinându-i lui Augustin de Hipona: ,, Mens ipsa non potest comprehendi neca se ipsa, ubi est imago dei”.
Alteori întâlnim ecouri din poezia lui Pablo Neruda: ,, Moare câte puþin cine-ºi petrece zilele plângându-ºi de milã ºi detestând ploaia care nu mai înceteazã” ( ,,Cine moare”).
Aceeaºi filosofie de viaþã este întâlnitã la Beatrice Silvia Sorescu ºi în versurile: ,, Nori cenuºii s-au aºezat de-a rândul, / În noi, noi bucurii ni se deschid.” Pentru poeta noastrã ploaia e dãtãtoare de speranþã, versurile de la începutul strofei a doua fiind edificatoare în acest sens: ,, E noapte-n zi, i-un cer aprins de smoalã”. Bucuria ,, În mine-s drumuri pline de senin” ºi renaºterea, ,,Pe umeri ne-ncolþesc cãrãri de stele”- un vers comparabil, prin frumuseþe ºi profunzime , cu cel al unui titan al literaturii universale, aºa cum este Neruda.
Prezentã în volumul de faþã este ºi tema istoriei. E de amintit celebra afirmaþie a lui Marin Preda : ,, Fãrã istorie, literatura se axfixiazã”. Poemul ,, Cãlãreþii „ reprezintã aºadar o reflecþie generalã pe marginea trecutului glorios al poporului român, autoarea punând în luminã, într-un mod atât de emoþionant, eroismul strãmoºilor noºtri. Poezia evocã admirabil faptele de vitejie ale înaintaºilor noºtri, singura ºansã pentru revigorarea unei naþiuni ce s-a obiºnuit sã stea în letargie”, ,,În nemiºcare” ( vezi ,, Deºteptarea României de Vasile Alecsandri) de peste trei decenii: ,, Sunt cãlãreþii noºtri, care-au luptat odatã, / Se risipesc ºi-acum prin zarea asta-naltã, / Ascultã cu tãrie ce vremuri sunt acum, / ªi gata sunt cu toþii ca sã ne iasã-n drum”,
Întâlnim în volumul ,, Cere-mi ce vrei!” al Beatricei Silviei Sorescu, memorabile poeme de revoltã socialã, mesajul transmis de autoare reliefând sentimentul de profundã tristeþe pentru suferinþele nesfârºite ale semenilor sãi. Poeta vede cum viaþa a devenit povarã ( pentru cei mulþi ºi obidiþi, pe când ,, miºeii au viitorul numai pentru ei” în aceste ,, vremuri de restriºte”, singurul refugiu fiind în interiorul fiinþei, dovadã a existenþei unei puternice conºtiinþe. Ultima strofã a poemului ,,Singurãtate” ne îndeamnã la o reflecþie serioasã pe marginea modului în care alegem sã trãim sau sã murim, motiv pentru care consider acest poem – ce trimite obligatoriu la istoria poporului român, la literaturã - cu predilecþie la poezia de revoltã socialã, la filosofie sau la religie - o adevãratã capodoperã a poeziei româneºti actuale.
Aºadar, o poezie plinã de sensibilitate, o poezie a luminii, aceasta reuºind prin fiecare poem sã strãbatã fiinþa ºi sã o înalþe, o poezie unde sufletul poetei este aºternut direct pe pânza cuvintelor, învãluit într-o horbotã de raze binefãcãtoare , gata sã înfloreascã precum o primãvarã înmiresmatã. Cuvintele, ramuri verzi, muguri desfãcuþi gata sã-ºi primeneascã seva cu aromele dulci ale iubirii din noi...
Cãtãlin Ghiþuleasa
|
Cãtãlin Ghiþuleasa 4/13/2023 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.