Dragii mei prieteni cunoscuți și necunoscuți!
Să sperăm — și nu doar să sperăm, ci să ne și rugăm — ca anul 2025 să devină, în sfârșit, acel moment de cotitură pe care România îl așteaptă de peste 35 de ani.
După atâtea decenii în care umbrele stalinismului și rămășițele mentalității comuniste au continuat să influențeze nu doar conducerea politică a țării, ci și pe cea cultural-literară, e timpul ca România să-și regăsească locul binemeritat în lume. Un loc al păcii — dar nu o pace mimată, ci una profundă, de conștiință. O democrație autentică — nu doar de fațadă instituțională, ci clădită pe justiție, pe transparență și pe respectul pentru om, indiferent de etnie sau de locul unde trăiește.
Să nu uităm că visul european și modern al acestei țări nu a început nici în 2007, nici în 1989, ci poate chiar odată cu spiritul luminist al lui Dimitrie Cantemir, cu idealismul revoluționar al lui Bărnuțiu și cu patriotismul lucid al lui Iuliu Maniu. Și niciunul dintre aceștia nu a pus condiția „sângelui” sau „purității etnice” pentru a iubi această țară.
Adevărata Românie nu este doar cea din granițele geografice, ci și cea împrăștiată prin lume — printre milioanele de români plecați, nu din lipsă de dragoste, ci din cauza unei soarte nemiloase, adesea dictate de istorie, sărăcie, opresiune sau simpla căutare a unei vieți demne.
Vorbind pentru mine însumi: nu sunt român „nici cât negru sub unghie”, după cum glăsuiește expresia populară. Sunt, de fapt, o amestecătură firească — o împletire între german, maghiar, ceh și polonez. Dar m-am născut în România, am fost botezat acolo, am făcut 11 ani de școală în limba română, pe care am iubit-o și am cultivat-o mai bine de 60 de ani. Și chiar dacă am plecat copil fiind, acum mai bine de o jumătate de secol, România a rămas mereu în mine: prin cărțile citite, prin mentalitatea formată acolo, prin limba păstrată și slujită cu loialitate.
Din acea limbă română — frumoasă, generoasă, uneori mucalită, alteori tragică — am tradus, am tipărit, am editat și am promovat peste 380 de autori. De la cronicari și poeți clasici, până la contemporanii marginalizați ai tranziției. Am împărtășit limba română cu limba tatălui meu și cu limba mamei mele, fără a le opune. Le-am unit.
După atâtea alegeri greșite în conducerea țării, după președinți demiurgi și președinți absenți, după parlamentari transformați în sinecuriști și elite culturale convertite în clici, îmi păstrez — deși mi s-a luat abuziv cetățenia română în urmă cu 50 de ani și nu am drept de vot — speranța. Speranța adâncă și lucidă că anul 2025 va fi, în sfârșit, anul unei guvernări temeinice, al unei însănătoșiri lente, dar ireversibile, al unei Românii care își regăsește coloana vertebrală.
Poate nu de azi pe mâine. Poate nu perfect. Dar măcar sincer.
Din punct de vedere economic, social, politic, cultural și literar, România are nevoie nu doar de reforme, ci și de curaj civic. De acel curaj pe care generațiile anilor ’50–’80 nu l-au putut avea și de care tranziția postcomunistă s-a temut.
Azi, mai mult ca oricând, România are nevoie nu de noi „Faraoni” culturali și politici, ci de constructori de punți, de recuperatori de adevăr, de oameni care nu au uitat de unde au plecat — și care știu că patriotismul nu stă în strigăt, ci în tăcerea lucrului bine făcut.
Christian W. Schenk, mai 2025
Deutschland
|
Christian W. Schenk 5/27/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.