DA Marseieza - Lui Mihai Sin
Peste două zile urma să se ducă în vizită la familia Franasovici. Prieteni vechi.Acolo își petreceau ei în fiecare an seara de crăciun.Acolo se duce el singur de când i-a murit soția.S-au înțeles bine de la început. Ce frumoase zile. Călătoria în Egipt, verile de la moșia de la Albești, iernile la Monte Carlo. Și când se lăuda că și el e în sfârșit un om fericit, Ninette Popovici, născută Goilav, Dumnezeu s-o odihnească în Pace, s-a îmbolnăvit pe neașteptate și în patru săptămâni s-a stins ca o lumânare.Au îngropat-o în cimitirul de la Botoșani. Era o zi frumoasă, rece, cu cerul străveziu, cum să ți se șteargă așa ceva din memorie ? Cum să nu te apuce disperarea când ai auzit cu urechile tale acel zgomot sinistru, pocnetul bulgărilor de pământ pe lemnul negeluit?La ce bun atâta lume adunată, preotul Nersesian venit de la Iași, atâția prieteni și rude de la București, de la Suceava și Viena, de unde a venit și tanti Eliza, care era plecată pentru jumătate de an. Lacrimi, văicăreli, compasiune, vorbe, șușoteli,condoleanțe, o amăgire și viața asta, accepți deseori și ceea ce e de neacceptat.Dar dacă Ninette nu mai este, ce te faci? Și nici un tânăr Popovici nu mai ești ca să iei viața în piept de la început.Copii n-a fost să fie să aibă, nici cu Yvonne, nici cu Ioana, nu-i vorbă că cu dânsa n-a conviețuit decît șase luni.Și apoi douăzeci și șase de ani bătuți pe muche cu Ninette.Ce bucurie pe capul întregii familii că a luat pe cine trebuia să ia de la început. Ce rost ar mai avea să trăiască?Banii, moșia, colecția de fildeșuri, bijuteriile vechi de la tante Marie și unchiul Pascal, la ce bun toate astea? Mai ales de sărbători este cel mai greu.Toți se adună în jurul unui brad împodobit, își dăruiesc cadouri, mici atenții, cântă, se sărută, glumesc cu prietenii și copii, ascultă colinde, dansează, dar el ce să facă? La Club? Nu e lume în perioada asta, toți bărbații sunt pe la casele lor. La Enescu, unde are mereu o masă rezervată? Iar la țară singurătatea e și mai greu de suportat.
Și atunci cum să-l refuze pe Conu Mihail Paleologu și să nu meargă în seara de ajun, chiar și singur?Ba chiar a și insistat dumnealui când a văzut că se lasă greu. E deja al treilea an de când e invitat în Strada Armenească, nu departe de boulevard, s-a dus de fiecare dată și s-a simțit bine printre niște oameni atât de prietenoși. “Să nu care cumva să-mi faci figura și să nu te prezinți, dragul meu, te așteptăm cu toții…Știi doar cât țin la dumneata…Nu vreau să aud nici o motivație procedurală…Am și o supriză...”, încheie șăgalnic bunul său prieten. Avocat cu ștaif și prieten de nădejde.
Zâmbește cu subânțeles.
Surâde și el. A înțeles, știe despre ce este vorba. Bubu Vlădoianu a divorțat. N-a avut de lucru să emită cu o ocazie oarecare altminteri, că ar fi o femeie remarcabilă. Vorba s-a reținut, s-a lățit și lungit până la cine trebuia. Remarcabilă. Ca să vezi, unde dai și unde crapă!
Acum descurcă-te dacă mai poți!
Zâmbește iar. A promis că o să se ducă, de ce să facă atâtea mofturi. La ce bun să nu se ducă, acum, o să se termine și războiul ăsta nenorocit, lumea o să fie iar fericită. Măcar de ar scăpa basma curată de alianța asta cu nemții și să revină la sentimente mai bune față de aliați. Francezii și englezii sunt amicii noștri, nu rușii șu turcii, care așa cum tot repeat junele Neagu Djuvara, “Ne-au belit mereu și întotdeuana.”El e mai circumspect în a face aprecieri. Bunicul a fost conservator, dacă ai pământ mult n-ai cum să fi altceva, apoi tata, răposatul nea Costache, a fost filogerman, cu Politehnica lui de la Charlottenburg, dar și cu pipițele tale din Berlin, adăuga mereu mama lui.Ce ochi mari și negri putea să aibă. Ca toți Goilavii, Missirii și Buiclii care ne privesc din fotourile astea care rezistă prin timp mai bine decât oamenii. Iar el, el ce să zică, bine să fie Țărei și Neamului, armeni nearmeni, români au fost români vor fi. Și, de ce nu, am tot avut de învățat câte ceva de la nemții ăștia pe care acum îi înjură, printre dinți, te miri cine. Dar e bine să nu fii auzit.Oamenii lui Cristescu sunt peste tot. Bun, o să pierdă nemții războiul și o să fie lumea fericită și îmbelșugată? O să vină americanii să facă masiv investiții în petrol și gaze? Cine o să cumpere recoltele de grâu și porumb, măcar că o recoltă bună mărește numărul celor care își fac vacanțele pe Riviera? Lumea începe să spere. El tace. E prudent. Așa a fost întotdeauna. Vezi pe chipurile destinse ale celor din jur că încep iar să spere.Lumea vrea pace. S-a săturat de război. Și de frică. Ce va veni? Nimeni nu știe.O să scape și de obsesia asta urâtă.Ce să ducă în dar nepoților unor prieteni dragi?Și celor mari? șampanie franțuzească? Coniac de Segarcea? De unde? Nici la Dragomir nu mai găsești delicatese cu una cu două. Nemți au fost peste tot. Și au avut mărci.
Acum au dat buzna nespălații ăștia.O să găsească pentru fiecare câte ceva drăguț. Știe să aleagă ceva potrivit pentru fiecare. A învățat de la Ninette multe.Multe. Ea nu mai este.Să cumpere ceva drăguț, să rămână o amintire frumoasă din seara de douăzeci și patru decembrie o mie nouă sute patruzeci și patru. Acum cinci ani erau împreună la Sinaia. Săraca Ninette n-a apucat și ea zilele astea, s-a topit de tânără și nici la Paris n-a mai fost chip să se ducă. Războiul, ce sinistră porcărie, mă rog, el n-a ajuns pe front, dar fiecare cu norocul lui.
A ieșit în oraș cu gândul neted să cumpere câte ceva. Este o zi frumoasă de iarnă nu prea friguroasă, cu zăpadă puțină și fără vânt.Paltonul lui e îmblănit și are și guler de vulpe. E ferit de orice supriză neplăcută. De când e singur nu mai suportă frigul. Șugubățul ăla de Bazil îi dădea să înțeleagă că în caz de îngheț ar putea să-i trimită “Două radiatoare ca și electrice, foarte eficiente, Mon petit…Știu să cânte și la pian, fete de pension, nu fitecine de la Madame Rachel…”Dar el nu e pregătit pentru astfel de escapade.Surâde, mereu se ținne de șotii Bazil.Zăpada scărțâie sub șoșonii de care nu se desparte niciodată. Ba chiar a avut o discuție tehnică despre acest subiect când s-a întâlnit cu Dinu N. și Barbu B. Acasă la Petru Comarnescu. Oare o să ajunngă și el prin America? Ce să să cauți în America atunci când ai moșie în Moldova. Erau după o plimbare pe Dacia.Șoșonii îi dau un aer bătrânicios, dar așa îi place lui. Să nu simtă frig la picioare, chiar dacă nu e prea elegant cu urâțeniile astea ale lui Mociornița în picioare. Oare de unde o fi venind cuvântul țurloaie?Dă colțul și de această dată spre Făgădău, săptămâna trecută a intrat și el să vadă un filn la Ateneul Dichiu, n-a avut stare să meargă pînă la ARO.Hm, un film nemțesc, slăbuț, leșios, dinainte de război, nemții se pricep mai bine la mecanică. Și la muzică, desigur. El e mare amator de Mozart. Cine nu e ? Se mai găsesc și din aștia care preferă muzica lăutărească. Mă rog, una-i una, alta-i alta, păi nu Grigoraș Dinicu l-a lăsat cu gura căscată pe Yasha Heifetz?
Se îndreaptă către Piața Gemeni. Cumpără niște aspirine Bayer de la farmacia din colț, sigur că e mai bine să ia pe 16 ca să se ducă până la Nestor, pe Calea Victoriei. Dacă ar merge pe jos ar trage și o plimbare pe Dacia și prin Grădina Icoanei, îi place traseul ăsta răsucit până la Bulevard.Dar nu are dispoziție pentru atâta mers pe jos.Nici măcar departe nu ar fi. Dar miroase a frig, nu prea e lume pe străzi cu chef de flanat, de umblat hai hui, așa se întâmplă mereu de sărbători.Toți se agită câteva zile de colo colo, mai cu rost, mai aiurea-n tramvai, apoi dispar ca la un semnal.Uite că vine și domnul tramvai 16.Thompson-urile astea leneșe, bine că mai funcționează, săptămâna trecută au trebuit să pună plugul ca să curețe linia.Când erau tramvaiele cu cai parcă era mai simplu. De la Obor la Piața Sf.Gheorghe.Ce de magazine, cârciumioare, biserici, un oraș pitoresc, ce Paris, doar vorba vine.
E bine oriunde când te simți bine.
In stație doar câteva persoane.El se oferă să ajute o coniță mai voinică să urce la Clasa I-a, se suie și el, primește în dar un zâmbet larg, senin, “Merci, domnule…Ce să facem,la kilogramele și anii mei nu e ușor…Cu toate că am făcut și patinaj și hipism…”, taxatoarea e nedumerită, el surâde îngăduitor, nu te costă nimic să fii amabil și drăguț cu cei din jur, Apres les beaute, les hommes...,adaugă el culant, aranjându-și fularul, nu toată lumea știe să facă un nod ca lumea, la fular sau la cravată. „E esențial…,” zicea săraca Ninette, ea l-a învățat cum se face un nod ca lumea, și să poarte o haină bine croită. Mă rog, chestii femeiești, bărbătești, au fost ceva ani împreună. Dă și el din cap surâzând și fără să mai adauge nimic, se răsfață conița, până la bulevard nu sunt multe stații, kilograme o fi având, dar nu dumneaei nu e așa de babă cât ar vrea să se înțeleagă, în jur de 40 să zicem. Parcă mai contează, ce contează dacă îți e indiferent ce este în jurul tău? Dar cine știe asta? Așa ceva. Cumpără un bilet, taxatoarea e roșie la față și are niște mânuși cu vârfurile tăiate, chiar și la clasa I e destul de frig, la București nu e ca la Paris, mă rog, acolo iernile sunt mai blânde, rămâne pe platforma din spate. Ce rost ar mai avea să se ducă în față dacă merge doar până la bulevard. Mă rog, coborârea se face prin față, dar nu e el omul care să se plieze pe toate reglementările. Își desface nasturii de la palton și scoate din buzunarul de la jiletcă vechiul Longines al tatii. O amintire de familie, nici măcar nu e de aur. E doar un ceas elvețian. Ninette tot voia să scape de el, ba chiar i-a cumpărat un Doxa de mână, mult mai frumos, și o curea din piele de șarpe. dar lui îi place să-l folosească pe ăsta vechi. A început să țină la, fără nici o explicație bine definită la fel de fel de prostii de care e atașat sentimental. Moldovenii sunt și ei sentimentali și melancolici ca și armenii. Sau cum să spună ? Îmbătrânește? Să fie singurătatea de vină? Nu a fost el foarte guraliv și sociabil nici când era împreună cu Ninette. Ce-ar mai râde amicii lui dacă ar auzi că se plânge de solitudine, când el e prezent în atâtea locuri și peste tot. Dar de ce să dai explicații, când e vorba de lucruri intime, ce țin de viața lui doar, lucruri care-ți aparțin doar ție. E bine, e doar unșpe și zece, îi plac diminețile, e lumina mai altfel, el e un tip solar, ce mai râdea de el Ninette când stingeau lumina în dormitor. O să dea o tură prin centru lu o să găsească ceva potrivit pentru fiecare. Dacă nu se duce pe Lipscani sau la Lafayette și o s-o scoată la capăt. Sunt trasee în oraș care le făcea doar cu ea, partide de cumpărături, cum încerca să facă glume cu Ninette. Nu prea îi ieșeau glumele, ea avea răbdare pentru cumpărături, el nu. Se enerva, dar nu zicea nimic. Și acum? Acum începe să-i placă, să-i facă plăcere ce altădată i se părea un calvar. O corvoadă. Nu are explicație pentru asta. Se gândește că micile lui atenții, cadouri, pot face fericit pe cineva. Pe toți. Cui nu-i place să primească cadouri de sărbători?
Nu apucă să ducă mâna cu ceasul în buzunărelul de la vestă – lanț nu a folosit niciodată, prea ar fi avut un aer de la 1900, când cineva îi smulge Longines-ul din mână. Un necunoscut. Un gest brutal, violent, rapid, neașteptat. Ce s-a întâmplat? Un soldat cu boneta dată pe spate, fața spălăcită și ochi albaștri îi surâde uitându- se ba la ceas, ba la el. Ce caută nespălatul ăsta în tramvai? Cam miroase a băutură și râde cu dinții lui pătați de mahorcă. Ha, ha, ha. Își trage boneta pe ochi, se uită la ceas și mormăie.”Harașo!...Harașo, spasiba!,” zice el, fără ca Hariton Popovici și cei din jur să înțeleagă ceva. Și ce s-a petrecut. Nu sunt mulți călători în tramvai. Rusul e mulțumit, propietarul ceasului, nu. Cum adică să-i ia un necunoscut ceasul? Încă nu s-a dumirit bine ce s-a întâmplat, în timp ce noul propietar se depărtează spre mijlocul vagonului.” Alo! Domnu’! E ceasul meu! Dați-mi ceasul înapoi!
Ce glumă proastă mai e și asta?” Aproape că nu-i vine să creadă. Cum de a îndrăznit să-i smulgă acest necunoscut și să-și însușească un obiect care nu-i aparține. Nu-i vorbă că și în ’35 pe când se afla la Roma i s-a furat un geamantan chiar de sub ochii lui, de lângă el, ce mai. Dar așa, să-ți ia lucrul tău din mână, acum în ajun de Nașterea Mântuitorului nostru Isus Hristos, na, asta e prea de tot. Începe să privească în jur, să priceapă ce s-a întâmplat. E uluit. Rusul, căci acum realizează că e vorba de un rus, are pe brațul său stâng mai multe ceasuri. Tramvaiul înaintează încet spre bulevard. Cum să i se ia ceasul lui, de la tata, „Ceasul meu...E o amintire de la tata...Nu-l las să mi-l ia nenorocitul ăsta nici mort, cine se crede!” Tramvaiul se clatină pe șine, abia acum călătorii pricep ce se petrece. “Lasă-l, domnule, în plata Domnului, vrei să te împuște! Ce să-i facem asta-i viața...Nu te necăji...,”încearcă un moșulică burtos cu aer de profesor pensionat să-l consoleze pe păgubaș. ”Sunt necazuri mai mari pe lumea asta decât un amărât de ceas, dă-l dracului de ceas…”, „Bine, domnule, înțeleg, dacă avea nevoie de bani îi dădeam, putea sa-mi ceară, sunt un om generos, dar de ce să-mi ia ceasul, i-aș fi dat bani, am toată înțelegerea? ”
Cine să-i răspundă acestei nedumeriri când toți sunt înfricoșați de soldatul cu pușca lui atârnată de gât și cu ceasul Longines ce a dispărut în buzunarul unui pantalon cam murdar. Ca să nu spunem mai mult. Cum o fi ajuns soldatul rus în tramvai, nimeni nu poate pricepe. Nici cum a fost posibil ca bolșevicii ăștia să ajungă în câteva zile la București și să facă atâta prăpăd. Și vorba aia, au fost atâția ani nemții prin România și nu te izbeai de ei prin tramvaie. „N-o fi omul ăsta spion american…”, surâde un individ mic de înălțime pe care nu-l băgase nimeni în seamă. Lumea se uită urât la el, ce tâmpit, cum să faci astfel de glume. Toți sunt cu ochii pe soldatul cu ceasul. Și propietarul ceasului fac eun pas hotărât către noul posesor și strigă pe neașteptate cu o voce disperată: ”Dă-mi, domnule, ceasul înapoi!?!”Vocea e gâtuită. Omul își vrea ceasul înapoi, privirea lui e decisă, nu mai poate da înapoi, de ce să fie laș și să îngăduie o nedreptate? Lumea din tramvai, nici nu ți-ai fi dat seama când s-au strâns atâția, chiar și cei de pe scaune s-au ridicat în picioare să vadă ce se întâmplă. Vatmanul ar putea opri dacă i s-ar cere, poate să frâneze doar. Proprietarul ceasului Longines e decis să lupte pentru dreptatea lui. Și când e gata să-l tragă de mânecă pe soldatul rus, care surâde bovin privind în preajmă – e limpede că e băut bine și în loc să se ducă la camionul care l-o fi adus s-a suit în tramvai – proprietarul de drept al ceasului simte o mână umăr. Individul cel mic de înălțime, care avansase ipoteza cu spionul american zâmbește prietenos. Vorbește calm. Și înțelept. ”Stai liniștit, domnule, gata, războiul e pe sfârșite. De ce cauți gâlceavă taman acum? Zi merci că n-ai fost pe front, ce-ți trebuie balamuc? Toate trec pe lumea asta, ai nițică răbdare că o să fie bine...Ai înțeles?”Și domnul care i-a vorbit atât de prietenos continuă să stea cu mâna lui protectoare pe umărul lui. Intr-un fel te simți mai nu știu cum când vezi că ai pe cine să te bazezi și nu ești singur pe lumea asta. „Dar este intolerabil, domnule...”,continuă să peroreze indignată o coniță care privește disprețuitor spre soldatul care râde mulțumit, înaintând prin vagon clătinându-se spre coborârea din față. Călătorul cel mic de stat după el.”Harașo, harașo...,” tot îngână rusul unor oameni care nu au auzit limba asta până atunci. Rusul le arată călătorilor brațele sale pline de ceasuri și se îndreaptă sper platforma din față, deschide ușa cu ambele brațe urmat de călătorul cu ideea cu spionul care ar vrea să coboare și el. Au ajuns la stația de la Liceul Central. In tramvai se produce rumoare, rusul coboară, vesel nevoie mare. Să-l înțelegem și pe dânsul că vine de pe front și are nevoie de mici atenții pentru rude și familia lui, dacă o mai apuca să ajungă și acasă, doar și pentru ei este Crăciunul, chiar dacă ei în serbează pe stil vechi. Adică de Bobotează, cum ar veni, parcă poți să știi ce aduce ziua de mâine pentru fiecare?
Un moment de tăcere, doar o secundă nu se mai aude nimic. Apoi vocea gâtuită a păgubașului, „Mai bine mă omora pe mine decât s-mi ia ceasul...”, începe lamentarea sărmanul român păgubit de sovieticul căruia i-au dat girul și americanii și Nicolae Titulescu. Mă rog, vorba vine, propietarul ceasului Longines poate acum să-și dea frâu liber mâniei, dar și disperării lui. Bine că nu mai e Ninette să-i povestească toată rușinea asta îndurată. Începe să plângă, e clar că nu stă bine cu nervii. Cine să-l înțeleagă și pe el, a iubit-o mult pe soția lui și atâția ani împreună și să pățească ce-a pățit el, cum să nu-ți cedeze nervii?
„Chiar așa, domnilor, de ce l-ați lăsat pe nespălatul ăsta să ia ceasul unui român?, se rățoiește cucoana de pe partea dreaptă a vagonului la bărbații români care nu și-au pus curajul la încercare și au fost martori neputincioși ai unui furt. ”Mai mare rușinea, parcă nu ați fi bărbați...E jenant domnilor...”, își continuă bombăneala doamna cu pricina care mai încercase și mai înainte să intervină. Privește sfidătoare și cu dispreț la doi domni cu aer de funcționari de bancă și la alți câțiva cu diverse mutre de nu se știe bine ce. Cine erau ei? Cu certitudine cetățeni români. Ei sunt nedumeriți, chiar așa, cum a putut lua rusul ceasul domnului și nimeni n-a intervenit. Începe unul o explicație, altul mai răspunde, ce să facă ei într-o astfel de situație, ferească Dumnezeu dacă soldatul ăla beat trăgea cu automatul? Nu-i făcea ciur pe toți? „Atâta tevatură pentru un amărât de ceas…”, zice si o bătrânică cu o sacoșă în mână, rătăcită și ea printre ceilalți călători, ca și două eleve de la Regina Maria. Sigur că sunt stânjeniți cu toții, dar ce să-i facem, asta-i viața, fiecare cu norocul lui, cine l-a pus pe domnul cu ceasul să scoată ceasul în văzul lumii, nu se știe că e război și hoții și pungașii s-au tot înmulțit, putea fi mai prudent și distinsul domn care acum tace și abia așteaptă să coboare, să scape de rușinea asta. Plânge încet, cu fața într-o batistă, i-au cedat nervii, doar nu e copil de grădiniță, mai mare rușinea, să-i spună alții ce să facă, dacă era Ninette nu se întâmpla așa ceva.
- S-avem pardon, madam, bărbați mai sânt în țara asta, să se știe..., intervine domnul protector și chiar cu guler de astrahan la pardesiul cu buzunare mari. Surâde mândru. Și plimbă pe sub nasul coniței rămasă cu gura căscată ca la dentist, Longines-ul supărării de mai acum câteva minute bucureșteanului cel văduv. Stupoare generală o secundă, pentru moment, apoi o explozie de bucurie. Generală.
Proprietarului reîmpropietărit cu ceasul lui nu-i vine să creadă.
- Nu e posibil, nu-mi vine să cred, murmură dânsul emoționat, în timp ce cântărește ceasul în mână de parcă ar fi vrut să se convingă că nu lipsește nimic din el și are aceeași greutate.
“Oameni suntem, buni români cu toții, ce naiba, ce-și închipuia bolșevicul ăsta că se poate face aici orice?”, surâde orgolios domnul cu pardesiu maro și guler de astrahan privind în jur și recoltând instantaneu priviri admirative. Tramvaiul s-a oprit. Mai e doar o stație până la Bulevard. În dreptul Bisericii Anglicane. La ARO va întoarce. Propietarul se repede la pieptul celui care a recuperat ceasul din mâinile bolșevicului și-l strânge cu putere.
- Îți mulțumesc din inimă, frate!
- Felicitări, domnule, ești un erou adevărat, meriți toate gratulațiile mele…”, se ridică de la locul ei conița care tot bombănise și vine să dea mâna celui care dintr-o secundă îi cresc acțiunile. Eroul momentului îi săruta politicos mâna doamnei. Toată lumea aplaudă. Una dintre liicene nu pricepe ce s-a întâmplat.
„Ce ești toantă, Guți, dragă,domnul a recuperat ceasul domnului...Un adevărat bărbat, un om curajos, dragă, zău că sunt emoționată !Toată lumea este emoționată și-l felicită pe micul erou. Eroul nu e mare de stat, dar surâde mândru de isprava lui. Este o zăpăceală generală, vatmanul-manipulant frânează. Nu știe ce s-a întâmplat.Este oare un început de incendiu?
O gălăgie nemaipomenită. Trecătorii care se îndreaptă spre Bulevard dinspre Icoanei și Pitar Moș nu înțeleg ce se întâmplă cu tramvaiul oprit dincolo de Biserica Anglicană. Cam în dreptul intersecției cu Pitar Moș.Să fie la mijloc un accident, o crimă pasională cum se întâmplă de obicei cu cei veniți pe neașteptate cu cei veniți de pe front? sau o tâlhărie la drumul mare și în văzul lumii, în miezul zilei, cum deunăzi scria în Universul ?Nimic nu mai surprinde pe bucureșteanul care în atâția ani de război a văzut multe și s-a obișnuit cu destule.
Allons enfants de la patrie, se distinge cu greu parcă un cântec cunoscut, pur și simplu niște călători sânt în culmea entuziasmului, le jour de gloire est arrive, de ce nu, sântem doar înaintea Crăciunului și lumea e bine dispusă. Cum să nu ți se umple inima de bucurie văzând un domn lăcrimând și arătând tuturor celor prezenți, cât e ceasul. La ceasul lui Longines, „La mulți ani fraților!”, strigi și tu tare la rândul tău, făcând cu mâna „Sănătate și bucurii!”, ți se răspunde, primești un răspuns încurajator din partea acestor oameni înfrățiți sub semnul bucuriei. Și te duci glonț la Meinl
să cumperi o sticlă de șampanie și o ciocolată pentru cea mică. Merită din plin să se bucure și ea. Ce frumos le zice și maestrul Constantin Tănase, „Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie!”, cum să nu cânți și tu Marseiaza!
|
Bedros Horasangian 2/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.