De vorba cu Milena Munteanu
1. Amintiri din Țara Soarelui Răsare este , de fapt, o călătorie captivantă prin Japonia, văzută de turiști, de ochiul nord-american și european , dar și, puțin, prin înțelepciunea lor. Cum s-a născut această carte?
Cartea s-a născut în urma unor călătorii în Japonia, când am fost fascinată și de înțelepciunea lor, cum ați observat, dar și de diferența enormă dintre culturile noastre. Soțul meu a fost invitat de mai multe ori să conferențieze în Japonia, asa că m-am bucurat și eu de mai multe șanse de a-i descoperi cultura, obiceiurile, arta, și de a-i înțelege istoria. Cartea Din Țara Soarelui Răsare a fost scrisă în doar câteva saptamâni. De aceea multă lume spune că a fost scrisă la cald, cu entuziasmul descoperirii, dar și cu dinamismul și căldura primelor contacte de la fața locului.
2. Fiecare capitol are drept motto un proverb japonez. Este impresionant cum le-ați găsit. În ce-a constat pregătirea dinainte plecării, dinaintea scrierii și, mai apoi, șlefuirea cuvintelor?
Pregătirea înaintea plecării a fost minimă, știam puțin sau deloc despre Japonia, așa că înainte de plecare mă întrebam chiar care ar fi obiectivele majore de interes. Oare, dintre atâtea minunății nipone, de care să te apropii mai întâi? Japonia a avut de-a lungul istoriei mai multe capitale, diferite shogunate și-au ales alte capitale. Kyoto a fost capitala țării pentru aproximativ 11 secole, dar în afara de Tokyo și Kyoto am vizitat și alte foste capitale, cum ar fi Nikko, Kamakura și Nara. Descoperirea la fața locului a fost una caldă, entuziastă, țin minte ca dormeam puțin, poate din cauza diferenței masive de fus orar, dar și din cauza entuzisasmului, a efervescenței date de descoperirea unei lumi atât de fascinante, care ni se releva pe masură ce o cutreieram
eu citisem înainte cărti semnate de scriitori Japonezi, unele care câstigaseră chiar premii Nobel, dar nimic nu poate substitui întâlnirea cu oamenii ei. A fost o întâlnire emoționantă cu lumea, cultura, valorile, trecutul și speranțele unei țări tumultoase, care parcă clocoteste, precum izvoarele termale ce țâsnesc din pamântul vulcanic. Întâlnirea cu lumea niponă m-a impresionat profund, iar cartea a izvorât cu acceasi forță și determinare pe care o are firul de apă care iese la suprafață. Scrierea acestei carți a fost una însoțită de bucuria descoperirii, fără însă să fie chinuită de durerile facerii
A izvorât firesc, influențată de miracolui Japonez: cartea este scrisă în mai multe tablouri, mici puncte de vedere care captureaza farmecul nipon, mici crâmpeie de frumusețe surprinse la fața locului. Cartea este scrisă succinct, alert, poate influențată de concizia și simbolistica lumii nipone. Este dezbărată de zorzoane inutile, în plus este scrisă cu entuziasm, mirare și bucurie. După aceasta a urmat o revizuire repetată și o șlefuire a textului, a imagisticii și simbolisticii, în spiritul miniaturizarii și simplificarii caracteristice mediului ce a inspirat cartea de la capul locului. Întrebați despre provebele japoneze. Cele mai multe sunt gasite în alte limbi și traduse de mine în română, din limbile în care le-am aflat. Mai apoi am găsit câteva proverbe japoneze în limba română, dar mie tot traducerile pe care le-am facut îmi plac mai mult.
3. Volumul acesta cu eseuri foarte bine scrise, în care, pe lângă descrierea locurilor și a istoriei din spatele imaginilor, apare și introspecția psihologică, a avut parte de recenzii foarte bune. Este ușor, este greu să intri în grațiile unor scriitori cunoscuți, ale unor critici literari, mai ales când ești la început de drum artisitic?
M-am bucurat să văd cât de calde au fost recenziile la carte. Cumva, ea a conectat și cu masa cititorilor, și cu cea a criticilor. Mici selecții de miniaturi din carte au luat premiul I la concursul internațional Memoria slovelor, și mi s-a spus că toți cei din juriu au fost plăcut impresionați. Cred că asta vine și dintr-o foame de frumos, o curiozitate despre alte lumi, despre legea lor morală, iar felul in care a fost scrisă cartea, fără să dea lecții, prezintă totuși câteva dimensiuni legate de etica, determinarea, curățenia, disciplina, rafinamentul artistic care i-a impus în locuri de frunte în ierarhiile mondiale în multe domenii. Aș spune că acest lucru este adevărat și pentru locul pe care ei îl dețin în inimile oamenilor.
E adevărat, am fost răsfățată cu multe cuvinte critice extrem de favorabile, am fost încântată de recenziile primite la carte.
4. Totuși, nu aceasta a fost prima realizare scriitoricească, ci cartea « Departe de Țara cu Dor ».
Cum este România privită de pe malul de vest al Atlanticului?
Țara noastră se vede cu acceasi căldură pe care o păstrăm în suflet pentru locul unde ne-am născut și ne-am format. Cu nostalgia amintirilor din copilărie și cu multă dragoste.
5. Când ne-am întâlnit la sesiunea Asociației Canadiene a Scriitorilor Români am vorbit puțin despre origini și așa am aflat că de fapt rădăcinile vă sunt din Sibiu. La ce nu poate renunța o sibiancă, oriunde ar fi în lume?
Mărginimea Sibiului va ramâne întotdeauna în inima mea. Cred că acolo am învățat verticalitatea, frumusețea legii morale, dragostea de oameni, valoarea tradiției, acolo am descoperit frumusețea din noi, dar și speranța că vom putea din nou să ne găsim balanța interioară. Frumusețea dinăuntru se exprima prin folclor, prin cântarile din fluiera, prin hațegane și învârtite, dar și cu acul, prin arta costumului Săliștenesc, cusut în alb și negru, care are o cumințenie, o decență, o eleganță, o frumusețe, asa cum rar se întâlnește în lume. Noi am avut și avem în Mărginimea Sibiului un focar extraordinar de bogăție sufletească ce izvorăște dintr-o mare adâncime de suflet și de lege morală, ce ne-ar putea inspira pe mai departe.
6. Soțul dvs, un distins profesor universitar (o să va rog să ne dați și nouă « cartea lui de vizită », adică unde lucreaza , ce predă) este oltean. Și dvs. ați crescut, cel puțin o parte din viață, la Craiova. Care sunt cele mai frumoase amintiri din Bănie și cele cu olteni?
Da, soțul meu este profesor la York University în Toronto. El a dobândit un doctorat de la Universitatea din Bucuresti și unul în Canada. E expert în Computer Engineering și are contribuții diverse la invenții, patente, comunicări stiințifice, fiind Chair-ul mai multor organizații canadiene și internaționale în domeniu. Noi am fost colegi de facultate, la Craiova, și asa m-am altoit eu cu un oltean. Cine ne știe pe amândoi spune că el este calm ca ardelenii și eu sunt mai iute, ca oltenii
Pe măsură ce m-am îndepărtat în spațiu și timp de Oltenia, am câștigat și o nouă apreciere a ei. Am ajuns să o înțeleg cu sufletul, să ii vad farmecul ba chiar și magia
Am scris recent câteva amintiri din Bănie, unele puse pe hârtie direct în engleză, care sper sa vadă lumina tiparului și aici.
Am amintiri dragi legate de plimbări prin Parcul Poporului (Parcul Romanescu), într-o zi de toamnă însorită, când ploua cu frunze ruginii, iar noi eram tineri. O amintire splendidă este nunta noastră la restaurantul Doljana, în inima Olteniei, cu neamurile mele venite din Mărginimea Sibiu. Țin minte că la nunta mea s-a oprit circulația din apropierea casei Băniei când au trecut neamurile mele, ciobanii, cu clopurile și veselia lor debordantă. La nunta noastră s-a jucat și oltenește și ardelenește. Acum că stau să mă gândesc, cred că întâlnirea aceasta dintre lumi a fost improbabilă, dar uite că, printr-o minune, s-a implinit.
7. Ah, și să nu uit, cum este cucerită o ardeleancă de un oltean? Ha, ha, ha.
Cu farmec personal. Cu un zâmbet. Cu promisiunea unei aventuri frumos trăite împreună. Cu acuratețea unei viziuni dar și cu execuția ei impecabilă. Suntem căsătoriți de patru decenii și încă ne zâmbim unul altuia.
8. După ani buni trăiți în Canada, orice nou-venit se simte și canadian și parte din țara de origine. Este această simțire o rupere în două sau, dimpotrivă, o lărgire a inimii și a minții?
Cred că pentru mine au fost amândouă. Când sunt în Canada mă gândesc acasă, când sunt în țară, mă gândesc la Canada. Este și o lărgire a inimii și a minții, asa cum ați spus-o atât de frumos. Am învățat multe, mai ales despre ce înseamnă omenirea, fundamentalul uman din noi toți. În Canada am fost expusă la atâtea alte perspective, la alte culturi și obiceiuri, am întâlnit exponenți/reprezentanți ai omenirii largi aici, în Toronto. Asta mi-a dat șansa să reflectez asupra noastră și să mă intreb despre noi, românii și locul nostru în lume, în mozaicul cultural universal. Am dorit să înțeleg ce am fost, ce suntem și ce am putea deveni. Acum mă gândesc la țara noastră cu o nouă înțelegere și o dragoste sporită, căci o văd din perspectiva istoriei care nu ne-a fost favorabilă de multe ori. Continui să învăț din determinarea înaintașilor care au pus mai presus de orice interesele comune, ale obștei, pentru ca noi să putem vorbi azi românește.
9. Cum vede fiul dvs România și civilizația ei?
Alexandru e născut în țară și revine cu plăcere acasă. La un moment dat făcuse un site intitulat « România Optimistă » care ajuta comunitatea să identifice probleme comune, ce erau supuse spre rezolvare și monitorizare online. El a făcut asta în urma unei vizite în țară când pe de o parte a fost uimit de frumusetea ei, pe de alta a fost mirat că multă lume aruncă hârtii pe jos, așa că s-a gândit să facă ceva. Alexandru a participat și de aici la grupul / clubul studenților români de la Universitatea Yale și University ofToronto, pe care le-a absolvit. Mă bucur că are sentimente pozitive despre acasă.
10. Când veniți în țară, ce le povestiți prietenilor despre Canada și canadieni?
Ce să le spun, oare, decât că sunt și ei, canadienii, tot oameni. Dar că sunt mai toleranți și acceptă mai ușor diferențele dintre noi. Că oamenii par inspirați de grandoarea și generozitatea Canadei, a peisajului, a geografiei pe care de multe ori o percepem ca nelimitată
11. Este scrisul o formă de a nu te desprinde de limba natală sau modul de-a « striga în gura mare » gândurile, trăirile și, mai mult, dorința de-a schimba lumea?
Cred că cel puțin în cazul meu, plecatul din țară a fost un catalist în ceea ce priveste scrisul. Poate că altfel nici n-aș fi scris, nu stiu. Mai întâi scriam impresii acasă sub formă epistolară, aveam atâtea de povestit, dar era și dorul de casă, care se cerea mărturisit pe hârtie. Apoi a fost trecerea tatei, primul din neam care s-a impământenit în afara țării, tot restul din neam fiind înmormântați în țară, inclusiv tatăl tatălui meu, care trăise vreo 10 ani prin America, dar care s-a întors la origini. Tatăl meu însă este simbolul plecării definitive. Asta mi-a schimbat perspectiva despre implicațiile părăsirii vetrei strămoșești. De aceea am și vorbit în interviuri date domnilor Nicolae Băciuț, George Roca și Ion Cristofor, despre importanța într-ajutorării reciproce, indiferent unde trăim. Având în vedere volumul emigrației recente, acest lucru devine absolut necesar, dacă dorim să ne continuăm limba și tradițiile indiferent unde viețuim.
12. Cum vă este perceput scrisul de către familie, dar de către colegii canadieni și de românii din Țara Arțarului? À propos, unde lucrați în viața de zi cu zi?
Scrisul meu a început ca un hobby, dar devine tot mai serios, tot mai bine articulat și în limba română și în engleză. Nu ați întrebat, dar pentru mine are o legatură directă cu rostul meu în viață, cu urma pe care o las în trecerea prin lume, cu obligațiile pe care le am față de ai noștri, etc. Scrisul îmi ia timp de lângă familie și de la alte îndatoriri pe care le am. Sper însă ca puținul pe care îl fac prin participările mele regulate la revistele românilor din Canada, USA, Australia și România să ajute canalizarea unor energii în direcțiile dorite, spre binele comunității, al nostru al tuturor.
Ce lucrez eu? Am lucrat mai întâi ca inginer până când am fost promovată într-un rol de arhitect de sisteme. Apoi am făcut un MBA la Universitatea din Toronto iar acum sunt director la una dintre cele mai mari companii din Canada (dacă nu chiar cea mai mare). Continui să evoluez, să mă adaptez, să învăț, să mă redefinesc, pe măsură ce mi se prezintă alte oportunități. Viața este o călătorie fascinantă. După părerea mea, mai importantă decât stația finală este călătoria spre destinație, care dacă este trăită cu entuziasm și curiozitate ajunge sa fie captivantă și interesantă prin ea însăși. Cred că am fost norocoasă să traversez viața cu ochii deschiși. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bune și rele, căci toate m-au învățat câte ceva.
13. Când și cum s-a cuibărit ȋn dvs. aplecarea spre literatură? Ar fi frumos să ne aminitm de profesorii de română și felul ȋn care ne-au ȋndrumat pașii spre frumusetile limbii noastre materne.
Cred că m-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră technică de success, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică / filozofică așa cum rar am întâlnit. Era un filozof înnăscut cu un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii sunt laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând / fluierând muzică clasică.
Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea Săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea mea Departe de Țara cu Dor vorbeam despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și despre drumurile culturale începute acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo mă comparam cu un fir de apă ce deabia izvora, care deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.
În scoală am avut profesori excepționali de română, franceză și germană, care m-au inspirat și mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte ca îmi făceam timp să merg la serate literare la Muzeul de Artă, la lansări de carte, țineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Apoi m-au bucurat discuțiile filozofice/filologice, aveam o mătușă care era redactor la Editura Academiei și prin dânsa auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citește, iar eu îmi așteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.
După emigrarea în Canada am fost încurajată de un prieten scriitor din țară, a cărui influență a contat foarte mult. Păstrez și acum părerile și imboldurile ce au fost decisive în drumul meu ca scriitor. Apoi, am fost inspirată de discuțiile permanente cu scriitori veterani de pe lângă Observatorul. Doamna Elena Buică, care a scris niște recenzii foarte calde și bine articulate la prima mea carte, m-a împins să scriu mult, des, și bine, să scot scrisul din sertar, să public. Deosebit de importante au fost și conexiunile literare pe care tot dânsa mi le-a pus la dispoziție. Apoi, am fost încurajată de câteva distincții câștigate la diverse concursuri internaționale și alte recunoașteri diverse, care mi-au dat aripi și curaj.
14. Literatura depărtării, așa aș numi fenomenul scriitorilor care și-au găsit vocația în urma emigrării, este una dintre oglinzile sufletului românesc. Cum vedeți acest suflet? Care-i este menirea în lume?
Frumos spus. Sufletul românesc e o topică largă, despre care s-au scris multe cărți. Eu cred că există ceva, poate greu de definit, care ne caracterizează. Sufletul românesc a fost clădit pe baza unei înțelepciuni populare care a fost cernută, rafinată, de-a lungul timpului. Transferul acesta de înțelepciune din tată în fiu ne-a consolidat niște caracteristici comune. Din păcate aceste valori au fost alterate, așa că mă tem că acum avem o mare confuzie de valori.
Cred că menirea sufletului românesc depinde de ceea ce vom face noi mai departe, de determinarea noastră de a-i continua devenirea. Tradițiile, în toată frumusețea și bogăția incredibilă a moștenirii primite din bătrâni ne-au fost transmise nouă, să le dăm mai departe. Vom fi oare în stare să le transmitem, așa cum le-am primit? Cred că doar faptele de fiecare zi vor putea răspunde la această întrebare.
de Cristina Mihai Balaj
|
de Cristina Mihai Balaj 1/27/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.