Petru Ababii - Timpul știe ce este frunza pentru că el singur este o frunză.
- O teoretizare a frunzei cu puternice nuanțe interpretativ - metaforice.
- Parcă ați fi supărat pe timp și l-ați certa, să vadă și el cum e să fii frunză!
- Puțin aș dezvolta. Noi singuri suntem asemenea timpului frunzelor... Dar nu mă vor înțelege!
- Noi, frunze... De asta e pagina albă: să arătăm că se poate gândi și altfel.
- Suntem uzi de ploaia căzută peste noi după tăierea lacrimii în două, astfel transformată în ploaie.
- Vom ieși la soare. Și soarele va răsări pentru noi
Sau vreți să vorbim despre ploi?
- Ești în plenul zenitului verii tale, Iosefina. Mi-am dorit toată vara ploi dar m-am ales cu secetă.
- Niciodată nu mi-ați spus vreun clișeu, ce se spune ca să faci plăcerea cuiva. Sunteți inedit, adânc, spre fabulos.
- Eu sunt cel ce sunt, un neutru între două extreme.
- E binevenită o ploaie oricând. Pe pleoape, în gând. În echilibru între două extreme e cel mai bine.
- Și între două lacrimi gemene. Între ele se poziționează afecțiunea.
- Afecțiunea e un fel de început?
- Câteodată meditația se transformă în muzică. În ea fac popas.
- Lacrimi ar trebui să fie lucrările noastre. Cristal. Să se vadă prin ele, să transmită curenții, să construiască poduri. A fost ideea mea.
- Ne vom dizolva cu totul într-o singură lacrimă comună. Ador curenții dătători de viață și ploaie.
- Zefir de primăvară e Podul nostru. L-am mai completat. Mă mai suportați? V-am sufocat?
- Podul de flori va fi ghețarul în care ne vom imortaliza sufletele.
- Nu, eu vreau la soare!
- Vara ta poemică și poetică!...
- Nu mai e chiar așa. Mai mi-a trecut. Mai sunt și alte anotimpuri cu farmecul lor!
- Oricum sufletul ți-a rămas conservat în vară.
- Vreți să fiți al cincilea anotimp care le însumează pe toate celelalte, care știe, vede?... Mă mut un timp în curte la voi, lângă fântână. Când deschizi fereastra să mă găsești. Cu pământul, pădurea, câinele și vulpile
- Apa din fântâna mea este foarte bună. Aceștia sunt însoțitorii noștri prietenoși. Fereastra ta spre lume este poezia ta.
- Poemele îmi lungesc viața, ca și dumneavoastră, scrierile. Numele cățelului e secret?
- Numele lui este fără nume. El știe că numele lui este câine.
- Inedit! Nu aș fi lăsat un cățel nebotezat!
- Când el hămăie își pronunță numele.
- Voiam să întreb despre el, așa întreb de fântână, de grădină. Ce flori și pomi aveți? Ce se vede de la fereastră? Aici plouă.
- Am o mulțime de flori. Se ocupă de ele soția. Am copaci, vișini, cireși, meri, nuci, pruni.
- Și la noi în Vrancea e frumos. Cam frig și izolat pentru gustul meu.
- Femeile iubirii printre florile iubirii... transpuse în imaginații interpretative pictural-emotive...
- Muze, Fete Morgane, închipuiri, idealuri, năluci... Vă sperie Podul de flori? Voi mai tăia, opri esența. Dacă vreți mă opresc. E forțat? E prea mult? Credeam că nu-l mai vreți.
- Îți voi spune: Continuă în același ritm! Nu te opri! Dialogul trebuie să fie integral, așa cum suntem noi, fără înfrumusețări, cu rele și bune.
- Integral este! Nu înfrumusețez, încerc să nu fie nimic personal. Dialog universal există? În care să se regăsească fiecare, să și-l dorească pentru el.
- Naturalul real este adevărata frumusețe. Continui să citesc.
- Nu vă pierdeți vremea! Lucrați la Geneze (a logicii, a gândirii critice, a genialității și înțelepciunii, a poeziei...)! Podul se scrie singur. Poate e prea mult, v-am invadat.
- Cum de poți spune că nu-l mai vreau? Eu pe tine te vreau întotdeauna! Mă voi ocupa și de Geneze.
- Podul nu va respecta niciun canon, va fie unic, al nostru, scris dintr-o suflare, cu ochii închiși, cu inima. Nici nu știați cu ce minte în colțuri o să zburați!
- Am răsfoit. Mai este mult de lucru, de făcut ordine, trebuie multă răbdare și circumstanțializare.
- Știu. De aici disperările mele că nu voi reuși. Mi-ar prinde bine o clonă, o bonă și o secretară care să-mi pună în ordine textele, gândurile, să ude florile, să pună și strângă masa. Ceva îmi fură energia, de nici nu mai știu ce e important!
- Există oameni în manifestare și desfășurare deplină, esențială și cei în drum spre senectute. Pe toți îi unește un numitor comun: speranța de viață. Nu dispera! Tu vrei pe toate să le faci deodată, repede. Credeam că eu sunt un nerăbdător, dar tu ești și mai și. Dovada sunt tocmai cele peste 50 de cărți publicate. Când am auzit m-am speriat. Te-am atenționat: Mai încet, mai fă repaus! De atâtea nu mai știi ce-i important! Ai să reușești pentru că ești o luptătoare. Pur și simplu în această privință ești o nesățioasă. Nu te grăbi și totul va fi bine! Doar ai realizat atâtea și atâtea până acum. Mai liniștește-te, mai temperează-te! Mai încet și vom reuși. Poate ne va da Domnul timpul necesar.
- Sunteți un bun ascultător. Și nu vreți nimic. Doamne Doamne ne dă tot ce avem nevoie. Iar timpul îl vom dilata
- Ce mai faci, Iosefina?
- Mai nimic, stau la povești cu doctorul Ababii, prietenul meu.
- Cum ai dormit noaptea trecută că tare obosită mai erai?
- M-am culcat târziu dar nu spun.
- Simțeam de la distanță. Ai să te epuizezi în acest ritm infernal. Eu nu dovedesc după tine, accelerato!
- Ba dovediți! Eu nu mă ridic la nivelul dumneavoastră nici peste 199 de ani!
- Simt că-mi este din ce în ce mai greu să văd cum te trudești cu foarte puțină odihnă.
- Putem alerga în paralel sau în cerc, cum vreți.
- Mai degrabă în cerc până vom ameți.
- Sunt mai bine acum. Se mai așază și lucrurile la locul lor. Suntem mari, ne permitem zborul ca somnul de dimineață, de dezmorțit aripile.
- Cât ne va permite Dumnezeu.
- Dacă ne-a adus până aici, înseamnă că ne permite, că vrea ceva de la noi.
- Prea am desfăcut aripile! Și cât ne va mai ține în zbor?
- Până ne trezim, până vrem altceva și mai amețitor.
- Omul cât zboară se menține cu adevărat treaz.
- Îmi place când spuneți că Totul va fi bine!
- Iosefina, tu simți cum vorbim noi? Replicile noastre seamănă cu niște aforisme.
- Acceleratule, doar când le recitesc văd asta. Mă sperie universalitatea și frumusețea lor.
- Tu ești pedala de accelerație.
- Ba tu! Mereu am crezut că după poezie nu poate urma decât dialog.
- Bagheta ta este visătoare, atrăgătoare și tămăduitoare în același timp, a mea consolatoare.
- Ambele complementare, compensatoare, salvatoare, unificatoare, atrăgătoare în prăpastie! Drog, mreajă, pânză de păianjen... Gaz pe foc adică.
- Balsam ocrotitor al sufletelor noastre.
- Capcană, vrajă, farmec, extaz, atracție, cerc, drum, soartă...
- Mă întreci la visare și imaginații. Vise realizabile. Se vede că ești din altă materie - una poetică.
- Eu nu visez, ci construiesc, clădesc, vă dau ocol, ademenesc. Chiar nu glumesc. Și nici nu mă joc.
- Cu atât mai mult nici eu!
- Doar că mai exagerez, nu știu unde să mă opresc.
- Asta ai dovedit-o până acum atingând culmile numai de tine cucerite.
- Nu am atins mai nimic, dar a venit timpul. De exemplu, trebuia să dormim, dar noi mai scriem un capitol!
- Te-ai dizolvat în bogăția plină de har a poemelor tale.
- Sunt trecut. Important e doar ce urmează, la ce lucrăm, proiectele pe care le avem în lucru.
- Poeziile sunt și trecutul și viitorul tău, covorul destinului nostru comun.
- Vom face doar ce ne face plăcere. Ne permitem. Trecutul face parte din noi, e moștenirea noastră. Ne vom influența destinele, viitorul, cu trecutul nostru.
- Al tău este cu adevărat glorios, al meu nu prea. Iosefina, iar îți răpesc din somnul tău.
- Cam da, dar și eu! Doar să doriți și ajungeți cunoscut. Asta vreți?
- Dar cine nu-și dorește? Dorința este lauda fiecăruia atunci când ea este sustenabilă. Eu am rămas copleșit când am văzut ieri care este cu adevărat trecutul tău.
- Nu e o fericire. Ce ați văzut? CV-ul meu literar scurt? Și nu l-ați văzut pe cel profesional! Ați fost prea modest în a vă face cunoscute lucrările.
- Și să mai spui că nu ești accelerată!
- Simțiți că ați progresat profesional în ultimul timp, că am deschis ferestre, porți, că operele trec granițele în locul dumneavoastră? A fost greu?
- Eu nu sunt versat în aceste posibilități și nici n-am avut de unde să le învăț. Acum tu ești învățătorul meu.
- Doamne Doamne v-a împlinit dorința.
- Și încă pe deasupra a mai pus în coș.
- Pe mine nu mă ascultă nimeni. Doar avem curaj.
- Tu ești mijlocitoarea Lui asemenea lui Isus, mediatorul. La curaj stau cam prost.
- Și eu... la încrederea de sine, în aripile noastre, în forțele proprii, în puterea minții.
- Ești un spirit înalt. Oare este a treia pereche de aripi?
- Și cu o aripă se zboară dacă ai cu cine, dar cu 3 perechi, cum avem noi! Cine pe cine încurajează acum?
- Cu binele se face și a doua aripă. Ne încurajăm reciproc ca doi care se salvează unul pe altul de la înec.
- Mie îmi pare că mergem să ne înecăm! În valuri... Eu pescărușa. Dar e minunat!
- Înecul fanteziilor noastre devenite realitate. Din valuri maritime s-au transformat în valuri oceanice.
- Cum se zice? Merităm? E o încercare, o pedeapsă, un dar? Ce alegeți?
- Te aleg pe tine, Iosefina, una din pescărușele oceanelor viselor care plouă cu poeme.
- Am venit! Nu mai plouă cu poeme. Am închis capitolul. Plouă cu dialoguri de plăcere, de încărcare a bateriilor, de limpezire a gândurilor.
- Dar apa vie a poeziilor tale mai adapă și va mai alimenta arborele vieții. Dialogurile sunt izvorâte din monologurile sufletului...
- Sunt izvorâte din sete. Sete de oameni deștepți.
- Sete de sublim gen Iosefina.
- Moromete, personajul lui Marin Preda, are cu cine vorbi în satul lui. Adică eu.
- La început vorbim cu noi, monolog, apoi și cu cei din preajmă, dialog, să devenim mai înțelepți - un fel de exercițiu, de antrenament al gândirii critice.
- Așa trebuia, să ne oglindim, să creștem, dar la ora asta nu aveți cu cine. Eu mă culc. Vorbă lungă... Nu ne-am spus mai nimic, decât ne pansăm orgoliile. Eu mă vait mai mult
- Da, înțelept ar fi acum să mergem la culcare. Ce zici?
- Așa fac și vulpile, câinele, florile, fântâna. Atunci așa facem.
- Eu de fapt mai rămân. Nu mi-e somn!
- E ordin! Gata, închidem și dormim!
- Bine.
- În zece minute e mâine. Tot la fântână vin și mâine.
- Da, azi e mâine și mâine e azi.
- Să legați câinele! În fiecare mâine va fi mai frumos, până la dependență.
- Nu te teme, câinele e legat. Să ne temem de alt fel de câini!
- Cei din noi, la pândă? M-ați ajutat să scap de stările de nesiguranță, temeri, nedesăvârșire, să mă limpezesc, să îmi iau aripile înapoi. E un început de gândire critică? Nu e de la laude, că aș fi deșteaptă sau frumoasă. E de la încurajări, că vom reuși și că nu mă judecați...
UN DELIR CA O PÂINE
Mai știi în ce vreme suntem?
Mai știi în care poem?
Mai știi în esență ce vrem?
Vară a verilor care te duci,
Ți-ai pus în minte să mă usuci?
Am un chef năprasnic să te citesc!
La început doar te răsfoiesc.
Aici îmi cercetez eu în liniște prada:
în cartea asta albă, albă ca zăpada.
Cât o să țină? Ce ai tu cu ea,
de păpădie inima mea?
Despre necesitatea de a iubi
am putea vorbi, despre fluturi,
păsări, copii. Ce vară ai fi!
Un delir! Ca o pâine!
Mă văd dimineața alergând cu tine.
Simți ceva dogoritor,
un fier înroșit, ceva ca un dor?
Îți auzi inima bătând risipit,
bătând într-o poartă neauzit?
Închide ochii! Sunt aici,
în visele tale, sub pleoapele mici.
Ninge și-n inima ta, dinspre cer?
E iarnă și la tine în stele, ger?
Umbre îți aleargă într-o parte
și în alta prin gând?
Sunt păsările mele trimise pe rând,
iar frunzele acestea colorate frumos
sunt tinerețea noastră trântită pe jos
În ochi ai ceva strălucind
Cine ne vede ne crede plutind
Ai venit, ca nefiind
|
Iosefina Schirger 7/4/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.