Ion Luca Caragiale ( 1 februarie 1852 Haimanale 9 iunie 1912, Berlin)
La sfârșitul capitolului dedicat lui Caragiale în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), George Călinescu face următoarea remarcă:
De altfel, tot ce se poate cita din Caragiale se știe dinainte pe dinafară. Divinul critic își încheie capitolul cu 13 citate scurte, unul singur nefiind extras din teatru: Lasă, Lache! zice Mache. Ești teribil, monșer, parol!
Celebrele replici inserate de Călinescu sunt într-adevăr pe buzele tuturor, au intrat în conștiință, recurgem la ele în mod automat:
Ai puțintică răbdare, Vorba e
eu pentru cine votez?, După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani
ș.a.m.d.
Nimeni nu se poate îndoi de faptul că ele se află în memoria colectivă.
Problema este însă alta: popularitatea operei lui Caragiale (prin tradiție, 30 ianuarie sau, cf. Actului de botez, 1 februarie 1852 (1), Haimanale, județul Prahova 9 iunie 1912, Berlin) devine, ca și în cazul altor scriitori clasicizați, o piedică.
Ne imaginăm că îl cunoaștem foarte bine toți, deopotrivă. Și vă închipuiți deja care este capcana: nu ne obosim să-l recitim. Lucrul cel mai puțin fertil cu putință. Oricât de bine ar fi cunoscută o operă, tocmai pentru că a intrat în subconștient, ea se impune recitită periodic. La vârste diferite, în împrejurări diferite, va apărea în lumini noi. Mai ales dacă vom ști să ne aplecăm cu atenție asupra acestei opere în dimensiunile ei, în întregime, până la ultimul articol de ziar restituit de cercetarea de istorie literară. Vom descoperi pe lângă clasicul universal Caragiale, un scriitor foarte modern, de la opiniile estetice la punerea în pagină.
Îmi revine în memorie o carte publicată acum 44 de ani de Al. Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, ce pleda cu succes pentru modernitatea scriitorului atât de convins de importanța practicii gazetărești. Modernul Caragiale va fi redescoperit, nu mă îndoiesc, de fiecare generație. Pentru că fiecărei generații îi va rămâne cel puțin o perspectivă nouă, perfect întemeiată, din care să-l abordeze.
O spunea indirect Caragiale însuși:
Câți stropi de rouă între cer și pământ, atâtea oglinzi mișcătoare și atâtea ceruri; asemenea, câți oameni, atâtea suflete și tot atâtea lumi.
Probabil că introducerea aceasta n-ar fi fost pe placul marelui scriitor, puțin dispus să accepte introducerile, mai ales când ele sunt lungi. Am formulat deja, sper, unul dintre aspectele modernității clasicului Caragiale.
Ar fi un truism să remarc faptul că opera lui vestește vârsta modernă a literaturii române. Au demonstrat-o alții convingător și îndrăznesc să cred că o vor face generațiile viitoare, găsind mereu argumente. Caragiale cel știut pe de rost, ale cărui personaje au devenit substantive comune, este de fapt imposibil de încadrat într-un curent literar, atestabil ca etapă istorică sau idei estetice. Opera lui nu încape într-o formulă; o etichetăm drept clasică, dând termenului consistența valorii perene. O opunem oricărei forme de romantism, observând cât de refractar a fost autorul Scrisorii pierdute la retorica de acest tip. Dar a negat deopotrivă, implicit sau explicit, rețeta anchilozată a clasicismului.
Un Caragiale realist impune iarăși o lungă discuție asupra noțiunii, pentru că experiența directă, observația trec în operă printr-un filtru capabil să rețină doar esențialul. Cu certitudine, și în această imposibilitate de a o înscrie într-o formulă care s-o poată cuprinde satisfăcător, constă modernitatea operei lui Caragiale. Aflat printre creatorii teatrului modern, susținând cu limpezime diferența de ordin estetic dintre teatru și literatură, creator al prozei moderne, al gazetăriei moderne, Caragiale a fost convins că originalitatea trebuie sacrificată clarității.
Și a urmat această idee în întreaga lui operă, mergând întotdeauna la esență.
Vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază, care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminăție, care se umflă în lături,
spune Caragiale.
Mi se pare în mai multe rânduri semnificativ și fascinant dacă privim de la distanță faptul că doi mari scriitori care au surprins, în mod diferit, cu mijloace diferite, caracterul și specificul românesc, sunt indisolubil legați de teatru.
Fascinația este, repet, rezultanta privirii de la distanță, de acolo de unde relieful se percepe adecvat. Nu e cazul să reiau acum lucruri cunoscute din biografia lui Eminescu și Caragiale.
Grația destinului a făcut ca amândoi să se afle încă din zorii maturității lor în preajma scenei și a slujitorilor ei. Nu e cazul să le compar inutilă și absurdă întreprindere opera destinată rampei.
Ceea ce îi unește e mai presus de ceea ce îi desparte.
Este ideea de lume ca teatru, pe care au îmbrățișat-o din unghiuri opuse. Eminescu profetizând, Caragiale biciuind.
Poetul Scrisorilor, aprecia Pompiliu Constantinescu, este un geniu critic la temperaturi înalte, satiricul Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece; puteri diferite ale aceluiași spirit, exercitându-se la plus sau la minus, ele nu se exclud decât în mințile unilaterale.
Totul se petrecere pe scenă la Caragiale. La vedere, acolo unde raza de lumină nu iartă iar clarobscurul nu poate ascunde mai nimic. Extrem de sărace în descrieri, proza de ficțiune a lui Caragiale, ca și proza sa jurnalistică sunt și ele reflexul gândirii de tip teatral. De ce poate nu e inutil să ne întrebăm această predilecție? Dintre toate artele care folosesc cuvântul, cu învelișul lui de sunete și miezul de sensuri, dar și cu tăcerile pe care el le convoacă, teatrul se raportează cel mai eficient la esență. Aici adevărul nu poate fi niciodată trucat.
Nu alta era intenția lui Caragiale când afirma direct, în câteva cuvinte ca într-o replică pusă exact unde îi este locul specificitatea artei teatrale:
Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot așa de deosebită de literatură, în genere, și, în special, de poezie ca orișicare altă artă de exemplu arhitectura.
________
(1) Conform Actului de botez descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului din București, data nașterii lui Ion Luca Caragiale este 1 februarie (stil vechi) 1852:
Act de botez
La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___ orașul ___ fiu. și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi sa botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___.
D: Maria Caragiali nașa
Preot Sterie Grecu
Acest act nu a fost și nu este luat în seamă de toți cercetătorii, considerându-se a intrat deja în tradiție că I. L. Caragiale s-a născut în 30 ianuarie 1852 la Haimanale, mai exact în noaptea de 29 spre 30 ianuarie sau mai degrabă în zorii zilei de 30 ianuarie, conform mențiunii dintr-o scrisoare a lui Caragiale.
Se știe însă cât de reticent, de-a dreptul refractar era Caragiale în privința mărturisirilor biografice, menționând greșit, intenționat, în mai multe rânduri (din varii interese), chiar și anul nașterii.
Cum alt document nu există, nu avem niciun motiv să credem că actul de botez ar fi greșit tatăl lui Caragiale declarând, din cauza emoției (cf. Șerban Cioculescu), 1 februarie sau preotul notând greșit.
de Costin Tuchilă
|
de Costin Tuchilă 2/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.