Mereu cu dor de de-acasă
Cine-și iubește țara în vremuri de răscruce,
Când ceilalți ca și lașii îmi fug și-o părăsesc,
Acela e românul ce-și duce greaua cruce
De dragoste de țară, de neamu-i creștinesc.
Cine își pune pieptul, ca stavilă furtunii
De ponegrire crasă, de vorbe mincinoase,
Și-și apără cea vatră de-arsura grea a urii,
Acela e românul în vremuri mari, vântoase.
Cine îmi simte dorul de cuibul de născare,
De casa părintească, chiar dacă nu-i palat,
De-un tril de ciocârlie, când lacrimi de iertare
Înalți în spre altare, din locul de plecat,
Acela e românul, ce are-n el strămoșii
Și datini și-obiceiuri și limba românească,
Și buna cea cuvință ce i-au lăsat-o moșii
Și gustul pâinii coapte pe vatra strămoșească,
Și slana și cârnațul ce nu au preț pe lume,
Și vinul cel de miere cu gust de busuioacă,
Și-un cânt de veselie șisfintele cutume,
Nescrise legi străbune, din vremea noastră dacă.
Aceasta e învățul și simțul cel din tine
Ce-l duci când pleci în lume, rămâie-n gând mereu,
El mi te cheamă-acasă să-ți fie-o clipă bine,
Să iei de-aici putere, în viață când ți-e greu.
***
Tăria noastră
De n-am avea legende, despre a noști străbuni,
Povești ce-s scrise-n cronici de moșii mei cei buni,
Istorii de din vremea părinților plecați
La cerurile-nalte, acolo adunați,
A noastră viță veche cu vrejul spre lumină,
În huma asta vechie, n-avea-va rădăcină.
Că noi aicea suntem din timpuri învechite,
Nu am venit ca alții din locuri părăsite,
Să fure și să prade ce uni au zidit
Cu trudă și cu sânge, cu vieți ce le-au jertfit,
Ca sfânta libertate le fie căpătâi
Și-ntâia noastră lege, din cap pân’ la călcâi.
Aici am fost când alți nici nu erau născuțí,
Și-n lunga, larga zare nici nu ereu văzuți,
Pe-atuncea, El, Zalmoxe, era de mult știut
Ca-ntâiul nostru Moise, de toți recunosctut,
Ce lumi-a dat spre ștință, rămână-n veac de veac,
A Sale Legi Frumoase, la toate fie leac.
Apoi, sub Burebista, mărețul cel bărbat
A neamului aceasta, pe toții i-a adunat,
Ca fiind de-același sânge ca picurul din val,
Și-am mărețit vecie sub unul, Decebal,
În marmura Columnei ca drepți și jertfitori
Și nimănui pe lume nu le-am rămas datori.
*
Așa își poartă neamul istoria cu sine,
Să simt-a ei putere, cum de acolo-i vine
Când vatra ei străbună e iar sub nenoroc,
Când sfânta-i libertate, cu toate la un loc,
E pusă-n cumpănire de vreo nenorocire,
Ce dacă leac nu are, ne duce la pieire.
De-aceia zic azi vouă: Trecutul de-l uitați,
Tot ce-o veni pe urmă din greu îl meritați,
De-aceea dați mărire la ceia din trecut
Ce neamul ăst’ al nostru, cu ei a început,
Și dus apoi de alții spre slavă și mărire,
Ca să-i avem de-apururi în noi, ca amintire.
***
Ce-o fi cu lumea noastră?
E veacul ăst’ al nostru, nesigur, zbuciumat,
Tot zgândărit de uni, mereu împiedicat,
Tot cu speranțe frânte și cu trăiri în teamă,
Cu zbuciumări adesea și lacrimări de mamă,
Cu gând la viitorul ce pare-ntunecat,
Cu vise încâlcite pe căi de neumblat,
Gândind ce-mi fac nepoții când îmi vor crește mari,
Cu lumea ceea veche, cu tinerii lăstari.
*
La aste întrebări n-avem încă răspuns,
Va fi ori înălțare, ori lăcrimat apus,
Făcut cu mâna noastră, cu gândul nost’ nebun,
Cu capul ce-i al nostru, dar plin de gărgăuni,
Că prea dorim în taină, avere și putere,
Mărire cât cuprinde și viață, dulce miere,
Supuși ne fie ceilalți și robi ascultători,
În ceruri loc de cinste, și-aici, nemuritori
Să fim cât ține lumea această pământească,
Și încă pe atâta în cealaltă, cerească.
Ce-o fi, doar Tu Mărite îmi știi de pe acum,
Ne lași ’nainte mergem, ori ne oprești din drum?
Tu fă cum crezi că-i bine, apus și renoire,
Ori mersul mai departe, în plâns sau bucurie,
Că răi suntem de-acuma cum n-am mai fost vreodată,
Țâfnoși fără credință, o turmă dezlânată.
***
Ploioasă primăvară
O zi la bătrânețe cu greu mereu va trece
Și-n urma ei se-nșiră de-acuma alte zece,
Cu mâzgă și cu ploaie, cu frig și-n tremurat,
Cu vânt trăgând subțire prin margine de sat.
Așa e primăvara, nu-i toată flori, vioaie,
Mai are câte-odată și câte-nu pic de ploaie,
Că și pământul cere un bob de udătură,
Să poată crească roada, între a ei măsură.
Lăsați că vine vara cu arsa ei căldură,
Cu colbul de pe uliți și cu-ndulcita mură,
Și-atunci vom cere iară de la ceresc o ploaie,
Că dacă n-o să fie, o facem iar...de oaie.
*
Așa mi-s toate-n lume, adesea mestecate,
Precum e viața însăși, s-avem mereu din toate,
Și rău și-un pic de bine și-urât și preafrumos,
Și-amar precum e fierea și dulcele gustos.
***
Tăciune de iubire
Când încărcați ca pomul de roada unei vieți,
Îngârboviți de timpuri, zbârciți dar înțelepți,
Ne trecem ziua-ntreagă în vis și amăgire,
Și ne gândim adesea la prima cea iubire.
A fost demult, odată, când ochii unei fete
Și-a ei chemare mută, dorea să te răsfețe,
Când, nu mai știm acuma de-a fost o întâmplare
Ori soarta rânduit-a să fim pe-a ei cărare,
Dar orișicum îmi fost-a în clipa cea de-atunci,
A fost minunea lumii ce-ai vrea și-acum s-o-apuci,
Să-i sorbi nectarul dulce cu gust de tinerețe
Și clipei de visare să-i dai cu drag binețe.
Cu toți, făr’ de-osebire, am vrea napoi să vie,
Clipita care fost-a iubire dragă, vie,
Adevărată toată în vrere și-n simțire,
Ce-i lacrimă curată de rai, dumnezeire.
Tu, lasă-ți-o de-acuma în poala ta prelinsă,
Că-i ultimul tăciune iubiri care-i stinsă,
Divinul care fost-a un rai în pământesc,
Din inimă-ți și suflet, urcându-se-n ceresc.
***
Amintiri din alte timpuri
Buna, Dumnezo s-o ierte,
Ne făcea în primăvară ZAMĂ DE ȘĂLATE HIERTE
Cu TRII CRESTE dintr-o slană, în prăjală de OLOI,
Cu smântână-n SLOBOZALĂ, ouă și cățăi de usturoi,
Cu un BOȚ de mămăligă, plin de brânză-n sărbătoare,
Și cu-n BLID de PĂPRICUȚE de-alea bine CHIȘCĂTOARE,
Să ne sature-ntr-o zâuă, fie lungă, lucrătoare.
Apoi sara, pân’ la cină, ne SÂLEAM cu toți de grabă
Să gătăm POSTATEA care, ne-am luat-o pentru treabă,
Și sfârșeam ce-a lucrătură cu o sfântă mulțămire
Către cerurile ’nalte, către cea Dumnezeire,
Că ne dat-a sănătate și putere pentru muncă,
Pentru dragostea de brazdă, ce ne ține-n viață încă.
*
Uite-așa a fost atuncea când eram un copilandru
Și așa tot am ținut-o pân’ ajuns-am flăcăiandru,
Am muncit, cu-ai mei alături, să ne ținem viețuirea
Ici pe huma strămoșească, unde munca-i veșnicirea,
Ce cu toate ale sale m-a făcut să fiu un om,
Cu smerit și cu credință și s-ajung și eu, un domn.
**
Munca-i leacul la mai toate să ajungi om cunoscut,
Ea te nalță din nimica, până unde tu ai vrut,
Ea îți face-n timp un nume și apoie un renume,
Dacă toate cât li-i face sunt din rândul celor bune,
Celor de folos în viață pentru tine, pentru toți,
Pentru ziua cea de mâine, pân’ la ceia, strănepoți.
***
Dacă fi-vom în uniree
Ne sfârșim ca lumânarea tot topindu-ne în ură,
De cuvinte mincinoase ce le scoate a noastră gură,
De cel gând ce-n mare taină plănuiește, pizmuiește
Și apoi până la urmă, el pe toți ne dezunește.
Nu am învățat nimica de din fila de istorii,
Ce ne spune-n orice clipă că unirea naște glorii,
Că doar ea e scutul care de necazuri ne ferește,
Și de răul ce-i în lume, cât se poate, ne păzește.
De când lumea este lume toate astea le-am văzut,
Dar degeaba, că și-acuma orbi suntem și n-am crezut,
Ne căim apoi ca proștii că nimic n-am învățat,
De cât toate-n astă lume le-am trăit și-am îndurat.
*
Neamul, țara mi-i frumoasă și puternică și tare
Doar când sfâna cea unire e dorința ei cea mare,
Când suntem în înfrățire toți ca unul, la un loc
Și când pentru ea sărmana, noi sări-vom și în foc.
***
Leatul meu
Leatul meu, cât mai rămas-ați trăitori în astă lume,
Azi, când viețuim mai încă, zi de zi în vremi nebune,
Lăsați griji, lăsați necazuri că n-avem nici o putere
Ca să mai salvăm cea lume, ce de-o vreme-ncet îmi piere.
Orbi și surzi îmi sunt de-acuma și în fapte și în gând
Cei aflați la cârma țării, cum că omul cel de rând
Are-n clipa-i trăitoare și tristețe și durere
Și necazuri câte-n lume ce îl seacă de putere,
Și dorința ca să lupte pentru neam și pentru țară,
Când cea ziuă-i pentru dânsul, lungă, seacă și amară.
*
Noi suntem de-acum nimicuri, umbre vagi de bătrânei,
Amintiri din alte vremuri, când eram mai tinerei,
Plini de viață, de dorințe și de nesfârșite vise
Și de muguri de iubire, ce ființa ne-o stârnise.
**
Azi, răriți de-a sorții vrere, rugi ’nălțăm la ceruri sfinte
Să ne deie sănătate, zile lungi de-acum ’nainte,
Și s-avem în gândul nostru loc de-ntors în amintiri,
În clipita care fost-a, rai dumnezeiesc, iubiri,
Cu o tânără codană, toată vise și dorinți,
Toată flacără arzândă, de chemări și rugăminți.
***
În scurgeri de timpuri
În scurgeri de timpuri, la mine-n Ardeal
Pe-o vale domoală, pe-un umăr de deal,
Mereu îmi găsi-vei un loc liniștit,
Cu-n sat care vine din timp nesfârșit,
Cu oameni și neamuri din vremi de demult,
Ce viața și-au dus-o pe-o vatră de lut,
Cu cerul de-asupra mereu înstelat,
Cu gândul și ruga la el închinat,
Cu huma în care ei azi mi-s ulcele,
Din vifor de vremuri urâte și grele,
Istorii trăite, ce-s file de carte
Din cronici bătrâne din vremi înstelate.
*
Așa mi-s mai toate la mine-n Ardeal,
Pe-o vale domoală, pe-un umăr de deal,
Cu vieți renoite ca turma de oi,
Din timpuri străbune, ajunse la noi,
Cu vechi obiceiuri, cu mari sărbători,
Cu vorbe-nțelepte și vechi zicători,
Cu limba lui dulce, un fagur de miere,
Cu sfânta credință ce-n veci nu va piere,
Cu-n popă și-un dascăl ce țin veșnicia
Aici de din vremuri, cu noi și cu glia.
**
Aici suntem astăzi și-aici vom rămâne
Să-ntoarcem cea brazdă ne fie de-o pâine,
Cu moșii în humă, cu gându-n ceresc,
Noi veșnic la mijloc în ăst pământesc,
Mereu fii jertfei pe-o gură de rai,
Cu Doina și Dorul pe-un umăr de plai,
Cu boaba de lacrimi pe geana-ntristată,
Cu sfânta speranță că fi-vom odată,
A lumii sămânță mereu renoită,
În huma Grădinii, a Maicii iubită.
Mircea Dorin Istrate
|
Mircea Dorin Istrate 5/19/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.