Excursie în Maramureș
Între 1 și 4 mai, 2025, am făcut o excursie în Maramureș, noi, câteva membre din Clubul Femina 2 și alți turiști din Buzău, cu firma condusă de familia Bîrlă. Am plecat spre Focșani, având în stânga înălțimile albastre ale Subcarpaților din sud-est și pe dreapta șiruri lungi de podgorii, semn al bogățiilor din Vrancea.
Am ajuns repede pe Valea Putnei, am trecut pe lângă tabăra de la Gălăciuc, unde am ajuns odată cu elevii și am cunoscut miracolul pădurii de pini cu parfumul ei specific, pe lângă Cascada Putna, unde nu ne-am oprit, că trebuia respectat un grafic de transport, dar am avut bucuria să o văd și să o descriu în cartea mea „Cascada orizontală” cu învolburările ei vijelioase peste colții de stâncă din albia Putnei. Munții de mici dimensiuni se înălțau din toate părțile în jurul stațiunii Lepșa, cu coloritul lor viu din luna mai. Am trecut prin Tișița peste Carpați, pe curbe foarte strânse, cu pinii întunecați și văile luminoase unde zăream case albe cu acoperișuri roșii.
Nu departe era stațiunea Soveja, locul unde Alecu Russo a cules „Balada Miorița” o capodoperă a litersturii populare românești intrată în patrimoniul UNESCO, pentru forma ei desăvârșită, structura, realizarea artistică, mesajul poetic emoționant. (Este tradusă în 20 de limbi. Eu am realizat varianta franceză, publicată online de revista Armonii culturale).
Am trecut prin orașele Sfântul Gheorghe și Târgu Mureș, ce își înălțau în soare clădirile lor și verdeața abundentă. Ne-am oprit la mânăstire Recea, înfiiințată în anul 1991, așezată într-un cadru natural foarte frumos: doar brazi, pini, molizi, tuia și flori, multe flori, o alee lungă de violete de Parma și multe mușcate la morminte... Este un complex monahal modern, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” și are icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Pereții au frumoase fresce din care ne urmăresc cu priviri blânde sfinții. Am înțeles de ce i se spune Recea.
În incinta mânăstirii, biserica se înălța spre cer, ca intr-o taină ascunsă, lăcașul unde se săvârșește o minune. Un vânticel rece răcorea atmosfera, ca o binecuvântare a acestui loc tainic și frumos, ce contrasta cu dogorea soarelui dincolo de zidurile mânăstirii.
Cum să descriu Cetatea Sighișoarei, drumul cu trenulețul până sus la ea pe o alee cu copaci uriași de un verde crud transpareent, de îți venea să întinzi mâna să-i atingi. Am văzut cum era organizată, în jurul turnului cu ceas, (Turmul croitorilor, al cojocarilor, al olarilor). Eu am pătruns în muzeul cu hărți și am văzut în afară de hărți din diferite epoci, arme, armuri, mobilier de lemn și o presă pentru legat cărți. Vedeam orașul de sus și mi-l închipuiam plin de tineri în zilele Festivalului de Artă Medievală, devenit cunoscut în toată lumea, după ce Sighișoara a intrat în patrimoniul UNESCO, pentru bijuteriile de arhitectură păstrate până azi.
Înaintam spre nord și ne umpleam sufletul de frumusețea luminilor de mai, bucuroși că ne reîntâlneam cu primăvara, că acolo abia înfloriseră merii, perii, de o rară frumusețe. Am trecut prin satul George Coșbuc și am văzut casa memorială a poetului doar pe dinafară, poet căruia îi aducem un cald omagiu, că pe 9 mai este comemorarea lui. Cel ce a dorit să fie cum scria „suflet în suflet neamului meu/să-i cânt bucuria și-amarul” a văzut lumina zilei într-un colț de rai minunat. Priveam colinele verzi, cerul așa de albastru și apa ce „ ducea la moară” și mulți recitam versurile lui din poezii ca: Noi vrem pământ, O scrisoare de la Muselin Selo, Trei Doamne și toți trei, El Zorab, Moartea lui Fulger, Pașa Hasan, Mama, Rada, Dușmancele. Poate fi alăturat lui Eminescu acest poet al neamului românesc.
Intram în Maramureș, această Elveție a României cum i se mai spune, ca și Bucovinei și priveam casele mari, frumoase, porțile maramureșene și munții verzi în lumina apusului, un apus care parcă se prelungea, nu cădea brusc, așa ca la noi. La pensiune am fost întâmpinați cu colac frumos împletit și sare și păhărelul de pălincă. Mulțumim pentru bunele condiții oferite, măncarea și amabilitatatea gazdelor.
A doua zi am ajuns Sighetul Marmației, ne-am fotografiat în fața unui cui uriaș, căci avea o valoare simbolică, pe placa de marmură scria că acest oraș este locul unde „se agață harta în cui”. Am vizitat muzeul intitulat „Memorialul victimelor Comunismului și al Rezistenței” care ne-a impresionat prin miile de fotografii cu chipuri ce parcă ne vorbesc direct. Acolo am pătruns cu pioșenie, că din ziduri se răspândea o durere apăsătoare. Elitele au fost lichidate prin detenție, tortură, frig, înfometare, tinerii au fost distruși, femei și copii cu chipuri gingașe ne spuneau suferința lor. Am văzut locul unde au fost deținute multe personalități ale culturii române. Numărul mare al vizitatorilor cu copii mi-a confirmat faptul că istoria se poate învăța și prin aceste vizite.
La Cimitirul vesel din Săpânța, localitate aflată pe malul Tisei, care era plin de turiști, am păstrat un moment de reculegere în sinea noastră, ca un omagiu adus celor ce au trăit pe acele meleaguri... Acesta a intrat în patrimoniul UNESCO, pentru unicitatea lui, pentru crucile funerare pictate cu albastru, de Ion Stan Pătraș, cu litere sculptate ce redau povești de viață, scurte biografii, dar puține au texte vesele ca acest verset:
„Sub această cruce grea,
Zace biată soacră-mea.
Trei zile de mai trăia,
Zăceam eu şi cetea ea.
*
Voi care treceţi pa aici
Încercaţi să n-o treziţi,
Că acasă dacă vine,
Iară-i cu gura pă mine.
*
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna.
Stai aicea dragă
soacra-mea””
Altele dădeau sfaturi ca acesta: „Mâncași, beți, vă veseliți/Că tot aicea veniți” Multe redau dramele celor decedați, unii în floarea vieții, satirizează defectele sau îl elogiază pentru ce au făcut. Mi-a plăcut acoperișul din ceramică pictată al bisericii, dar aceasta nu am vizitat-o, că era în renovare cu fonduri europene și locale.
La Mânăstirea Peri-Săpânța, un așezământ monahal de maici, am vizitat cea mai înaltă biserică de lemn de stejar din Europa (75 de metri) cu hramul sfântul Arhaghel Mihail, Mânăstirea datează de pe timpul lui Dragoș Vodă, când era doar o sihăstrie de călugări, devenită mânăstire în 1389, în timpul fiilor lui Dragoș Vodă, Balc și Drag.
În curtea mânăstirii sunt pietre aduse de la Mânăstirea Peri din Ucraina. Aici a fost sediul Episcopiei Ortodoxe Române, din 1391 timp de 312 ani. Legenda actualei biserici am auzit-o la pangar, mânăstirea fiind un centru cultral de tipărire și traducere a căților sfinte situată pe malul Tisei.
Vizitarea satului maramureșan ne-a purtat departe, în istorie, când oamenii trăiau în case de lemn și își făureau unelte de lemn. Continuitatea Românilor pe aceste locuri de-a lungul secolelor este relevată de aceste mărturii în lemn. „Veșnicia s-a născut la sat” (Lucia Blaga), satul ce a fost locul rezistenței contra tuturor vitregiilor istoriei.
Seara am petecut-o la Moară lui Niculai din Vadu Izei, situată pe râul Mara și ni s-a explicat tehnologia morăritului, a fabricării pălincii și a vârtelniței, locul unde se spălau cergile și covoarele. Era acolo un nimic colț de rai, căci omul sfințește locul. O amintire de neuitat a fost drumul cu mocănița de la Salva Vișeu în sus, pe valea Vaserului, o apă cristalină ce șerpuia pe lângă linia ferată, între doi versanți muntoși, acoperiți de păduri tinere. Ne impresionau brazii crescuți pe stânci, proiectați pe cerul de un albastru cristalin.
La întoarcerea la pensiune, am vizitat mânăstirea Moisei, un loc de tihnă, de taină creească, mânăstire înălțată în fața muntelului Pietrosul Rodnei pe care șerpuiau cascade argintii de zăpadă peste verdele pădurii de brazi.
Biserica ce datează din anul 1600, numită „Adormirea Maicii Domnului” era împodobită așa de frumos, cu multe obiecte de cult lucrate de mână, semn al dragostei moroșencelor pentru cele sfinte. Impresionant era chipul Mântuitorului din icoana împărătească, blând, luminos, de o frumsețea dumnezeiască. Pe cartea deschisă ce o ținea în mâini scria: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții veșnice.”
Și icoana Maicii Domnului emana o lumină aparte, ce o purtăm în inimă, ca o nădejde pentru viitor. Pe versantul opus vedeam „odăile”, locul unde acei oameni ai muntelui își creșteau vitele, semn al unei altfel de civilizație. Cum aș putea să redau în cuvinte frumusețea de rai de la Mănăstirea Bârsana, unde se înălțau ca într-un dans astral niște capodopere de lemn, în stil maramureșan? Biserica este unicat în România, căci pe fond alb, sunt desenate chipurile sfinților cu negru; zidurile emanau o puritate cerească, o nevoie de ocrotire de la Cel de Sus. Priveam înserarea dulce care cobora din înalt, ascultând toaca și glasul clopotelor ce parcă înălțau un imn de slavă lui Dumneazeu.
Dar instructivă și amuzantă a fost vizita la Casa Țărăncii Maramureșene unde am văzut alcătuirea ei, cu șatră, tindă, cămară și odaie, cu multe unelte și obiecte de artizanat, specifice locului. Seara festivă petrecută cu ceterași a fost foarte veselă, fiind sărbătorită d-na Viorica Macău și cuplul Simona și Marian Bârlă.
A patra zi, am ajuns în stațiunea Borșa unde se simțea atmosfera de vacanță, cu mulți elevi ce uracau pe munte cu telescaunele. De acestă plăcerea s-au bucurat și turiștii din Buzău, care au admirat de sus peisajul montan (brazi, mulți brazi pe toți munții din jur și Cascada Cailor) și au coborât cu telecabina.
Eu am vizitat biserica de lemn, refăcută parțial, după un incendiu care a mistuit obiecte de o valoare inestimabilă. Am revenit spre casă prin Moldova, prin pasul Prislop-Mestecăniș și am trecut prin locuri de vis pe care nu le numesc, sperînd să regăsesc acolo frumoșii brazi ce se înălțau pe pantele muntoase ca niște catedrale verzi.
La Mânăstirea Gura Humorului au găsit un șantier, căci se refăcea biserica frumoasă care a intrat în patrimoniul UNESCO. Mulțumim familiei Bîrlea pentru această minunată călătorie și le urăm sănătate și multă fericire.
-----------------------
Ecaterina CHIFU
|
Ecaterina Chifu 5/24/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.