Flăcările care nu se sting ale Transilvaniei
O carte recitită cu mai multă emoție decât la prima întâlnire. Poate că nu e vorba doar despre relectură, ci despre dorul intens care se instalează după o carte ce te locuiește, despre acea anticipare aproape metafizică a gustului lecturii, un fel de lăcomie a sufletului, care nu vrea să consume textul, ci să se lase din nou cuprins de el. Poate că termenul lacom pare forțat, dar este exact starea trăită la a doua citire a volumului „Transilvania. Lacrimi și cruci”, o stare diferită de fascinația primei întâlniri. Vara trecută, lectura mi-a adus un sentiment amestecat de intimitate și călătorie; acum, recitirea a declanșat un fenomen interior mult mai adânc, ca și cum nu doar aș fi citit, ci aș fi retrăit: atingerea filonului de aur, forfota târgului de la Abrud, auzul graiului vechi românesc, acel grai care nu descrie lumea, ci o cheamă la viață. Fiecare cuvânt arhaic, fiecare regionalism a făcut să-mi zvâcnească ființa cu o intensitate rară. Nu ca efect stilistic, ci ca reactivare a unei memorii adânci, de neam, de limbă, de apartenență. Cum poate un autor să înșiruie istorie, personaje vii, locuri, păduri, biserici, mine, târguri și să pună graiul românesc vechi, dulce și sacru într-o asemenea intensitate expresivă, fără să aibă o iubire structurală pentru cuvintele axiale ale limbii? Da, putem spune cuvinte axiale: acele cuvinte care nu sunt decorative, ci susțin lumea, ca niște stâlpi nevăzuți. Forța acestor povestiri nu stă doar în narațiune, ci în imagistica vie, în setea de frumos care mă consumă, dar nu se epuizează, într-o visterie mai prețioasă decât orice bogăție materială; o bogăție metafizică, antropologică, lingvistică.
Cartea începe cu Despicata, iar această alegere nu este întâmplătoare. Prima poveste are aer de basm, dar miez de realitate inițiatică. Mihu Gritti nu este doar un personaj, ci un om ales de vis, responsabil nu de aur, ci de menirea lui. Visul care îl urmărește nu e o poftă, ci o chemare; nu îl îndeamnă la îmbogățire, ci la rânduială. Aurul, în această poveste, nu este pradă, ci probă. Filonul nu strălucește ca promisiune a câștigului, ci ca rană luminoasă a muntelui, iar omul este pus în fața unei alegeri morale. Aici se vede una dintre marile reușite ale lui Radu Matei Todoran: respectul față de filon, față de munte, față de dar. Aurul nu este smuls, ci ascuns; nu este împărțit, ci legat prin jurământ. Vâlva Băii nu apare ca element folcloric ornamental, ci ca instanță morală. Ea nu dă, ci cere; nu promite, ci condiționează. Aurul poate exista doar dacă se întoarce în comunitate sub formă de biserici, cruci, școli. Aici povestea depășește literatura și intră în antropologia sacrului românesc, unde darul care nu se întoarce devine blestem. Numărul șapte nu este simbol decorativ, ci măsură a desăvârșirii, iar jurământul devine act fondator. În Despicata, Todoran scoate la suprafață o esență profundă a mentalului arhaic: bogăția nu legitimează omul; omul legitimează bogăția prin ceea ce zidește cu ea. Limbajul nu este forțat arhaic, nu e muzeal, nu e exhibat. Este organic. Cuvântul are greutate, miros, textură; fraza merge cu pas de om prin noroi, nu plutește. De aceea cititorul simte că a fost acolo, că a intrat în peșteră, că a văzut aurul, că a respirat pădurea. Despicata nu este doar o poveste de început; este cheia morală a întregii cărți. De aici înainte, cititorul știe deja regula lumii în care a intrat: nimic nu este gratuit, nimic nu este întâmplător, nimic nu este fără preț interior.
În pasajul despre pietism, Todoran atinge o adâncime spirituală rară. Nu vorbește despre Dumnezeu ca idee, ci îl lasă să se simtă în lucrări, în tăceri, în felul în care natura răspunde omului curat. E o spiritualitate a inimii, trăită, nu declarată, care îți intră în sânge ca un adevăr vechi. De aceea fragmentul are putere; este viu, smerit, și rămâne ca o binecuvântare discretă peste pagină.
În carte, Sofronie nu e pus pe un piedestal; e pus în inimă. Todoran nu îl mitizează; îl păstrează viu: răspunderea ca stare lăuntrică, nu ca retorică; memento mori trăit cu trezvie, memento vivere trăit cu măsură; o făptură care se mistuie pentru ceilalți, fără să ceară nimic în schimb. Așa cum amintește și autorul, puterea lui nu stă în pedeapsă, ci în felul în care „a zidit un Bălgrad în inima românilor”. Și, poate, tocmai de aici mirarea; un om simplu despre care Nicolae Iorga spunea că „abia reușea să citească”, ajunge să miște norodul prin limba lui, prin neînfricare, prin răspunderea clipelor trăite până la capăt.
În figura lui Atanasie, Todoran aduce în roman drama conștiinței prinse între rânduieli care nu mai încap una în alta. Atanasie nu este un personaj al zgomotului, ci al fisurii lăuntrice; nu trădează din slăbiciune, ci se frânge din prea multă greutate. În el se vede cât de dureros poate fi momentul în care identitatea nu mai este doar moștenire, ci alegere, iar alegerea cere un preț care nu se plătește cu vorbe, ci cu ruptură. Atanasie nu e judecat în roman; e lăsat să se arate în toată ambiguitatea lui umană, ca semn al unei epoci în care sufletul românesc era silit să se negocieze pe sine. Prin el, Todoran nu caută verdict, ci înțelegere; nu condamnă, ci arată rana. Iar această rană, tăcută și adâncă, face parte din istoria nevăzută a Transilvaniei, aceea care nu se citește în tratate, ci se simte în conștiință.
În povestea holerei, nunta nu mai este act social, ci un act de limită. Nu e validată de sat, ci martorii sunt puțini, aproape inexistenți: un singur personaj, doctorul, adică rațiunea, și absența grea a tuturor celorlalți. Clara nu este condusă spre viață, ci spre prag. Nunta fără mireasă nu unește, ci închide. Ultimul semn al Clarei nu este moartea, ci iubirea mutată din planul trupului în cel nevăzut: o iubire care nu mai cere prezență, ci acceptare; nu mai caută viitor, ci sens. În logica metafizică a romanului, Clara rămâne ca o pecete de lumină tăcută: un suflet care plătește pentru ca lumea să poată continua, o formă de jertfă curată, necerută, prin care răul se stinge. Aici Todoran atinge una dintre cele mai adânci idei ale cărții: că iubirea adevărată nu se sfârșește în moarte, ci se mută din vizibil în rânduială.
Despre „Plăsele de os”, Todoran așază răul într-un obiect mic, dar cu tăiș mare în conștiință: cuțitul cu plăsele de os. Nu este podoabă de atmosferă; este semn. Osul, galben și rece, prins de fier, pare o amintire de moarte lipită de mână, iar gestul lui Lobonț, care îl înfige nepăsător în tăblia mesei, anunță o lume în care jurământul se mută din sfințenie în complicitate, iar satul ajunge inventariat, ca o pradă, după „iugăre” și pungi.
În această poveste, hanul Făgădăului și drumul țării, locuri făcute pentru adăpost și rânduială, se schimbă în capcană. Începutul are frumusețe întunecată, cu lună puțină, plopi „mocnind” și râu „orfan”; tocmai din această liniște, ca dintr-o pernă smulsă brusc, se naște ambuscada. Todoran arată limpede cum lăcomia și frica de oameni, nu de cer, pot răsturna rostul unei așezări: nu mai domnește ospitalitatea, ci lista; nu mai domnește cinstea, ci porunca rostită „în tuturez”; nu mai domnește casa, ci pădurea cu „fagul trăsnit”. Iar cuțitul cu plăsele de os rămâne, peste toate, ca o pecete a degradării: nu ucide doar trupuri; taie și legătura nevăzută dintre om și legea lui lăuntrică.
Todoran ne dă, în fond, un roman meditativ despre identitate și conștiință, despre sacrul care nu se strigă, ci lucrează în om, în munte, în rânduieli, în graiul vechi care nu descrie lumea, ci o reîntemeiază. Transilvania lui nu este peisaj, ci memorie vie, iar personajele nu sunt simple figuri de poveste, ci mărturii despre cum se ține un neam în picioare, prin demnitate, prin măsură, prin așezarea inimii. Și, poate cel mai prețios, cartea deschide o bucurie demult uitată, uneori trivializată de grabă și de zgomot, bucuria de a înțelege cât suntem de bogați în rădăcini, în limbă, în duh, în frumusețea aceasta care nu are nevoie de podoabe ca să fie adevărată.
Așa cum visul îl îndrumă pe Mihu Gritti către filon, tot așa o rânduială nevăzută pare să-l fi îndrumat pe Todoran către un filon de grai, imagini și conștiință, pe care îl deschide cu măsură și cinste.
Linkuri:
https://www.amazon.co.uk/Transilvania-Lacrimi-Cruci-Matei-Todoran/dp/6303140904?utm_source=chatgpt.com
https://www.amazon.com.be/-/en/Radu-Matei-Todoran/dp/B0DY6KM3B6?utm_source=chatgpt.com
|
Carmen Oltean 2/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.