Ferdinand Întregitorul
Ferdinand-Victor-Albert-Meinard era cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol I al României, ºi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Fiindcã unicul copil al primului nostru cuplu regal, Carol I de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, a fost o fetițã, Mãriuca, decedatã la vârsta de aproape 4 ani, succesiunea la tronul României, conform Constituției din 1866, a revenit lui Ferdinand, dupã ce tatãl și fratele mai mare refuzaserã aceastã onoare. Acesta nu și-a dorit aceastã cinste, i-a fost datã fãrã a i se fi cerut consimțãmântul, avea alte planuri, dar s-a supus destinului și a fãcut tot ce i-a stat în putințã sã îndeplineascã cu cinste greaua misiune ce i-a fost încredințatã. Supranumele de „cel loial”, „Regele țãranilor”sau „Întregitorul” pe care poporul român i le-a dãruit sunt dovada certã cã a fost iubit și apreciat de supuși.
În ziua de 20 iulie 1927, în urmã cu 97 de ani, la Castelul Peliºor de la Sinaia, trecea la cele veºnice Regele_Ferdinand_I_Întregitorul, în vârstã de numai 62 de ani, în urma unei îndelungate suferinþe.”Ferdinand a fost educat de unchiul sãu sã domneascã. A fost o ºcoalã asprã, cu un mentor sever, dedicat total simþului datoriei.El a fost un om timid, singuratic, adesea umbrit de spectaculoasa, inteligenta ºi hotãrâta sa soþie, regina Maria. Ar fi preferat sã fie un simplu civil, sã se dedice îngrijirii unor colecþii de plante. Era un botanist rafinat. Ar fi vrut sã îºi trãiascã viaþa cãlãtorind prin pãduri ºi rezervaþii naturale.Era un fervent cititor, un om foarte cult, poliglot. Extrem de modest, încerca sã treacã neobservat.Era un chin pentru el sã se adreseze unei adunãri sau sã þinã un discurs mulþimii.Avea o bibliotecã impresionantã, unde îi plãcea sã îºi petreacã timpul rãsfoind albume, ierbare, cãrþi de cãlãtorie.Era un savant, un erudit.” Așa s-a vorbit despre Regele Ferdinand, în special dupã trecerea Sa în neființã, din pãcate….
Principele Ferdinand a primit o educație solidã în adolescențã fãcutã departe de pãrinți, în stil aproape spartan, dar s-a descurcat foarte bine. A reușit sã promoveze cu laudã examenul Abiturient, (corespunzãtor cu bacalaureatul), așa de greu în Germania. Urarea care i s-a fãcut la sosirea în România de bunul sãu profesor a fost: „ acest vlãstar al unei tulpini așa de generoase sã se prindã și altoiascã pe trunchiul strãvechii vițe românești cu atâta putere și dragoste, încât veacurile viitoare sã nu mai știe deosebi, dacã un Hohenzollern a fãcut mãrirea României, sau dacã România a înãlțat steaua unui Hohenzollern de la Dunãrea cea micã, așa de sus, cã a schimbat-o într-un soare nou al gintei latine de la Dunãrea cea mare!”( V.D. Pãun). Urarea a fost dusã la îndeplinire întocmai spre folosul poporului român.
În acest sens este elocventã mãrturisirea fãcutã chiar de El spre sfârºitul domniei sale scriitorului francez Robert de Flers: „De la bun început mi-am impus aceastã regulã de conºtiinþã: sã fac abstracþie de mine însumi, sã nu þin seama nici de originile mele, nici de familia mea. Sã vãd decât România, sã nu cuget decât la ea. Sã nu exist decât pentru ea.”
Despre ce a însemnat Regele Ferdinand pentru români, pentru soldaþii din tranºeele Marelui Rãzboi, sunt elocvente cuvintele lui Cezar Petrescu, combatant în acel rãzboi, autor al volumului „Cartea Unirii”: „Regele Ferdinand a jurat pe legea de temelie a þãrii cã va domni ca bun român. Rege nou ºi încã tânãr, cunoºtea împrejurãrile grele ale poporului… Sfetnicii cei mai nestatornici altãdatã coborau scãrile palatului cu ochii în lacrimi. Pricepuserã în sfârºit cã þara are un Rege mare. Se minunau ºi simþeau mustrare de cuget cã atâta vreme nu l-au cunoscut, când era numai un sfios Principe moºtenitor, fãrã cuvânt…La Iaºi, în vechiul palat domnesc, în ºanþurile frontului, în spatele rãniþilor ºi exantematicilor, pe câmpurile de instrucþie unde înviau regimentele tinere printr-un miracol din sfãrâmãturile oºtirii cumplit încercate, sfinþind un steag nou, decorând un altul sfâºiat de gloanþe, pretutindeni Regele a fost atunci numai printre noi, îl simþeam cã trãieºte numai printre noi, veºnic prezent sã primeascã în inimã loviturile care ne dureau pe noi. Dacã n-au ºovãit încrederile, era fiindcã El s-a aflat acolo. Fiindcã în cea mai mare simplitate ºi cu un curaj dispreþuind gestul hieratic, El ne învãþa sã suferim ºi sã nãdãjduim. Fiindcã Îl simþeam printre noi ºi deasupra tuturor, nelipsit – inimã în care bãtea tot sângele nostru, cuget în care se frãmântau toate chinurile noastre. Atunci am învãþat sã-L cunoaºtem ºi sã-L iubim. Atunci Va fi învãþat, mai de aproape, sã ne cunoascã ºi sã ne iubeascã dincolo de îngrãdirea pe care oamenii politici o pun necurmat între Tron ºi Þarã, nu pentru binele Tronului întotdeauna ºi nici pentru al Þãrii.” κi ascundea ºtiinþa, detesta sã afiºeze un aer superior sau sã îºi afirme rangul regal în faþa cuiva. Politica ºi inerentele ei conflicte îi displãceau profund. A domnit 13 ani în condiþii extraordinar de grele. ªi ce mari lucruri a înfãptuit!
Moartea Regelui Ferdinand a survenit destul de repede dupã actul de la 4 ianuarie 1926, prin care îl desemnase ca moștenitor pe nepotul sãu, Mihai. Sfârșitul prematur s survenit în urma unui cancer la colon, în 20 iulie 1927. Trei zile mai târziu era înmormântat la Curtea de Argeº, lângã unchiul sãu…
Sfârºitul Regelui Ferdinand a fost dureros și neașteptat pentru românii de rând, la 62 de ani , ºi într-un fel surprinzãtor. Deºi a fost precedat de o lungã suferinþã, oamenii de rând n-au cunoscut faptul cã Regele se aflã în luptã cu boala nemiloasã. El nu a lipsit de la îndatoririle sale decât în ultimele zile de viaþã. Lupta sa cu boala a fost receptatã de opinia publicã cu un sentiment de compasiune pentru regele bun, rãbdãtor, îngãduitor ºi apropiat de popor, omul drept, conducãtorul loial, care era mãcinat de o suferinþã incurabilã.
Dispariþia lui era privitã cu îngrijorare, deoarece succesiunea la tron nu era foarte convenabilã. Îi urma bunului Rege un copil, Mihai, în vârstã de nici 6 ani, tutelat de o Regenþã, care nu putea sã se bucure de autoritatea ºi prestigiul suveranului. In plus, problemele din þarã nu erau complet puse în ordine, nu era liniºte nici în privinþa dinastiei, nici a vieþii politice în general.
Ferdinand ca rege îºi fãcuse datoria faþã de þarã, punând interesele României mai presus de cele personale ºi lãsând o operã durabilã. Dupã realizarea României Mari, dupã terminarea rãzboiului care adusese atâta durere ºi distrugeri, Regele Ferdinand dedicã timp ºi fonduri pentru dezvoltarea învãþãmântului ºi a culturii, conºtient cã fãrã educaþie ºi ºtiinþã, un popor nu poate progresa. Astfel, la 1 februarie 1920 în prezenþa regelui Ferdinand I, a reginei Maria ºi a tuturor notabilitãþilor oraºului, a fost inauguratã Universitatea Românã din Cluj. Cuvântarea Regelui Ferdinand la deschiderea cursurilor este de fapt un îndemn adresat studenþimii de a fi la înãlþimea înaintaºilor care tocmai înfãptuiserã Marea Unire.
Dumnezeu sã îl odihneascã în pace!
Ileana și Marcel Mateescu
|
Ileana și Marcel Mateescu 9/1/2024 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.