2025: România Sufletului Meu
Cum se întâmplă mereu, la una dintre vizitele mele în țară din iunie anul trecut am fost întrebată din nou de prieteni dacă m-aș mai întoarce în România. Nu așa, în vizită, ci de tot. Aproape fără excepție, am primit această întrebare în toți cei 25 de ani petrecuți în Canada – la fiecare întoarcere în țară. Răspunsul meu este așteptat în egală măsură fie ca element de loialitate față de țara natală, fie ca sentiment de nemulțumire față de cea adoptivă. Tentativa de a răspunde în termeni pragmatici produce nemulțumire, chiar neîncredere. Nesiguranța nu este acceptată. Se așteaptă un răspuns precis.
Folosesc invariabil două abordări. Prima are foarte puțină legătură cu mobilitatea socială, calculele de asigurare medicală, costul vieții sau alte aspecte imediate, toate vitale de altfel. Eu trăiesc în România sufletului meu de peste două decenii. Acolo sunt localizate acele bucurii perene care sunt fundamental legate de primul „acasă”. Prin urmare, devine cumva irelevant dacă locuiesc la București, la Toronto sau dacă mă voi reașeza în altă parte. Cea de-a doua este fundamental legată de rațiunea plecării în anul 2000 și este complexă. Am să folosesc, pentru cunoscătorii de istorie canadiană, o analogie din trecutul acestei țări. Este cunoscută politica de imigrație folosită de guvernul canadian la foarte scurt timp după formarea primului dominion federal în 1867. În efortul de a susține economia și de a extinde această țară, ulterior ani la rând s-a folosit reclama „Come to the Great West”, iar cei chemați erau motivați de factori „push” (greutăți și nemulțumiri față de țara lor) și „pull” (atractivitate pentru o nouă țară adoptivă).
De altfel, așa s-a extins Canada, această țară extraordinară, care a atins finalitatea statală abia în 1999, când ultimul teritoriu (Nunavut) a devenit parte din statul federal. România ultimului deceniu din secolul XIX a stat sub semnul marilor speranțe sociale, concurate doar de imense dezamăgiri. Pentru noi, atractivitatea față de Canada a fost inspirată de dorința de a trăi într-un mediu meritocratic, iar nevoia de a părăsi România a fost determinată de sila față de corupție.
Prin urmare, aceste elemente modelează relația mea personală cu țara natală, dar și felul în care navighez între cele două: faptul că „acasă” a devenit Canada nu exclude primul „acasă” românesc. Anul 2025 a fost revelator la nivel politic și social pentru efortul imens pe care România l-a făcut în toate încercările de a se ridica și reforma. Lupta împotriva corupției politice este dublată de un efort similar pentru primenire morală, pentru justiție neaservită. Progresul făcut de țară în această direcție, chiar dacă mai este mult de făcut, este incontestabil. Este meritul zecilor de mii de oameni care au ieșit în stradă pentru a lovi în molima corupției, după dezastrul de la Colectiv, după mușamalizările baronilor locali, după ani de corupție guvernamentală și lipsă de responsabilitate publică.
Nu am niciun dubiu că România anului 2025 nu este cea pe care am părăsit-o în 2000. Cu toate limitele societale existente, pot accepta că progresul real în direcția unui model societal mai corect, bazat pe contract social, în care revolta împotriva minciunii și a manipulării continuă în spațiul public, este motiv de speranță. Suficient pentru mine să revin în țară? Desigur.
Uneori prietenii mei sunt sceptici în fața acestei abordări, pentru că nu înțeleg obsesia mea pentru o societate morală, când ceea ce contează este, de fapt, imediata fericire personală. Eu fac însă referire la o opțiune în care m-am menținut coerent și care nu are granițe de timp și spațiu. Ca să argumentez și mai puternic, fac referire la o altă experiență personală. Acum opt ani, din rațiuni de familie, am fost la un pas de a ne muta definitiv în America. Nu am fost turiști. Am locuit în Carolina de Sud, am plătit taxe, un copil în liceu, unul cu slujbă, casă cumpărată și apoi vândută. O experiență completă. Cum m-aș fi simțit în America anului 2025, chiar ca rezident american? M-aș fi simțit absolut mizerabil. Nu pentru rațiuni economice – această țară rămâne o ofertă de oportunități atractive, pe care le-am experimentat direct. Dar se află într-un impas moral imens, pe care nu știu cum îl va depăși.
Anul 2025 se va înscrie în istoria României ca unul excepțional. Indiferent de limitări, bâlbe reformiste, excese ultranaționaliste, râuri de conspirație și un declin educațional ucigător. România sufletului meu este una a speranței care nu vine din visare, ci din date concrete care sfidează flagrant marotele unei Românii care era „mai bună” pe vremea dictaturii. Din nefericire, aceste pseudoteorii plutesc în virtual și emană miasme atractive pentru mulți. Chiar cu limitări și probleme sociale reale, România anului 2025 este una formidabilă. Cu o nevoie puternică de reformă, în special în educație, dar pe un traseu care rămâne fundamental corect.
Revin la conceptul de mobilitate, care are un înțeles mult mai larg azi. Celor care vor să știe dacă îmi propun să revin în țară „definitiv” le împărtășesc gândurile mele fără rezerve. La nivel personal, sunt extrem de recunoscătoare că pot naviga între țări și culturi, că pot fi un cetățean al lumii. Ce este, la urma urmei, „definitiv”?
Luiza Mureseanu
Toronto
|
Luiza Mureseanu 1/12/2026 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.