Note de jurnal. A venit, a venit toamna... Cu ce să-mi acopăr inima, Doamne?
31 aug’25
La Asociația Culturală „Rovine” din Țuțulești, Limba Română e regină.
Grație inimosului primar al comunei vecine Rociu Aurel Bălășoiu, sediul Asociației noastre a îmbrăcat strai de sărbătoare în alb/oliv. Miroase a curățenie de Paști – un iz sfânt de var și leșie știut de mine din anii copilăriei când spoia mama casa, freca dușumeaua până la albire și făcea ferestrele să scânteieze în soare dar să păstreze în interior răcoare în zilele de vară grație perdelelor lungi, țesute la război (o, războiul ei făcător de minuni și de pace!) iar la icoane punea șervete înflorate și busuioc…
Ne-am adunat aici toți cei care ne-am hotărât să dăm satului nostru certificat de noblețe prin înființarea Asociației Culturale cu nume însemnat de Domnul Mircea la Rovinele noastre, a Muzeului Dâmbovnic – nume împrumutat de la râul care încinge cu brațe de răcoare vatra satului. Noi îi ziceam acestui rău gârlă pe vremea când mergeam la scăldat sub leasa de salcâmi, unde punea mama la topit cânepa din care făcea, după melițat, tors, țesut, cergi, saci, iar din firul subțire cearșafuri răcoroase, ștergare, cămăși numai bune de protejat de soare spinarea cosașilor/ secerătorilor în luna lui Cuptor… Pe vremea aceea cânepii nu i se spunea canabis și nimeni nu o cultiva pentru ceea ce este socotită astăzi: etnobotanică halucinogenă. Ce i-aș mai trimite eu pe halucinații ăștia să bată pari în gârlă ca să prindă snopii de cânepă puși la topit, să-i înșire apoi la uscat pe gardul curții strămoșești rămasă sub zăvor de iarbă de când cu mutarea drepților în lut, să melițe, să toarcă, să țeasă fiindcă, vai, se anunță vremi de pârjol din marile cancelarii belicoase, iar omenirea (câtă va mai rămâne) va trebui să o ia de la praștie și piatră…
De ziua Limbii Române am cântat românește – țăran român, măria ta/ te-așteaptă brazda s-o măsori/ și grajdul să-l îngrași cu vite; am recitat poezie românească, am închinat un pahar de vin în memoria celor care nu mai sunt dar fără de care noi n-am fi fost…
După amiază am ajuns la Boțești – satul bunicilor mei materni Filofteia și Gică Predescu. E ziua Comunei. Lume multă, concursuri – cea mai bună țuică, cele mai frumoase fructe, cea mai… mare brânză, cel mai bun sahist, totul învăluit în cel mai apetisant miros/ fum de corzvârte perpelite pe grătar.
Vărul meu Ștefan Popescu este în juriul de evaluare a celor mai bune. Luminița lui ne îmbie să mergem la ei acasă s-o punem de mămăligă și să vedem cum e cu țuica lor hors concours. Pentru desert sunt numai buni nepoții Ștefan și Antonia, fiii Lidioarei – două splendori de copii de o sfântă curățenie sufletească.
Vărul Victor Predescu – londonezul nostru post decembrist care și-a propus să străbată globul de tină cu pasul, ne sugerează să trecem mai întâi pe la mormintele alor noștri din cimitirul de sub brazi. Trecem. Pe fiecare parcelă (cum și pe fiecare latură a soclului monumentului eroilor din Primul și al Doilea Război Mondiale) – Predești, Cremenești, Stoienești. La un loc – cei din neamul Heroilor. Mormântul bunicilor noștri – fără lespede de ciment. Cuminte, blândă, umilă, iarba îl acoperă. De pe crucea de fier (!) rugina a ros tăblia cu înscrisul De rupi din codru-o rămurea/ ce-i pasă codrului de ea,/ ce-i pasă unei lumi întregi/ de moartea mea…
Aprind o candelă. În ochii sufletului îmi apare bunica Tia – o siluetă ca de boare proiectată pe cer din vărful colinei de la Șipoate, cum am văzut-o ultima oară când am vizitat-o încărcată cu de-ale gurii și cu două sticle de bere pe care le-a legat ea cu o sfoară și le-a cufundat la rece în apa din puțul din vale. Pe atunci nu exista UE, iar oamenii își luau apa din puț fără să dea socoteală… facturată de Apa Nova și-și uda grădina de zarzavat fără contor pus la izvor.
…..La ieșirea din regatul umbrelor, apucăm pe o uliță de-a lungul apei Cărcinovului. Victor caută casa unui unchi. Casa era. Unchiul, nu. Oprește mașina în dreptul porții zăvorâte. Doi săteni care ședeau pe banca de lemn de la poarta lor se apropie de noi și, aplecați pe feresrele laterale, ne dau informații despre cei care le-au fost vecini, ne întreabă cine suntem, insistă să intrăm și pe la ei „oleacă”, să ne dea mere, pere, prune, o țuiculiță… O, minunea ospitalității este la ea acasă! Promitem că vom reveni altădată. Întrebăm și noi: Cum vă numiți? – Cremenescu. Ion și Ileana. Doamne, ce ramuri trainice are arborele vieții pe aici? Oamenii Boțeștilor sunt de cremene!
*
1 sept. ’25
Veta Predeasca, nepoata lui Popa Diță din Șerbănești, învățătoare (pensionară) nu făcută, îmi comentează hotărârea Guvernului de a anula ajutorul de înmormântare: Intrăm în grevă generală permanentă și-i obligăm astfel să ne plătească pensie până și-or ieși din mințile care oricum le sunt în faliment…
O, nemuritoarea înțelepciune omenească!
*
4 sept.’25
Am tăiat stejarul pus de tata. Se uscase de singurătate… A căzut cu un geamăt prelung. Sufletul meu i-a răspuns cu o lacrimă grea ca tăcerea. Moartea a mai făcut un pas în curtea casei părintești deja pustiită – regat al absențelor. Plec la oraș – regat al indiferențelor.
De-nțelepciunea gânditoarei trestii râd mormolocii virtuali din balta inteligenței artificiale.
*
5 sept.’25
* Se spune în mas-media că ar mai exista astăzi vreo sută de veterani și văduve de război. Guvernul a decis să-i impoziteze (pentru sănătatea lor nefirească) fiindcă povara pusă de ei pe bugetul țării e mult prea mare. Același lucru – pentru mamele cu prunci de alăptat (că, de unde atâta lapte!). Prin această măsură se îngrașă pușculița-purceluș a nației, zic guvernanții cu cașcavalul în cioc, care-și „asumă” suma. Și sunt mulți, câtă frunză-n toamnele de aur și câtă iarbă-n plaiul înciulinat…
Țara e în chingi de impozite, taxe, suprataxe, facturi astronomice. Bruma de bani adunați din jecmănirea populației sunt imediat direcționați pentru ajutorarea vecinilor noștri – Republica Moldova și Ucraina. Prima e surioara noastră mai mică și dârză care vrea să crească tâta-mare lângă zidul Kremlinului, a doua are cu Kremlinul teritorii de împărțit și tot cere (și) de la noi ghiulele și lovele. Noi le dăm și ne dăm de ceasul morții să facem rost de surcele că, iată, vine iarna vrajbelor noastre toate și, adio, mamă-patrie!
Cum să mai mori din dragoste de țară, când țara nu mai e demult a ta, iar ubi bene nu-i loc pentru tine!
6 sept ’25
Sub nucul secular din ograda mărțișoreanului, un grup de scriitori din cenaclul Poeții Cetății reiau dialogul liric de după vacanțele verii. Ideile abia de se leagă, semn că odihna ne-a priit… În livada de cireși de aici – zvon de joagăr… Seceta ultimelor veri a făcut ce știe mai bine. Șoarecele de fier – vrednic.
Mormintele foștilor stăpâni ai locului – solemne altare de liniști.
Ciudat: mai toate lecturile celor prezenți la șezătoarea literară spun de moarte. O tânără aspirantă la intrare în regatul prozei citește un fragment din ceea ce ar vrea să fie primul său roman. O avalanșă de forme pronominale la persoana întâi singular se revarsă din fiecare frază. Biata copilă ar vrea să vestească lumii întregi că iubește și că, bineînțeles, la o astfel de minune lumea ar trebui să tresalte de fericire… Numai că, iată, Vasile Menzel vine cu o imagine de-lirică a prezentului în care lumea a uitat de bucuriile simple, iar de fericire pare să nu fi auzit nicicând. La rândul său, Ioan Toma Ionescu citește niște pagini de jurnal de să te lecuiască de poezie pe veci. Realitatea e mult prea agresivă și nu e chip s-o ignori. Lumea este într-o cumplită degringoladă. Și ca dânsa, mulțumescu-Ți, Doamne, nu suntem noi!
*
7 sept. ’25
E duminică. Parlamentarii vrednici, multicoalizați la putere, dezbat și votează de multe ore cele 4 (patru!) moțiuni de cenzură prin care cei din opoziție vor să le reteze picioarele fotoliilor moi din care trimit ei cu praștia vârfuri de săgeți în mămăliga drastic împuținată a celor sătui de taxe, impozite, facturi, tva-uri și-alte bazaconii de furat și ultima lor lăscaie din pușculița demult violată.
Mâine ar trebui să înceapă școala. Dascălii sunt în grevă: li s-a mărit norma didactică dar și numărul de elevi din clasă, în schimb li s-a mai subțiat renumerația de la buget, coane Fănică! La sate e și mai bine: elevii sunt duși cu minibuze zeci de kilometri până la… cel mai apropiat centru de luminare … a minții dacă în școala din localitatea lor nu se poate umple măcar o sală de clasă. Profesorii trebuie să alerge pe la trei-patru școli ca să-și incropească numărul de ore necesar normei. Și uite-așa își mai realizează ei și împlinirea visului de a călători. Așa da turism! Pe o rază de o sută de kilometri musai să se tot normeze în turism!
Unde ești, Spiru Haret? Te-ai mutat în stea, ce-ți pasă! Noi avem azi un David pe post de Goliat, neclintit în strădania tâmpă de a aduce peste relele deja „implementate” de-un sas fără nas când cu România educată, rele noi, „oneste”. Nicu Șordan plutește în sfere ’nalte calculând aria cercului său cu care se joacă în curtea de la Cotroceni. Golf n-a învățat de la ăl de i-a lăsat palatul Cantacuzinilor și s-a retras lângă Bruckenthal (de palat vorbesc!) Uf, și doar mi-am promis să nu mă mai amestec în probleme de a căror rezolvare nu-s capabilă!
Seara coboară spre noapte. Luna se învăluie de umbră. E eclipsă. Moțiunile arzătoare la ordinea zilei se sting una câte una în urnele de voturi. Coalizații s-au ținut tari. Cum să rămână eu fără colegi, neicușorule Nicușorule! Mâine mă duc să-mi plătesc factura la lumină. E mare (nu lumina!) Mintea mi se-ntunecă. Ce bine era în vacanță…
La Țuțulești se sărbătorește Noaptea Muzeelor Sătești.
Urmăresc pe facebook programul încropit de cei rămași în sat. Sufletul meu o zbughește lângă ei.
Bravo vouă, țuțuleștenii mei inimoși!
*
8 sept. ’25
….. A început școala. N-a început școala.
Profesorii sunt la porțile Guvernului spre a le da lecții de bună purtare celor baricadați în landul lor de privilegii, că așa nu se mai poate. Dar guvernanții – surzi, și orbi, și întârziați mintal, se gândesc doar cum să-și adauge la multiplele sporuri indemne și o indemnizație de handicapați funcționali.
Trebuia să înceapă școala. N-a mai început. Toamna înfloare ignoranța.
E Sfânta Zi a Nașterii Maicii Domnului. Ocrotește-ne, Maică Sfântă! Dacă nici Tu…
*
Îmi spune un mai bătrân decât mine că a citit el într-o carte de filosofie indiană că fiecare om are în jungla sufletului său doi lupi care stau să se înfrunte, gata să se sfâșie în orice clipă: unul reprezintă ura, invidia, utâtul, păcatul și crima – toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ; celălalt – bunătatea, iubirea, liniștea, pacea, tandrețea.
- Și care învinge până la urmă?
- - Cel pe care-l hrănești cel mai bine.
- Lupii mei au învățat să se accepte de când nu-i mai hrănesc decât cu iluzii. Așteaptă răbdători să mă devore la primul sunet de corn de vânătoare…
*
9 sept.’25
Adunare comemorativă în Aula Bibliotecii Academiei Române – Ion Heliade Rădulescu – 145 de ani de la înființarea Marii Loji Naționale Române (1880-2025). Generalul Bartolomeu Constantin Săvoiu – Marele Maestru al discretei Loji Masonice din România a prezentat un amplu istoric al Masoneriei Mondiale cu o mai accentuată evidențiere a rolului Masoneriei românești în împlinirea unor mari izbânzi naționale, începând cu anul înființării Primei Loji de către Domnitorul Constantin Mavrocordat – 1732 și continuând cu evocarea evenimentelor istorice și a personalităților române de la 1848; 1859; 1877; 1918; 1920 până la interzicerea activității Lojilor de Carol al II-lea, Hohenzolernul care se voia vârful piramidei politico-sociale, iar după instaurarea comunismului în România, exilul sau închisoarea pentru masonii din țară, apoi, după 1993, reluarea activității masonice.
Printre personalitățile prezente (și prezentate) în Aulă – actori, jurnaliști, medici, juriști, politologi, îmi aud rostit numele (fraudulos, eu masoniță nu-s!) garnisit cu calificative măgulitoare de mare poetă și traducătoare de excepție. Prezentatorul cu lauda, care de altfel mi-a făcut și invitația la simpozion, mă auzise vorbind la vreo două evenimente literare – primul la Iași, la Universitatea Apolonia (2024), altul la MNLR din București la lansarea volumelor de poezie românească în traducere franceză – Eminescu, Arghezi, Bacovia, Minulescu și, a amplei antologii de Poezie din închisori – Unde sunt cei care nu mai sunt? (2025)
…..Stânjenitoare a fost pentru mine lauda primită în fața unor oameni care auzeau de mine pentru prima oară! Drept e că nu eu sunt răspunzătoare de lecturile fiecărui om. Dar să ți se spună „mare poetă” și ei habar să nu aibă de un singur vers al tău… La momentul cu le vin de l’amitié am remediat un pic povestea fiindcă am fost rugată de cei din jur să recit ceva din poezia proprie. Rezultatul: două tinere doamne pensionare justițiare mi-au declarat iubire… O fi de bine? Alți trei domni, tomnateci dar verzi încă, mi-au surâs închinând pentru mine rozé-ul dragă Șani.
În autobuzul care m-a dus spre casă am notat:
Azi m-am văzut răsfrântă-n gândul tău.
Nu m-am recunoscut; era mai bine
Să-mi fi dat sufletul cumva de știre
Că versul meu nu-i cânt pierdut în hău.
*
10 sept.’25
În Aula Academiei Române, sub ochii primului Președinte al înaltei instituții proiectate de slăvitul Domn român Alexandru-Ioan Cuza și în prezența unui public familiar cu cartea, are loc lansarea volumului bijuterie editorială Palatul de Justiție și sediile Înaltei Curți de Casație și Justiție – la împlinirea a 130 de ani de la ridicarea pe Cheiul Dâmboviței din București a Palatului cu Balanța. Autor – Nicolae Noica. Vorbitori – mulți. Laude meritate. Între trecătorii pe la tribună, o ex-Președintă a Înaltei Curți se remarcă… printr-o rochie cu flori mari și o singură frunzà. Remarc și eu că frunza nu era poziționată la locul potrivit ci… în opoziție.
La finalul acțiunii, participanții au primit în dar volumul care (ni s-a spus) fusese sponsorizat de Înalta Curte a specialilor. M-am bucurat de un astfel de dar prețios. Mai greu mi-a fost să țin în mână și volumul…voluminos, și farfurioara cu prăjiturele numai bune de împlinit cura de rotunjire a părților deja multilateral dezvoltate. Noroc cu cafeaua. Amară de să te lecuiască de dulceața vieții.
*
12 sept.’25
Cer înnorat, aer încărcat de vapori. Primesc factura la telefon – astronomică! Din ce să mai tai ca să pot acoperi toate descoperirile pe care mi le semnalează facturile? Pensia mi s-a topit și mi se scurge printre degete, cea de scriitor a înghețat de când cu ultimele alegeri prezidențiale care ne-au pricopsit cu un Nic Ușor Dandanache, dar USR-ul ne sugerează să apelăm la o „casă de avocatură” (trebuie să trăiască și avocații!) și să cerem legiuitorilor să respecte legile… Ce-o mai vrea să însemne și asta? Legea e astăzi doar cu tocmeală? Și eu, dacă aș reuși la curtea cu balanța să mi se recunoască dreptul deja primit prin lege, de ce trebuie să pierd mai întâi?!
*
13 sept. ’25
De spui adesea „pe vremea mea”, e semn sigur că locul tău nu-și mai are…loc în prezent. Străin într-o lume străină, omul se pierde și nimeni n-o ști…
.….Pe vremea mea, acum erau în toi pregătirile de începerea școlii. Se simțea în aer, în suflete și în sânge clocotul de bucurie al întâlnirii cu lumina din gând care-și sporea cu fiecare an intensitatea întru devenire a elevului cu o treaptă mai sus… Era pe atunci (de vremea mea vorbesc!) și obligativitatea controlului medical la cadrele didactice ca nu cumva să ajungă la catedră vreun purtător de boli contagioase sau cu serioase probleme la cutia cea cu rațiunea.
Foștii mei elevi sunt demult adulți iar copiii lor, care încă n-au plecat în lumea largă să se chivernisească, au învățat să ia cu asalt lumea de farniente și pe aceea cu mult mai ademenitoare a politicii dătătoare de privilegii și iresponsabilitate cu accedere până în vârful piramidei. Pe ei însă nimeni nu-i controlează medical să se vadă dacă sunt apți pentru a ocupa înaltele catedre ale conducerii națiunii altunde în afară de gardul cu oiștea (că de parabola orbilor nu cred să fi auzit ei!).
În vremea aceasta întunericul își întinde flamura peste opaițul pâlpâind abia al vieții noastre cea de toate amarurile.
*
14 sept. ’25
Politologii – analfabeți… funcționali pe baterii de whisky, clamează prin canale (de tv) că, dacă pică Ucraina, va trebui să ne așteptăm la revărsarea efluviilor de votcă dinspre Moscova cârciumăreasă prin toate gurile Dunării, peste pământul care era odată doar al nostru.
În Țara Tuturor Posibilităților se trage cu pușca țintit, democratic. Nu-ți place ce gândește și spune unul, îi închizi gura cu un plumb. Scurt, eficient, sans autre forme de procès, cum ar zice La Fontaine… cel cu lupul și mielul. Mielul căzut sub gloanțe oarbe de ură de astăzi se numește Charlie Kirk. Prea vorbea de tăria iubirii creștine și astfel a făcut să crească vâlvătaia în vatra iadului cu gloane slute și cornute.
În războaiele de astăzi, multe și murdare, nu mai știi care e lupul și care mielul turbat, protagoniștii schimbându-și rolurile și atacându-se cu înverșunare prin turma inocentă și hăituită azvârlită de ei în câmpul pârjolit.
*
15 sept. ’25
O, clopoțelul din sufletul meu – sunet stins de dulce corn pentru o târzie vânare de vânt!
….Gata cu nostalgiile! Mă duc la piața de legume: lume multă, grăbită, vânând din priviri tarabele cu exponate mai pricăjite care să se adapteze la punguța cu un ban, și acela găurit, ba chiar ciuruit de gloanțele austerității impuse de coalizații bolmojani politici1.
Suntem membri ai UE – raiul mult râvnit care ne fusese interzis cât eram independenți – o națiune de sine stătătoare, da, coane Mihalache Kogălniceanule! Acum că ni s-a deschis raiul cel cu gardul vopsit, ne-am trezit înconjurați de toți leoparzii junglei mondiale și ni se spune să fim gata să ne dăm viața pentru că, iată, ultimul război de pe planeta cu oameni stă să înceapă și-ar fi păcat să nu fim și noi… eroi. Numai că nimeni nu va mai fi să presare peste cenușa-omenire ale laurilor flori… Și totuși am pus murături. Asta da optimism!
….16 sept. ’25
A murit un zeu frumos al cinematografiei mondiale: Robert Redford.
De celebritate am început să mă îndoiesc serios de anul trecut când, ducându-mă la un simpozion de istorie recentă - Pitești – Experimentul de Reeducare prin Tortură, la recepția hotelului unde urama să fiu cazată, o tinerică afabilă m-a întrebat dacă mai aștept pe cineva în camera mea, fiindcă era dotată (camera, nu fata!) cu două paturi. I-am șoptit, ca pentru-o taină mare, că-l aștept pe Robert Redford, dar să nu anunțe „mai sus” că vreau discreție absolută. Ea m-a asigurat de totala ei discreție și m-a rugat să-i dictez pe silabe numele așteptatului meu ca să și-l noteze spre ținere de minte...
Frunzișul începe să sune-a aramă coclită. Nu cred să mai ajungă de aur în această toamnă de o sărăcie lucie. Cântătoarele înaripate s-au dus urmând chemarea de sus. Să aibă și ele un Dumnezeu al lor de a cărui poruncă ascultă fără cârtire la primul semn pe care doar noi, oameni raționali, nu-l vom înțelege niciodată altfel decât ca pe o vestire a iernii secerătoare a ierbii în care vom fi înflorit cândva?
…. Festivalul „Enescu” spune de muzici.
… Câți tineri vor mai ști de acum înainte să descifeze notele de pe un portativ când tot felul de titani și uragane, bașca divete desuete la gură sparte, dedulcite la droguri și amor de-o noapte, mătură scenele cu urlete și mugete de fiare planetare!
…. A mai murit un zeu frumos. Mai săraci noi în frumusețe.
*
*
17 sept.’25
Mai marii lumii sunt din ce în ce mai mărunți. Ăl de peste ocean veni la ăl de pe Tamisa să se plimbe cu teleguța. Cică pun de niște mega-afaceri belicoase și nu numai. Ai noștri mari comentatori-reporteri-jurnaliști de investigații inutile, zic că pe vremea Coanei Mari, Genialul din Carpați a fost primit cu adevărat regește. Că post festum-ul din Decembrie’89 ea a cerut Statului Român să i se restituie jucăriile pe care i le oferise de bună voie și nesilită de nimeni Genialului ciuruit la zidul târziei noastre plângeri de astăzi, cererea asta a mărunțit-o și pe ea în gândul nostru. Dar a mărunțit-o a la cenușa orbului umbra plebeului carpatin care a plecat în moarte cântând: Eroi au fost, eroi sunt încă/ Și-or fi cât neamul românesc!
Lume, lume, tare ești nătângă!
*
18 sept.25
Inflamat buletinul de știri: cică un grup de vreo treizeci de derbedei au pus de un meci de box într-un avion, ceea ce ar fi pus in pericol viața așezaților în scaune (și cu scaun la cap), bașca pe a lor dacă avionul intra în derivă și rata aterizarea. N-a ratat-o, dar la scară, poliția română a arestat șase bezmetici implicați în scandal care, în loc să tacă naibii din gură, spășiți, au urlat să se audă până-n înaltele sfere de putere că românii sunt… antisemiți. Polițiștii noștri au uitat să-i întrebe pe arestați dacă erau „aleși”, adică de neatins la lingurică. O șoaptă de sus l-a îmboldit pe un polițist dintre cei care i-au înbrățărat pe zurbagii să clameze duios că românii nu sunt antisemiți, ci doar antismintiți.
Unde or fi petrecut noaptea bătăușii arestați pe aeroportul românesc, nu ni s-a mai spus de către știriști. Te pomenești că vom afla din presa internațională că România a luat ostateci și că, pentru eliberarea lor, vor prinde să zburde pe cerul nostru pașnic tot felul de zburătoare aducătoare de prăpăd. Apără-ne și păzește, Doamne, și noi suntem fiii Tăi!
19 sept.’25
Mare tămbălău în Franța. Brigita Prima este chemată de Doamna cu Balanța să aducă dovada că este o ea și nu un el. Vom vedea, în sfârșit, chipul nevăzut al făpturii acesteia mult judecate de gura neobosită a lumii, ba că a fost, ca profesoară, o corupătoare de minori, ba că l-a făcut pe minorul coruptat de ea cel mai mare în Stat, ba că îl altoiește și acum, eficient, cu câte-o scatoalcă corect incorectă pedagogic, ba că n-are rotunjimi rubensiene și că prea aduce a sculptură a la Giacometti?…
Când persoana vizată va fi să prezinte dovada irefutabilă, vor face ochii cât cepele toți jurații, toți juriștii, și atunci vom vedea și noi. Vom vedea?!
*20 sept.25
La London Club, s-a întrunit juriul pentru concursul de proză scurtă „Nicolae Valea”, organizat de Arena Literară & editura Betta. Remarcă: prozele trimise de astă dată sunt mai curățele. Motivul (unul din motive): pentru înscriere la concurs s-a perceput o taxă (modică) . Iată cum grija concurenților la râvnitele premii pentru bănișorii avansați de ei poate da… valoare scrisului, autorii fiind mai atenți la sintaxă și morfologie (ambalajul în care își expun marfa), ba chiar și la buclucașele semne de punctuație. Cei care vor fi selectați pentru premii, vor avea bucuria de a-și vedea publicat pro-bono la editura Betta volumul de proză; cei cu mențiuni vor fi incluși în antologia concursului și/sau în revista Arena Literară.
După o vară cu vacanțe, bucuria revederii cu confrații scriitori la terasa clubului londonez ot București a fost adevărată. Cafeaua – cu aromă de toamnă. Poveștile – calde. Soarele – generos. Pofta de lucru – anemică.
Pentru scriitori, anul nou începe cu toamnă. Număratul bobocilor – la Bookfest, la sfârșit de primăvară. Mai sunt și boboci care se coc vara și prind să zboare în legea lor. Îi privește. Eu vara devin umbra lui Oblomov. Sper să nu fiu bănuită de putinism. Prietenii mei statornici din țara ierbii de sidef rămân Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Esenin, Ahmatova. De când cu acel Război și pace, Natașa Rostova sălășluiește fascinantă în amintirea mea și mă tot poartă în vals la balul fastuos cu un Andrei Bolkonski de vis și un Pierre Bezuhov de poveste…
Despre războaiele de astăzi – nimic de reținut. Cum să valsezi cu Zelenski și cu Putin pe muzică de rachete, și drone, și avioane americane, totul plătit din sărăcia noastră lucie de oameni pașnici pe masa cărora și mămăliga a explodat demult, pulverizându-se ca făina orbului în hățiș de impozite, taxe, suprataxe, ajutorare internațională și facturi corporatiste multi-naționale.
*
21 sept. ’25
S-a încheiat Festivalul „Enescu”. Eu am fost la teatru, la TNB , la premiera piesei Nu-i nimic întâmplător, de cetățeanul român David Schwartz (răspunzător și de scenariu, și de regie) Nu am mers cu prea mare tragere de inimă, dezamăgită de multele spectacole din dramaturgia contemporană băștinașă sau multinațională care, după iarna septică a vrajbei noastre, a adus pe scândura sfântă a scenei miasmele unui limbaj greu de suportat. Surpriză: piesa nu m-a făcut să caut cu înfrigurare, pe întuneric, ușa de ieșire, deși subiectul (subiectele) îmi erau cunoscute din traista cu povești fără poveste de toate zilele: rătăcirea omului între minciună ademenitoare și realitate neîndurătoare.
Quo vadis, omule? În finalul piesei, toate personajele cele șase (nicio legătură cu ale lui Pirandello), își dădeau duhul sub „constelația” care ar fi trebuit să le călăuzească spre împlinire întru sănătate, bogăție, iubire, credință. Ar fi trebuit…
*22 sept.’25
În Orientul Mijlociu (care se vrea cel mai), urmează să ajungă de peste ocean ajutoare focoase de peste șase miliarde… de vieți. Așa s-a hotărât în țara tuturor libertăților după ce tocmai s-a „celebrat” cu un fast nemaivăzut până acum, în prezența a peste două sute de mii de „spectatori” (bașca vreo câteva zeci de mii de polițiști înarmați până-n gingii) ceremonia de înmormântare a unui tânăr de 31 de ani, tată a doi copii, împușcat pe când „propovăduia” în fața unor mulțimi din ce în ce mai receptive la spusele lui, despre iubire, pace, credință creștină, familie, educație, bună cuviință, adevăr, dreptate, omenie
Pacea a devenit mult prea banală și îngrozitor de plictisitoare, iar jocul de-a războiul – arzător.
De când cu interesul pe care-l manifestă Franța pentru țara mea cu ape, grâne și păduri, sous le ciel de mon pays au început să migreze dinspre nord, dinspre est, dinspre zări de foc fără vatră, un soi de păsări mecanice care n-au auzit de ramura de măslin. Li se spune drone. Sunt aducătoare de moarte. Dacă și ele mor, nu le pasă. Altele le iau locul. Migrația aceasta (ne) conduce spre neant deși noi dintotdeauna aici șezum…
O, jurnal al meu, despre mine ce mai știi?
*
23 sept.’25
Cu Claudia Cardinale mai moare puțin o lume a frumuseții aceleia care înlocuise lumea Ghepardului: Angelica S-a dus să-l întâlnească în cea mai selectă constelație a cinematografiei din cerul fără frontiere pe Tancredi al ei - Alain Delon. Ce mare petrecere trebuie să fie în ceea lume după… marea lor trecere! Cu siguranță nici nu se încheiase încă recepția în onoarea lui Robert Redford cel de curând mutat în steaua lui.
… Oprește, Doamne, trecerea! Ni se întunecă planeta albastră…
*
24 sept. 25
*
Joi, 25 sept.’25
Plec la Conferința Internațională PERT – Experimentul Pitești – Reeducare prin Tortură.
Sper ca de astă dată să fie prezentate și comunicări despre torționarii iadului acela și nu doar despre suferința inimaginabilă a victimelor, să aflu astfel că neam de neamul lor, torționarii vor purta stigmatul disprețului omenirii pentru oribila lor crimă împotriva sfintei omenii românești și a credinței creștine. Și mai nădăjduiesc să întâlnesc la Conferința PERT 2025 și reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române care să prezinte comunicări despre martirii români pe care tocmai i-a trecut în rândul sfinților, umplând cu ei un pic mai mult cerul. Slujirea la altar este ceremonie. Mărturisirea publică a adevărului care doare devine rugăciune sfântă. Aș vrea să ascult la Simpozionul internațional „Experimentul Pitești” și rugile de la BOR, înălțate spre cerul sufletului nostru în chip de oameni-lumini sfinți români, să simt și în palmele mele urmele cuielor Lui, urmele cuielor lor…
26-28 sept.’25
Lucrările Simpozionului PERT – 25 – încărcătură de nou-vechi amar. Supraviețuitori ai „Experimentului Pitești” nu mai există. Despre adevărații tartori ai iadului carceral din România (1949-1951 și până după 1964 când cu decretul de eliberare a deținuților politici) – nicio vorbă de blam. Numele acestora – românești toate – s-au așternut peste numele cu care au venit de la mama mamei lor de tâlhari vânturători de lume, ca un roi de lăcuste hămesite.peste pământul nostru mănos, sfințit de sudoarea moșilor și strămoșilor păstrători de vatră, credință creștină, iubire de neam, peste rosturile noastre însemnate cu omenie. Se vrea parcă să ni se impună ideea că ei sunt de fapt adevăratele victime năpăstuite de românii criminali care ar trebui astfel să-și pună cenușă fierbinte în cap și să le plătească lor și urmașilor urmașilor lor daune dolofane până-n veci de veci.
S-au prezentat peste șaptezeci de comunicări care vor fi reunite (ca de 25 de ani de când ființează amintitul Simpozion), în volumul care marchează anul pe care-l traversăm. Ne mai rămân încă atâtea nume de martiri despre care trebuie să lăsăm mărturie cât spre a răspunde poruncii lor testamentare: Să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați!
Prezență insolită – o dăscăliță ucrainiană, fericită etnică româncă, participantă pentru întâia oară la lucrările PERT, a vorbit mai întâi despre buna conviețuire multinațională (?!) din țara însângerată de țarul de la Kremlin, iar spre final a întrebat dacă „Experimentul Pitești” a fost… instrumentat de călăul Ceaușescu… Am simțit cum în acel moment victimele deja moarte ale temnițelor comuniste au mai murit un pic. Norocul venit ca un balsam pe sufletul meu a fost excursia de documentare programată duminică 28 septembrie (pe cerul înalt – turme mărunte de nori albi și aurul unui soare generos) la Mânăstirea Govora (unde în anul 1640 a fost tipărită prima pravilă de legi din Țara Românească); urmată de vizitarea locului pe care a existat temuta închisoare de la Ocnele Mari (înghițită în 1964 de pământul care nu a mai răbdat-o!) peste care a „crescut” adâncă tăcerea sub forma unui lac cu apă sărată care nu-i decât potirul de lacrimi ale ocnașilor cruntei terori comuniste. În timp ce domnul profesor Ilie Popa – inițiatorul, coordonatorul și sufletul „Memoriei arestate”, ținea deasupra capului cu mâinile amândouă fotografia mărită a fostei închisori din muntele de sare, spre a fi văzută de fiecare dintre cei prezenți, o voce a prins să îngâne versurile poetului martir Vasile Militaru, mort între zidurile temnițéi: A venit aseară mama… De jur împrejurul lacului de lacrimi amare – urme ale paraginii care a cuprins ca un blestem locul plângerii – gropi, pereți albi-vineții de stâncă de sare, resturi de utilaje dezmembrate, ruginite, jgheaburi pe care altădată curgea râul de bolovani amestecați cu sângele și sudoarea robilor vinovați de a-și fi iubit cu asupra de măsură patria, iar undeva, poate chiar sub pașii noștri, sub palide fire de iarbă, trupurile celor îngropați fără cruci, fără sicrie.../ fără nicio liturghie…
Dacă am adus și eu ceva nou la conferința (întâlnirea) internațională PERT ’25? Da! Am prezentat modul cum a decurs comemorarea a 80 de ani de la moartea poetului Ion Pillat, eveniment care a avut loc anul acesta în luna mai la Casa Memorială a Brătienilor de la Florica. Dacă poetul poemelor într-un vers a avut… norocul să moară în 1945, „ratând” astfel închisoarea de care a „beneficiat” fiul său Dinu Pillat, împreună cu filosoful Constantin Noica, eu – alcătuitoarea amplei antologii bilingve româno-franceze de poezie carcerală – Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui n’existent plus?, a trebuit să înfrunt agresivitatea (verbală doar, mulțumesc Domnului!) a unui încremenit în corectitudine politică de orientare marxistă, căruia asocierea poeziei pillatiene cu „poezia în cătușe” avea să-i producă… urticarie pe fibra ideologică. Am încheiat de data aceasta relatarea cu un recital de poezie din amintita antologie, încadrat (ca fotografiile dintr-un album de familie) între două poeme ale poetului Ion Pillat: Trei îngeri și, respectiv, Aici sosi pe vremuri…
Doamne, ce zgomote înfricoșate creșteau în inima mea! Să fi fost bătăile ei sau clopotul din turnul vechi din satul românesc cel de lacrimi fără leac? Nu, erau doar aplauzele participanților la lucrările conferințèi, atestând cât de mare este nevoia de poezie în vremea noastră năclăită de cenușiul unei realități mult prea amare și complet nesărate.
29 sept. ’25
Gustul oamenilor pentru moarte (a altora!) a atins apogeul.
Pe internet zburdă știri false despre stingerea din viață a unor celebrități – capcane prin care unii deținători de „saituri” aducătoare de arginți îi atrag pe credulii care-și hrănesc nula cu fum-parfum de tămâie. Pe Florin Piersic au încercat să-l … omoare de sute de ori, dar n-au ținut seama că actorul nostru trecuse deja prin ținutul tinereții fără bătrânețe și a vieții fără moarte. Astăzi a fost „ucis” îndrăgitul cântăreț franco-algerian Enrico Macias. Bietul om (muritorul) este cu adevărat suferind și împovărat de ani. Dar să-i anunți moartea doar pentru a aduna tu în cont câțiva firfirici, este o oribilă blestemăție, saitule sărit de pe fix!
Paula Romanescu
|
Paula Romanescu 10/1/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.