Lidia Asandei- Poemele Dorului
Ce ar fi poezia fără iubire? Închipuiti-vă fiinta fără iubire. Indiscutabil nu ar fi ceea ce este. De când e lumea si pământul, după vorba noastră românească, omenirea a ridicat iubirii temple ori le-a distrus. Ziduri trainice au rămas cele ale artei. În templul creatiei, poezia este un act de cult.
N-as fi trăit aceste gânduri, dacă nu citeam volumul de versuri „Din lacrima harfei II, de Lidia Asandei¹.
De la Brâncusi, a rămas îndemnul: „Priviti sculpturile mele până ce le veti vedea”. Poeta ar putea spune: „Priviti cuvintele mele până ce le veti simti” si atunci se va auzi ceea ce ar părea imposibil: „Sub mătasea albelor petale, / pe clapele unui pian / acoperit de o tăcere, / se aude cum se frânge / golul dintre note...” (Pe clapele unde glasul ti s-a stins”).
Un cvartet de sensibilitate feminină interpretează muzica dorului. Versurile sunt prefatate de Florina-Maria Băcilă : „Cuvântul – taina existentei în dor” si urmate de cuvintele însotitoare: Simona Constantinovici: „Claritate de lacrimă”, Adina Chirilă : „Harul rescrierii”, din perspectiva individuală asupra realitătii artistice.
Existenta gravitatiei nu e o notiune abstractă. Asemenea ei este dorul, stare de existentă ce defineste spiritualitatea românească, marcând idealul suprem: viata, dreptul la viată, nevoia umană a iubirii, motiv fundamental în versurile Lidiei Asandei. Nu e o luptă cu destinul, e consacrarea destinului în creatia artistică. Farmecul atitudinii spirituale din cuvântul dor are atâtea înfătisări celebre ale fiintei – Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae. Oricum cuvântul exprimă un misticism liric cu valoare de identitate, de individualizare culturală.
Din privinta sentimentelor, titlul concentrează un simbolism unitar: lacrima (durerea sufletească) harfei (cântecul), care dă un impuls lexical cu sensuri legate de vocile poetice („Tu, într-un desert de stele... / Eu, într-un desert de zăpadă...) ce organizează textul liric. Legătura lacrimii cu sufletul e starea de dor. „Dezlegarea lacrimii din dor” dă viată poeziei într-un fel ce aminteste de procesul muzical numit variatiune. În esentă poemele Lidiei Asandei, poemele dorului, sunt tot atâtea răspunsuri la întrebările din versurile sotului plecat în vesnicie: „Ce zici? Asa în iuteala pasului, / ar putea vreodată cineva / să se bucure de frumusetea unei flori / si să-i adulmece miresma? ... / Sau să asculte cum cântă apa?...” Poetei i-a rămas bucuria amintirii si cântecul lacrimii, capabil „să preschimbe moartea în nemurire” (Florina-Maria Băcilă).
Durerea se întâlneste cu dorul. Durerea dorului, în planul artei, pe dimensiunea existentei, a devenit doină. Devenind doină, dorul ajunge să fie cultură într-o expresie unică. În acest moment de evolutie, se fixează ca idee de frumos si astfel cultura păstrează si impune formele creatiei în ceea ce mai târziu umanitatea a denumit estetică. Inflexiunile doinei se pot recunoaste în ritmurile lacrimilor harfei.
Moartea nu poate fi sfârsitul drumului uman spre nimic. Cât timp lumina soarelui va fi viată pe pământ, poezia va exista. Sământa de viată de aici va încolti si va dezvolta fiinta emotiei unde omul va ajunge, luând forma unei civilizatii pe care n-o putem bănui. Destinul a scris moarte, dorul scrie viată. Prin dor, în poemele dorului, are loc recuperarea fiintei pierdute într-o legătură neîntreruptă. „Devenirea în absentă” (Simona Constantinovici) produce neasteptate definitii ale dorului. Din definirea imagistică retin: „DORUL - / pasăre liberă către albastru”; „Dorul – lacrimă ce adapă”; „Plânsul frunzei amurgite”; „Dorul – cărarea spre Împărătie”.
Istoria dorului nu se termină prin această carte de versuri. Dorul, desprins, din suflet, trece în constiintă metafizică. Pierderea fiintei iubite, sub presiunea timpului, ajunge obisnuintă, acceptare. În ceea ce se simte ca indiferentă a timpului, rămâne vie lacrima, aducând amintirile: „O lacrimă albastră / izvorând tăcută / rostogoleste amintiri / atât de verzi...” Retrăirea prin amintiri, semne ale timpului, prinde rădăcini în eternitate. Pierderea obiectului iubirii i-a lăsat poetei dorul. Puterea miraculoasă a lacrimii poartă iubirea. Lacrima „Dulce si amară, / născută din senin de iris / ocrotind iubire, /adapă toti altoii slovelor nescrise / ce se frâng printre rânduri.” Poezia este capabilă să steargă lacrima care face loc loc alteia în situatii diferite de viată.
Fără credintă omul se poate rătăci în momente de criză, de răspântie ale vietii. Trecerea de la expresia suferintei în dragoste la durerea pierderii fiintei iubite, în spatiul deosebit al spiritualitătii, are o explicatie culturală veche legată de credinta în nemurirea sufletului: „Mi-e alb si pur, / si nesfârsit / dorul de tine. Mi-e DOR DE CER!” (Iarna gândurilor). Între evocare („Cu aripi grele, / fulgi obositi / creionează zboruri / pe o cărare / dintr-o iarnă de demult.”) si confesiune, în elogiul dorului, se întâlnesc limitele fiintei, sacrul si profanul. Sufletul se adâceste în dor, manifestânu-se în relatia poeziei cu sacrul². Refacerea unitătii iubirii e posibilă doar după moartea fiintei rămase singură: „Poemul se citeste / cu lacrima caldă, nevăzută, / a stelelor. / Se apropie / strigarea vecernii...” Lirismul vine acum din cunoasterea divină: „Tu ai un fel aparte de a-mi răspunde... / Îmi săruti sufletul / cu Lacrima Credintei / din nestinsa Candelă a Iubirii, / în apropierea clipei / care mă va desprinde din tărână / LUMINII...” (Dor din dor). Din „tara mea de dor”, trăind „La curtile dorului” cu „mai am un singur dor”, poeta îsi mărturiseste existenta pe drumul poeziei. Fără nici o legătură cu (re)actualizările notiunii dor prin cercetări relativ recente³, poezia este o reactie lirică într-o „carte atipică”.
Ritmurile dorului, altceva decât bătăile inimii, se leagă de viata trăită împreună, de idealurile comune, care trebuie duse mai departe, de amintiri. Prin amintire se reconstituie momente din viată într-un fel de sacralizare în ton elegiac: „Coboară seara... / Amintiri îmi răscolesc sufletul” (Tărmul cuvântului). În lumea amintirilor, crearea viselor cu ochi deschisi („Prind cerul în priviri / si las soaptele mele învălurate / să se ducă până Acolo, în Bratele Lui...”) si cu sufletul greu de dor are putere de eliberare prin creatie („Si, descătusati de dor, / să fim două silabe albe / din CUVÂNT!”), întărind speranta: „Într-o zi, / vom împărti iar / acelasi cer / si acelasi zbor. / O aripă – tu, / o aripă – eu.” (Împreună dincolo de călătorie); „Să nu mai fim / eu – zbor călător, / tu – suflet pribeag!!!” (Zbor călător).
Îm ipostazele sale, dorul leagă cerul si pământul, încât, în miscarea timpului, natura se simte ca stare sufletească. Văzută ca act de limbaj, poezia oferă surprize plăcute, semnificatii ideatice. Într-o poezie intens metaforică, mă asteptam la numeroase valori cromatice. Frecventa cuvântului alb, urmat statistic la mare distantă de termenul albastru, se explică de complexitatea simbolistică, de la puritate la ideea de jertfă, semnificatii universale ori specifice. Asocieri particulare, neasteptate, prin alăturări de sensuri în ipostazele dorului, stau la baza mesajelor. Pentru ilustrare, notez „mireasmă de alb” (Dezlegând o lacrimă); „tăinuieste alb vis” (Asteptarea primăverii); „alb de muguri” (Alb de muguri); „cărare albă”(Noiembrie târziu...); „un zâmbet alb”(Iarnă, îti aud freamătul chemării) etc. Fiecare anotimp lasă accente pe durerea care rămâne: „Dintr-odată, / un dor te aduce / si te asază pe inima mea, / fulg mătăsos, / dureros de alb” (Ninsorile povestii noastre).
Fiecare fiintă îsi stie durerea mai bine ca oricare altcineva. Lidia Asandei se întreabă: „Cine poate cântări / durerea si dorul / din inima lacrimii?”(În urma ta). În retorica interogatiei functionează sugestia. Doar cel care plânge stie. Succesiunea interogatiilor poetice este sustinută de reluarea anaforică a verbului a putea (tranzitiv si reflexiv), înlocuit, în cele din urmă de termenul a sti, pentru a evita monotonia: „Cine stie număra / bătăile unei aripi frânte?”. La nivel compozitional, ultima parte impune ideea creatiei printr-o perceptie comprehensivă, gândul în cuvânt. Mai mult, poeta simte puterea miraculoasă prin care creatia întăreste sufleteste: „Căutând popas gândului / . ce-si clocoteste întrebările, / l-as culca într-un cuvânt / să nu-l mai doară neplânsul. / Să-i odrăslească versuri albe... // Să ne regăsim într-o tăcere verde / si, pierzându-ne-n seară, / să ascultăm / cum înmugureste sufletul pământului / din bobul de rouă...” Trecerea la persoana a doua plural stabileste echilibrul care preia melodia întrebărilor într-o infuzie lirică, unde epitetul verde îmi aduce aminte de cuvintele paradoxale ale lui N. Stănescu: „Dacă nu stii să recunosti iarba după verde si apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”.
Dorul provoacă amintirea, amintirea întretine dorul. Miscarea sinelui se transformă chiar într-o întrebare: „Se pot opri amintirile / să nu crească ʼnalte până la cer?” (În urma ta).
Exprimarea memoriei uneste dorul si visul: „Câteodată, / când plouă cald / si muzica ploii se aude duioasă, / simt cum stropii care coboară / sărută picurii ce urcă. / Parcă e una din îmbrătisările acelea / adunând într-o singură mângâiere / două doruri. / Si un singur VIS” (Două doruri si un singur vis). Discretia si delicatetea sugestiilor erotice sunt remarcabile.
Destinul ca poezie, absolut pasionant, „se vede cu sufletul” si se simte „lacrimă cu lacrimă” în coerenta versurilor prin tăria iubirii si taina visului, prin libertatea gândului si suprematia dorului. Un monolog comtinuu ia foma versurilor în fluiditate plină de farmec. Poeta nu se teme de singurătate, desi e greu. Are dorul, amintirile, visul, speranta, Deasupra tuturor pune cuvântul. Cumpăna cuvântului urcă si coboară în apa creatiei, unde i se oglindeste chipul, o clipă de viată românească în curgerea timpului universal sub vesnicia eminesciană. Vocatia dorului e o trăire poetică distinctă, încât chiar „Undeva, / printre file, / unui rând (vers în tâlcuire figurată) îi e DOR” (Dor... citeste-mi) cu sugestia unei semnificatii. Descoperirea de sine prin dor, experientă de viată, arată că Lidia Asandei nu poate trăi în afara acestei stări a vietii ei. Ca „fiintă artistică supremă” ( George Remete), dorul continuă să ardă. Cum? Rămâne de văzut. Deci astept!
1. Lidia Asandei, Din lacrima harfei II, Volum îngrijit, cuvânt-înainte si notă asupra editiei de Florina-Maria Băcilă, Timisoara: Cosmopolitan-art, 2025.
2. Vezi Horia Bădescu, Memoria fiintei – Poezia si Sacrul, Iasi: Editura Junimea, 2008
3. George Remete, Dorul – conditia românească a fiintei, Ed. Pandeia, Bucuresti, 2022.
Constantin Teodorescu, Rocky View County, AB
|
Constantin Teodorescu 2/1/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.