”Înfrãțirea Olteniei cu Transilvania” Careul de Ași !
Bârca (Dolj) – IGHIU (Alba Iulia): 19-20 August 2022
Ediția a VI-a, de vis, a Festivalului transcarpatic
În Mihai Viteazul – Restitutor Daciae – a reînviat, acum 422 de ani, spiritul lui Burebista, regele regilor din Europa Veche, cel ce a reușit biruința istoricã, cvasi-incredibilã, de a uni cele 222 de triburi daco-geto-tracice în primul stat centralizat și independent DACIA, cãruia Imperiul Roman era nevoit sã-i plãteascã tribut.
Peste mai bine de un mileniu și jumãtate dupã Burebista, la 1600 -, Mihai Viteazul reușea prima unire politicã a celor trei țãri române, într-o strãfulgerare de geniu militar și diplomatic, care în planul comerțului transcarpatic anticipa, ehei, cu multe secole, actuala Uniune Europeanã.
În Tribunul românilor de pretutindeni - odrasla de aur, purpurã și diamant a învãțãtorilor din Bârca Bârca, dar cãsãtoriți în Transilvania: Adrian Pãunescu (ivit pe lume, însã, la Copãceni / Bãlți, peste Prut, în România Mare, tocmai în Ziua Sfântului Ilie, însemn heraldic, de sorginte divinã, 20 iulie, 1943) avea sã se întrupeze, acum aproape opt decenii, spiritul aceluiași Bravu Voievod Român ce vroia sã refacã Imperiul Bizantin – Mihai Viteazul.
Nebun dupã Hristos (ceea ce nimeni n-ar vrea sã-i recunoascã!, ne-aprofundându-i opera literarã), Nebun dupã Istoria, Vetrele și Dorurile strãmoșești – Adrian Pãunescu a hotãrnicit, într-un noiembrie 2010, ca - din Duhul sãu în drum spre vãmile vãzduhului - sã se nascã neștiutul, nebãnuitul (încã) Voievod al Neamului, care, dincolo de zarea anilor 2030-2033, va prelua, cu mânã forte, SCEPTRUL României de azi, al Daciei de ieri, Grãdina Maicii Domnului.
Vã rog sã zâmbiți, sã lãcrimați a bucurie și, mai ales, sã aveți rãbdare, prieteni ! Lãsați Timpul sã lucreze. Și totul se va fãptui. La acel moment istoric, rânduit de Dumnezeu.
*
Pânã atunci, sã revenim în România augustelor vibrații din aceastã varã 2022.
Sã revenim în Oltenia lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bãtrân, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
Sã revenim în Transilvania lui Iancu de Hunedoara și a lui Matei Corvin, a Crãișorului Avram Iancu. A lui Horea, Cloșca și Crișan. A lui Gheorghe Doja, cel tras pe roatã și încoronat cu fier incandescent. Și a lui Mihai Viteazul – Transilvanie.
În Alba Iulia sã revenim, acolo unde au fost încoronați, exact acum 100 de ani (15 octombrie 1922), Ferdinand, Regele Întregitor, și magnifica sa Regina Maria, cheia de boltã a fãuririi României Mari.
În nimbul de luminã al acestei Capitale a României Reîntregite, Alba Iulia, un alt lãstar al spiritului monumental al lui Adrian Pãunescu a lansat, în 2017, adicã în ajunul Centenarului Marii Uniri, Festivalul – Tornadã.
Acest Festivalul de la Ighiu ține locul tuturor instituțiilor și autoritãților sufocate de lingãi de clanțe (pe care cineva a avut grijã sã toarne, din belșug, rahat / kktt !), lingãi perverși și trãdãtori de țarã.
Acest jurnalist bãtãios, scriitor adevãrat și lider al promovãrii valorilor românești NU va pretinde, nicicând, vreo moștenire de ordin material. Pentru cã și-a luat chiar o pavãzã de iriși imperiali din a se preface cã i se pare a fi mai aproape de filosofia poeziei lui Nichita Stãnescu și Ion Barbu – cel …dus, dupã melci, în Isarlâk.
Și din geana spiritului lui Constantin Noica – s-a înfiripat universul liric al lui Mircea Anastasie Borcan, ori din lacrima înghețatã a lui Emil Cioran, a lui Mircea Eliade și a atâtor români duși, de la Brâncuși, pânã la cine mai știe ce pãstori de urși…
A fost botezat cu prenume Voievodal: MIRCEA (cel Bãtrân, cel Mare), conjugat cu altul de mucenic: ANASTASIE. Numele sãu de familie este BORCAN. Denaturat, evident, de notar, deoarece, nãscut fiind în Bârca, NU avea cum sã fie altfel decât BÂRCAN: Dar, cum unora li se pare greu a pronunța pânã și Bârsan („Oițã bârsanã, ori mi-ești nãzdrãvanã…”), nu aveau cum sã admitã BÂRCAN. Așa dupã cum și bunicii mei dinspre mamã, din Sãrbãtoarea (Dolj), s-au pomenit, în acte, BÃRCAN, în loc de Bârcan, adicã veniți din Bârca…
*
Sub semnul incandescenței bine temperate, al spiritului vulcanic domolit, potolit ca sub adierea brizelor înțelepciunii sacerdotale par a se înscrie, a se conjuga – într-o HORÃ a Spiritului Românesc primar – creațiile a patru contemporani de-ai noștri, doi gorjeni și doi doljeni.
Adicã din douã județe – Gorj și Dolj - al cãror destin geostrategic, militar, cultural și comercial este croit sub plesnetul fulgerãtor al aceluiași bici de foc divin: râul Jiu, vãr primar cu Oltul și Mureșul, care din munții inimii Patriei noastre - Transilvania – izvorãsc și curg spre felurite puncte cardinale, dând viațã spițelor nemuritoare ale altei Roți a Soarelui (HORA) înainte mergãtoare în istoria noastrã de vreo opt-nouã milenii supraviețuitoare.
Este vorba despre gorjenii Tudor Arghezi și Constantin Brâncuși, respectiv, despre doljenii Adrian Pãunescu și Mircea Anastasie Borcan.
Sunt patru ctitori NU doar din perspectiva specificului UNIC al creațiilor lor artistice, ci și din aceea pragmatic-teluricã, marcatã de spiritul de chibzuințã, gospodãresc-domestic, grație cãruia au înființat și au pãstorit:
1. Arghezi – Marele Țãran oltean pripãșit în cosmopolita urbe a Bucureștiului, unde a clãdit, fãrã pic de grabã, la Mãrțișor, o cetãțuie (davã dacicã?) suficientã sieși, care putea produce orice, de la mãmãligã, vin și miere, pânã la industria …editorialã (cf. Aureliu Goci) ;
2. BRÂNCUȘI – care a rãsãdit, în buricul Orașului Luminilor, Paris, Capitala Franței și capitala artisticã a lumii de acum un secol, o gospodãrie ruralã gorjeneascã, intratã în istoria artelor sub denumirea Atelierul (Atelierele) BRÂNCUȘI: str. Impasse Ronsin nr. 10, în coasta Centrului Cultural Pompidou, unde – dupã 1990 - a și fost refãcut spațiul sacru de creație al „celui mai mare sculptor al omenirii, Constantin Brâncuși” (Adrian Pãunescu: Oltenia, eterna Terra Nova). Sfântul din Montparnasse – cum era gratulat Brâncuși -, rãmãsese, esențialmente, un sihastru de Hobița – apreciazã Aureliu Goci ;
3. Pãunescu – Tatãl Absolut al Cenaclului „FLACÃRA”, fenomen cultural și mișcare socialã de tip american, care, din 1972 pânã în vara anului 1985, aduna mii, zeci de mii de tineri, adulți și seniori în sãlile polivalente și pe stadioanele țãrii, în neuitate manifestãri însuflețitoare în care se scanda „LUMINÃ-LUPTÃ-LIBERTATE !”, replicã ostentativã și frondã fãțișã fațã de oficiosul slogan „Ceaușescu și poporul” (completat, la Craiova, de un al doilea vers: „Oblemenco, șut și golul !” ) ;
4. BORCAN – Mircea Anastasie Borcan, nãscut, crescut și școlit, pânã la anii facultãții, tot în Bârca, adicã în aerul tare, viguros și nemuritor al Culturii CÂRNA, nestematã în salba culturilor noastre de cinci-șase ori milenare, de pe Valea Dunãrii, începând cu Gârla (Dudașul Schelei), trecând prin Desa, Vãdastra, Sucidava, pânã la Gumelnița, Pãcuiul lui Soare, Adamclisi, Dervent…
Mircea Anastasie BORCAN, sãrbãtoritul nostru din aceste zile toride ale lui August 2022, când – în Mãrțișorul întemeiat de el la Ighiu (IGHIU care înseamnã Izvorul tãmãduirii), lângã Alba Iulia, adicã în minunata gurã de rai botezatã de el și de soția sa Terra Parck, geamãnã cu Terra Mythica - trãim feeria ediției a șasea a Festivalului „Înfrãțirea Olteniei cu Transilvania”, al cãrui întemeietor și motor cu combustie cosmicã este însuși el, fiul mândrei comune Bârca, din județul Dolj.
*
Pentru a NU pierde ideea, pe parcurs, îi sugerãm bravului scriitor, publicist și editor Andrei Pãunescu sã altoiascã – alãturi de cele trei volume tematice antologice, pe care le-a publicat, în 2019, la Editura Sitech din Craiova:
ȚARA în poezia lui Adrian Pãunescu,
DRAGOSTEA în poezia lui Adrian Pãunescu,
PÃRINȚII și COPIII în poezia lui Adrian Pãunescu,
un al patrulea:
PSALMII și poezia de inspirație biblicã scrise de Adrian Pãunescu.
Este obligatoriu, cu atât mai mult, cu cât nimeni NU a observat acest segment – foarte bogat și extrem de expresiv – din universul liric edificat cu fervoare de Titanul din Bârca.
Fãrã a fi câtuși de puțin habotnic ori ostentativ religios (nici NU avea cum, în contextul social-istoric și ideologic dat) Adrian Pãunescu s-a dovedit, permanent, un smerit român cu Credințã în Tatãl Ceresc, în Fiul și în Sfântul Duh. Ceea ce l-a și salvat în viața pe care și-a dãruit-o torențial, sacrificial, mii și mii de nopți, mulțimilor, poporului sãu.
*
Calitãțile inexorabile ale poemelor sculptate de Tudor Arghezi, de Adrian Pãunescu și de Mircea Anastasie Borcan în antracitul strã-milenar al Limbii Române - în Spiritul nepereche al acestei Mume a tuturor limbilor din Europa Veche (rãspânditã sub „pseudonimul” de proto-latinã sau latina vulgarã) -, intrã în consonanțã cu liniile de forțã și cu esența capodoperelor cioplite în piatrã, în marmurã, în lemn ori turnate în bronzul nemuririi de Constantin Brâncuși.
Pentru cã tuspatru aceste galaxii de creații artistice – adicã ale lui Arghezi, Brâncuși, Pãunescu, Borcan - se întemeiazã pe aceeași Rãdãcinã de Foc spiritual: basmele și eresurile, doinele, cutumele și credințele pelasgilor, agatârșilor, proto-dacilor, traco-ilirilor, geto-dacilor… Se întemeiazã pe Marea, incomparabila Culturã a strãmoșilor noștri, Atlanții și Urieșii (Semizeii) care au sfințit aceastã Țarã-Mumã fãrã egal în lume.
Nu întâmplãtor, primul pãmânt ortodox (monoteist încã din vremea lui Zamolxe, cu un mileniu și jumãtate înainte de nașterea lui Iisus Hristos, se pare, tot pe aici, pe la noi), pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a sãrutat cu talpa încãlțãrilor sale binecuvântate, în 1999, a fost acesta, al țãrii noastre: România de azi, Dacia de ieri, Grãdina Maicii Domnului, așa dupã cum a blagoslovit-o Înaltul Pãrinte în temeiul izvoarelor secrete din Biblioteca Vaticanului.
Cei trei corifei: Arghezi, Pãunescu, Borcan s-au adãpat cu nesaț din dodiile lui Brâncuși, asumându-și cu luciditate dureros de dulce adevãruri precum cele concentrate de Titanul din Hobița în cuvintele: „Tot ceea ce se creeazã prin filozofie – înțeleasã ca ÎNȚELEPCIUNE – devine bucurie, pace, luminã și libertate”.
Traducând pe înțelesul tuturor finalul acestui aforism, se cuvine sã precizãm cã toate cele enunțate înseamnã Dumnezeu - adicã Luminã, Iubire, Bucurie, Iertare, Armonie, Concordie, Pace, Pace, Pace…
Din același gheizer al gândirii brâncușiene, cei trei au reținut și au pus în practicã alte și alte aserțiuni memorabile: „Lucrurile NU sunt greu de fãcut. Cu adevãrat greu este sã te pui în starea de a le face. Trebuie sã ne detașãm de noi înșine și de toatã pãrtinirea omeneascã… Numai astfel vom izbuti sã redescoperim frumosul.”.
Aidoma lui Brâncuși (care cãlca apãsat și rodnic, solomonar de esențe, pe urmele lui Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Enescu), Arghezi, Pãunescu și Borcan au reunit, în creațiile lor, izvoarele cele mai valoroase din Rãsãrit și din Apus, reușind o sintezã originalã, numai a lor, între Spiritul Orientului și Spiritul Occidentului.
Pentru cã așa îi este dat acestui sfânt pãmânt românesc, unic sub Soare, a cãrui importanțã geostrategicã este, înainte de toate, culturalã și abia dupã aceea militarã, economicã, politicã.
Aici, la noi, ci NU în alte locuri sacre ale Europei, ființeazã Carpații Rãsãriteni, Carpații de Curburã, Carpații Meridionali, Munții Metaliferi - Munții Apuseni, templul Crãișorului Avram Iancu -, Arc muntos invincibil, care a stopat extincția imperiului de gheațã venind dinspre Polul Nord, în vremea Marii Glaciațiuni.
Și tot deloc întâmplãtor, jumãtate din cursul Dunãrii – coloana vertebralã culturalã a Europei Centrale - și mirifica Deltã de dincolo de ținuturile fabuloase ale Bãrãganului și Dunãrii de Jos, tot aici, la noi, ființeazã de multe, multe milenii. De zeci de milioane de ani.
În corespondențã magnificã, magistralã cu viziunea lui Brâncuși despre viațã și menirea artistului -, din universurile lirice ale celor trei creatori de poezie rãzbat cu putere fuioare de luminã care ne îndrituiesc sã afirmãm cã, fiecare în parte, a studiat pe îndelete, cu calmul voievodal al țãranului român de la Dunãre, dar și cu fervoarea bãrbatului carpatin, a meditat și a frãmântat cu maximã rãbdare idei-jalon din scrierile lui Pitagora.
Trãind într-o lume a Formelor Artistice -, Arghezi, Pãunescu și Borcan și-au asumat, dupã modelul oferit de Brâncuși, greaua sarcinã de a sluji – în planul ascezei și al creației smerite -, fiecare, asemenea unui rob, Frumosul în Sine, iar ca om – în plan moral și practic -, de asemenea, fiecare dintre cei trei a reușit sã se cãlãuzeascã nu doar dupã Ideea de Frumos, ci și dupã aceea de Echitate/ Dreptate, respectiv, de Bine, strãduindu-se sã se rupã de efemeride și sã se plaseze – mental – într-o lume de DINCOLO de timp și de spațiu.
Punctãm doar prin afirmația cã, dacã Brâncuși NU a mai sculptat trupuri (bifteck-uri) tocmai din cauza faptului cã acestea NU sunt decât temnițe ale sufletului și ale frumosului lãuntric, cei trei poeți au optat pentru calea cea mai spinoasã, anume aceea de a se rupe, în creațiile lor literare, de turpitudinea materialist-realistã și de a-și subsuma, cu temeritate creștinã, arii tematice și stiluri marcate de Lumina Spiritului, a Duhului Sfânt. De aici, și propensiunea pentru psalmi și rostiri esențiale.
*
Mircea Anastasie Borcan scrie cu obstinație, cu fervoare dezlãnțuitã și expresivitate exemplarã poeme gnomice (precum cele reunite în volumul Ochiul Necesar) ori exploreazã, adulmecã și disecã pilduitor, cu finețe de neurochirurg de secol XXI - cãruia îi este la îndemânã tot instrumentarul specific epocii noastre (laseri, roboți, inteligențã artificialã…) – Galaxia Sinelui.
O anume filozofie gnomicã denotã creațiile lirice, din diferite etape, atât ale lui Arghezi și Pãunescu, dar și „dodiile” din destãinuirile, cu mesaj inițiatic, ezoteric, ale lui Brâncuși.
Poeții gnomici s-au afirmat la Atena și la Roma, în antichitate, prin creații care frapau grație abundenței de maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale. Ei lãsau impresia cã trãiesc într-un prezent atemporal, într-un prezent aforistic.
Ambele volume - Ochiul Necesar și Galaxia Sinelui - ale poetului omagiat astãzi, aici, la Ighiu (județul Alba), sunt antologice. Ceea ce constituie o biruințã artisticã de excepție.
Impulsionat evident de filosofia epocalului Constantin Noica, Mircea Anastasie Borcan scrie debordant, scrie apãsat și transparent… Primele 133 de pagini ale volumului Galaxia Sinelui au tonalitãți grave.
Deși sunt paginate aidoma a zeci de poeme de sine stãtãtoare, ele sunt înveșmântate în sonuri bas–baritonale de clopot de catedralã, constituind o frescã unitarã, remarcabilã prin amplitudinea ideaticã și prin vibrațiile cromatice insolite, aidoma unei litanii fãrã sfârșit, unei rugãciuni ori unui psalm rostit fãrã încetare.
Citãm, spre exemplificare, poemul (fãrã titlu, ca și toate celelalte) cu care se deschide volumul:
„Devenise albã limita adevãrului și, din spațiul meu,/ cel desemnat pentru o altã ordine a perfecțiunii,/ apãruse// un alt mod de a îndura despletirea minciunii și-a/ invocațiilor, ce nu m-au înțeles./ Se desface umbra, ce n-a rezonat cu chipul și, din misterioasa disipare, se sting imaginile ce-mi alcãtuiesc vederea; // Ochiul, ce-și țese propria obscuritate din linii de catran/ și palpitațiile suspinului. // Ca niște necazuri desenate de mâini ce n-au vorbit/ niciodatã, devine dens cuvântul ce excitã, iar dispariția/ surâsului e-un blestem// pentru supliciul silabelor, ca și cum convocarea/ fertilitãții s-ar face odatã cu condamnarea speciilor/ inutile. // Adevãrul este ezitant, între corpul meu și pântecul pãsãrii desemnate cu distribuirea cântecului, iar/ prin luciul oglinzii rânjește afirmația. // Niciodatã n-am aclamat prietenia și, din osanale, sã/ mi se schimbe culoarea pielii, // cum niciodatã n-am sã mã alãtur celor care tremurã,/ și așteaptã ca noaptea sã devinã tot mai galbenã.”.
Ultimele șapte pagini ale volumului Galaxia Sinelui au un pronunțat caracter aforistic și pot fi considerate veritabile versete biblice de o savoare aparte. Și, firește, sunt - și ele – poeme gnomice.
Peregrin temerar spre izvoarele (izvoadele) primordile, Mircea Anastasie Borcan foreazã neostoit cãtre strãfundurile ancestrale ale SINELUI, ale memoriei uitate în Banca de date din Sursa primã/ primarã. În memoria …imemorialã a Universului, adicã a lui DUMNEZEU.
Iatã un prim eșantion de șapte versete aforistice / biblice, 7 fiind cifrã cu scânteieri divine:
„Ca-ntr-un zvon de cuvinte alambicate, cei care vor sã plece plutesc în mijlocul luminii.
Ei sunt dovada incendiilor, iar, prin ecoul buzelor, adevãrul strãlucește prin falsitate.
Nicio acuzație nu e mai purã decât izvorul dezinvolt ; / mânia cu care deschide pãmântul.
În spatele turmei se perindã femei rãzlețe în patos și/ odihnã, ales destinate ispitei.
Tot ce este perfect agitã cugetul, iar spiritul e-n/ tãrâmul târziu al rodirilor.
Sub mâini inocente înmuguresc fructele, iar în spatele/ geamãtului ard liniștile.
Începe ziua și teama de abis deschide ferestrele frigului.”
Mircea Anastasie Borcan pare sã fi fost rãvãșit, botezat, dar și mântuit în Spiritul de rafinat iconar bizantin al lui Constantin Noica, autorul unui fascinant Tratat de Filosofia Limbii române, publicat în 1970 sub titlul - pe cât de cuminte, pe atât de cu minte: Rostirea filosoficã româneascã. Acest tom de cãpãtâi debuteazã cu un capitol dedicat înadins perechii de cuvinte SINELE și SINEA, care existã EXCLUSIV în limba noastrã maternã.
Cu o rãbdare socraticã și o rigoare pitagoreicã, Noica începe a ne lãmuri: „Sinele reprezintã desprinderea de eu, sau mai degrabã prinderea acestuia în ceva mai vast. Într-un sens, sinele înseamnã tocmai eu nu sunt eu, cã sunt altceva, iar de aici poate începe filosofarea (…) Mirarea care genereazã filosofia este cã tu nu ești tu, cã existã în noi ceva mai adânc decât noi înșine”.
Asemenea lui Arghezi și Pãunescu – fiecare cu mijloacele artistice și în stilul sãu propriu -, Mircea Anastasie Borcan a meditat îndelung, a întors și pe fațã și pe dos aserțiunile lui Noica, strãduindu-se, normal, sã le valorifice în poemele sale:
• „Cunoaște-te pe tine însuți” înseamnã recunoaște-te în sinele tãu. „Devino ceea ce ești”, îndemn ce apare încã de la Pindar, considerã Constantin Noica, și triumfã la Goethe, însemnând: treci de la eu la sine ;
• Sinele poate fi expresia luciditãții eului ;
• Eul rãmâne mut când își descoperã sinele sãu mai adânc ;
• Întreaga culturã a omului ar putea fi înțeleasã ca ridicarea eului la sine”.
Într-un atare context, concluzia pe care Noica o trage, la finele acestei secvențe analitice, este foarte clarã: „Tot ce mișcã în lumea omului se mișcã de la eu la sine. Restul rãmâne ca și pe loc, în devenirea întru devenire a firii și a vieții de rând. De aceea sinele, ca termen, NU poate lipsi din nicio limbã care s-a ridicat pânã la treapta gândirii filosofice.
Din minuțiosul studiu Reflecții lirice despre existențã, solitudine și introspecție, scris de universitarul Ovidiu Ghidirmic, reținem urmãtorii vectori în care se regãsesc, reflectate ca într-o oglindã magicã, creațiile lirice de vârf ale lui Tudor Arghezi, Adrian Pãunescu, Mircea Anastasie Borcan:
• „tentativã salutarã de esențializare a lirismului” ;
• „poezie de o rarã limpezime a expresiei și de o sentențiozitate aforisticã” ;
• „poezie reflexivã despre limitele existenței” .
*
Straniu sau nu, în unele dintre versurile lui Mircea Anastasie Borcan se simt adierile unui vag aer bacovian, venind, parcã, mai mult din suavitatea reculeasã dacã nu chiar claustratã a capodoperei Lacustrã, decât din atât de …neagra (în aparențã !) înfrigurare a altui poem antologic: Plumb.
Dar iatã, alte câteva versete biblice dinspre sfârșitul volumului Galaxia sinelui:
* „Dacã ți-ai deschide ochii, sub arderile vântului, NU te-ai mai putea zãri ; indescifrabil și supus trãdãrii ți-ar fi numele: gestul, care ți-ar fi fãcut chipul imposibil” ;
• ”Un pod peste ceea ce NU existã, ca un delict al dorințelor din fântâna smereniei ; frica și bucuria ce-au rãmas dupã alungarea din fulger.” ;
• „În apropierea inimii înceteazã sunetul și tot ceea ce este invizibil cãlãtorește.” ;
• „Pe crengi nemișcate: urechi, de pãsãri albastre și moi, sorb din luminã odihna muzicii.” ;
• „Acele solfegii ce fac magneții sã tacã.” ;
• „Prin orbi, mãrturia celor ce aud lumina” ;
• „Devotat propriei regãsiri, simt cum rãnile nopții cugetã.”.
De la efluviile vulcanice, explozive, ale tinereții mereu biruitoare (în autopercepția sa zvâcnitã pendulând între infinituri doar de el bãnuite), Mircea Anastasie Borcan a traversat un imens hiatus al îndoielii, s-a cãutat cu fervoarea vulturului oltenesc, numit zãgan…
Vulturul ZÃGAN – adicã umbra lui Prometeu, SINELE lui Prometeu, care cioplește nemilos, mușcã înfocat din ficatul Titanului ce a furat focul, de la zeii Olimpului…
Convins cã și-a gãsit SINEA în însuși trunchiul, din stei și din cremene, al lui Prometeu -, vulturul mușcã, mușcã, mușcã întru infinire…
*
Punem punct exegezei noastre fugitive despre „imposibilul” Careu de ași, propunându-vã sã le aprofundați operele, capodoperele în spiritul îndemnului-metaforã purtând sigiliul dinastic al poetului-filosof Lucian Blaga – de aici, de lîngã noi, din Lancrãm (Sebeș), la doi pași de Alba Iulia -, considerându-l pe fiecare în parte, Arghezi, Brâncuși, Pãunescu, Borcan, „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.
Sã avem în vedere , totodatã, cã: „De la Masã la Coloanã, se genereazã Calea sufletului eroilor, AXIS MUNDI, funia rãsucitã a vieții. Drumul Destinului rãmâne la fel de important, ca spațiu spiritualizat, ca și bornele, componentele grupului statuar” (n.n. de la Târgu Jiu).
Dupã care Aureliu Goci conchide irespirabil: „Pe Scaunele lui Brâncuși trebuie cã s-a odihnit Dumnezeu”.
…Forțând au ba nota, putem afirma și noi cã, în fiecare varã, în August, grație poetului Mircea Anastasie Borcan și distinsei sale Doamne: Estera, aici, la Ighiu, în susurul Izvorului Tãmãduirii și în ozonul cu boncãluit de zimbri al Catedralei Reîntregirii de la Alba Iulia, Dumnezeu poposește, ne zâmbește, ne stropește cu agheazma Bucuriei celeste și ne dãruiește Mântuirea - fiecãruia dintre noi, cei ce trãim aceste clipe minunate, de vibrație spiritualã cu totul aparte, de conștiințã și demnitate naționalã româneascã biruitoare peste secole de provocãri, trãdãri și asasinate dezmãțate.
În ordinea înscrierii din programul Festivalului „Înfrãțirea Olteniei cu Transilvania”, au captat atenția celor peste 400 (patru sute) de spectatori – amplasați pe scaune, bãnci și la mesele dimprejurul dreptunghiului de clorofilã, cât un teren de fotbal standard, din Complexul turistic Terra Parck – cei patru profesori, critici literari și interpreți ai volumelor de versuri supuse dezbaterii și prezentãrii publice: Dan Lupescu, Sonia Elvireanu, Daniela Floroian Barb, Felicia Coldea. Remarcabile au fost, desigur, și minutele de mãrturii și mãrturisiri prezentate de autorul în discuție: Mircea Anastasie Borcan, care în ziua de 29 august a rotunjit vârsta de 71 de ani, din care 41 de supraviețuire, cum îi place sã și-i defineascã, autoironic (parțial) și malițios.
Cina olteneascã și toate surprizele ei – al doilea punct de pe „ordinea de zi” a serii inaugurale – au constituit, în continuare, sarea și piperul clipelor înãlțãtoare de dupã prezentarea noutãților editoriale pe care ni le-a oferit – în condiții de lux – Mircea Anastasie Borcan și invitații sãi.
Dezlãnțuiți – ca într-o veritabilã galã a premiilor Oscar sau Grammy -, membrii ansamblului „Hora Desnãțuiului”, al Casei de Culturã „Adrian Pãunescu” din Bârca, au încântat întreaga asistențã și au asigurat atmosfera de antren, armonie și bunã dispoziție.
Conducãtoarea Ansamblului, energica, veșnic surâzãtoarea și fermecãtoarea doamnã Marga Chiurtu, instructor în cadrul atelierelor de dans ale Ansamblului folcloric profesionist „Maria Tãnase” din Craiova, nãscutã în Bârca, a punctat decisiv: „Ansamblul nostru a fost înființat în urmã cu opt ani. De atunci, aduce în scenã frumusețea și dinamismul jocurilor populare de pe Valea Dunãrii, prin intermediul celor trei generații de dansatori. Cântecul oltenesc este, firește, integrat în programul ansamblului „Hora Desnãțuiului”, prin interpretãrile asigurate de tinerii și talentații Raluca Grosu, Roxana Resteanu, Mihai Cismaru, Daria Vârtosu, Andreea și Cristi Stoian, aflați la început de drum, în mecanismul complex al Ansamblului. Susținut permanent de Primãria Bârca, ansamblul a participat la numeroase festivaluri și manifestãri de gen, obținând premii importante. În inima tuturor membrilor Ansamblului nostru un loc aparte îl ocupã „Înfrãțirea Olteniei cu Ardealul”, manifestare ce se desfãșoarã an de an în comuna Ighiu (județul Alba), adicã aici, unde un om cu inima mare demonstreazã cã NU și-a uitat locurile natale: MIRCEA ANASTASIE BORCAN. Împreunã cu familia domniei sale, el asigurã, în fiecare lunã august, o frenezie cu totul aparte acestui Festival, gãzduit într-un loc de poveste: TERRA MYTHICA. La fiecare dintre cele șase ediții, Ansamblul „Hora Desnãțuiului”, împreunã cu membri marcanți ai comunitãții noastre din Dolj, în frunte cu primarul Cristinel Urțilã, am fost alãturi de consãteanul nostru, la aceastã superbã sãrbãtoare de suflet și Spirit Românesc.”
Rugând-o pe Marga Chiurtu sã precizeze câteva denumiri de jocuri populare tradiționale, ne-a recitat rapid, ca dintr-o carte cu semne ezoterice: Boiereasca, Balta, Gãile, Trei pãzește, Bribina, Crãițele, Ungurica, fãrã a uita sã adauge cã au inclus, în suita lor, și câteva dansuri din nordul Bulgariei. Care, cu exactitate spus, sunt, cu precãdere, jocuri populare tradiționale din Timocul românesc inclus între granițele vecinilor din sudul Dunãrii.
De la ora 22, „ostilitãțile” artistice au fost preluate de taraful CIOTOI (din București) ale cãrui nume și renume sunt edificatoare prin ele însele. Componenții acestei formații muzicale ne-au convins cã sunt profesioniști autentici, dedicați – trup și suflet - nobilei lor profesii.
Punctul culminant al primei seri a fost strãluminat de versurile celebrului cântec-poem al lui Adrian Pãunescu : ”Oltenia, eterna Terra Nova”.
*
A doua dupã-amiazã, 20 august, a oferit, tuturor celor prezenți, surprize de top (și de șoc!), începând de la „Cina ca-n Ardeal”, Recitalurile asigurate de solista Lorenna, din Banatul Montan, și de trupa, atât de ciudata trupã rock: „Timpuri noi”, cu incursiuni sonore prin zãri și vãmi de frig și ceațã, noroi și nãbãdãi…, s-au înscris pe cu totul alte orizonturi decât acelea din „Seara olteneascã”.
Focurile de artificii au marcat încheierea Festivalului de la Ighiu, care a fost patronat, de la un capãt la altul, de spiritul inconfundabil al scenetelor, snoavelor și butadelor oltenești din arsenalul serialului de emisiuni TV „De-ale lui Nea Mãrin” – neuitatul Actor Amza Pellea, nãscut în Bãilești, Dolj.
*
Reușita acestei ediții de vis, a VI-a, a fost posibilã prin conjugarea eforturilor organizatorice, logistice și manageriale ale primãriilor din Bârca și Ighiu, ale Bibliotecii „Lucian Blaga” a județului Alba, Societãții comerciale Viața la Țarã S.R.L. și, desigur, ale Complexului turistic „Terra Mythica”. Tuturor, gratitudine și felicitãri!
Și, totuși, nu avem cum ocoli realitatea cã unele voci din public regretau absențele din program ale Actorului-Poet, de profunzimi transilvan-tibetane!, Dorel Vișan, ale dezinvoltului și cuceritorului gorjean Constantin Lãtãrețu, ale seducãtorilor soți maramureșeni Cornelia și Lupu Rednic ori ale seniorialului Aurel Vlad, cu trupa sa atât de nonșalantã: Azur (din Brãila)n -, care ne-au desfãtat în edițiile anterioare.
*
Savuroase, bine condimentate cu vorbe de duh, pigmentate din abundențã cu ghimber, ardei iute oltenesc ori domolite cu ștevie, șofran și turmeric au fost orele (fie matinale, fie vesperale ori de dupã miezul nopții) care au avut protagoniști de top precum Ion Rusu (companionul nostru craiovean, cu inteligențã astralã, bizarã enciclopedie vivantã de bancuri și poante suculente, exersate pe mai multe continente), Constanța Cârstea (nãscutã în Bârca, Procurorul general – de spaimã pentru mafioți! – din Timișoara, încununatã de Forul suprem continental cu distincția: Cel mai valoros magistrat anticorupție din Europa anilor 1995-2000).
Cu vitezã de reacție demnã de rachetele cosmice ultraperformante, cu aplomb, spirit extrem de dinamic, luminos și viu -, Doamna Constanța Cârstea ne-a cucerit pe toți, prin eclatantul sãu temperament meridional, demn de o olteancã get-beget, din marele neam ANGHEL, de pe Valea Dunãrii.
*
Spiritul lui Adrian Pãunescu – duhul tutelar al Festivalului Bârca-IGHIU – a fost, în permanențã, viu, alãturi de noi / împreunã cu noi, tresãrind la fiecare afirmație scânteietoare, pusã pe masa disecțiilor intelectuale de distinsa Constanța Cârstea, prin venele cãreia curge, viguros, viguros, incredibil de fierbinte și irefragabil, sânge de adevãrat Bãrbat de Stat.
Rarisim în aceste vremuri nebune, nebune de legat la stâlpul infamiei…
Doamne, ocrotește-i pe români !
Și ferește-i de ei înșiși !
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, August 2022
|
Dan Lupescu 8/30/2022 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.