Gânduri la flacãra inimii
Sã ne îngândurim, asadar!
Aerul stã închis între zidurile Singurãtãtii.
Sã-l slobozim, sã deschidem aerul larg
pânã la zenit, împreunã!
Cineva de departe îmi trimite scrisori pe peretii de aer
ai iernii.
Ibisii rozalii aplaudã tare din aripi.
Mi-am lãsat gândurile într-o mare uitare de sine,
aproape-n paraginã.
De pe ruinele lor, pãmãtufuri de fum alb se înaltã
la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector
strigã multimii:
Habemus Papa!
În crucea zilei
soarele mursecat
de vârcolacii Selenei
îngrozit, se ascunde.
Ziua se subtiazã treptat.
Am mai traversat o eclipsã.
Custozii-s nevolnici.
Îmi retrag grãbitã averile
nenumãrate,
necântãrite,
nemãsurate,
(ne)pretuite
si fãrã urmã de bucurie
sap o groapã cu unghiile si
le-ngrop
pentru un timp mai prielnic.
Timpuri prielnice nu-s
si mã-ndrept gânduratã
înspre apus.
Înspre amurg
apele mele lãuntrice
curg, curg, curg...
Ce fel de pãzitori de comori
mi-am aflat?
S-a întunecat
si misunã furii.
Mã-ndrept cu fricã
spre poarta pãdurii.
Nu-i nimeni aici de pazã.
Copacii-s orfani.
Selene
trece grãbitã
din fazã în fazã.
Adevãrul e cã nimeni
nu-si poate mãsura
singur, puterile.
De aceea nu-si va cunoaste nicicând
limitele.
Ne fortãm sã ne întrecem
alergãtori stingheri
pe aceeasi pistã,
din astãzi pânã mai ieri,
apoi o pornim pe trasee diverse
spre linii de sosire necunoscute
în timp ce metronoamele
o iau singure razna.
Câte jaloane doborâte,
câte puncte de reper pierdute din vedere?
Competitie fãrã învingãtori, fãrã învinsi,
lectie de autodepãsire...
Continui sã mã minunezi,
Minunato,
cu irepresibila ta prezentã-absentã.
Pleci si te-ntorci
de fiecare datã
mai misterioasã
si eu te întâmpin surprinsã
cu un buchet de luminite-n priviri,
abia pâlpâinde...
Singurãtate,
atingerile tale sunt
înselãtoare, la fel ca
acelea din vis...
Doar flacãra ochilor tãi
ca fosforul din ochii pisicii vecine
trece prin zidul de nepenetrat,
al inimii mele.
Ne-nconjurãm de fantose
ne însotim cu ele adesea,
mergând pe drumul
prescris de altcineva
dinainte de nastere.
Mi-am pus
picãturi în ochi
ca sã-mi limpezeasc gândurile.
Ca lemnul de vioarã sun
când îmi atinge corzile
Singurãtatea-
Iubirea mea cea de toate zilele
si de noptile toate.
Singurãtatea care-mi oferã iubire
pe sãturate,
pe înfulecate
pânã la aplecate.
Singurãtatea-i geloasã pe mine,
doar pentru sine mã vrea,
de aceea mã bãnuie
de infidelitate.
Unde mã duc,
tup, dupã mine,
Nu mã slãbeste din ochi
nici o clipã.
De altfel nici eu
fiindcã n-o vreau a altuia.
Am drept de posesie absolutã.
File frunzãrite,
gânduri risipite,
un arcus pe strunã,
ce patetic sunã!
Si totusi,
avem nevoie de lotusi,
de florile lor diafane
din icoane...
În odaie la mine
Singurãtatea devine
fãrã hotare.
Mã lungesc lângã ea
printre pernute, pe canapea,
douã pisici în cãlduri,
nescãrmãnate.
Vinã, rusine, pãcat, penitentã?
Îmi port singurãtatea
ca pe o legãturã cu morti
în spinare
la fel cum îsi poartã bãtrânii
legãtura cu vreascuri culese
din pãdurea întunecoasã.
Le cãrãusesc fiindcã stiu cã,
o datã ajunsã acasã, o sã le azvârl în foc
si o sã-mi dezmortesc mãdularele.
Va fi iarãsi bine la varã si cald
si eu voi ispiti somnul cu o poveste
la gura vetrei încinse.
În singurãtate,
chiar si gândurile putrezesc,
visele se descompun
si miros a nãmol si a stridie moartã.
Da, Singurãtatea e o artã.
O artã sublimã.
Arta de a sti sã pleci la timp potrivit.
De a sti sã dispari. Sã te spulberi în vânt
ca o cenusã lustralã.
De a sti sã pãrãsesti scena la aplauze.
Arta de a disimula,
de a-ti ascunde
orice urmã de grimasã amarã,
orice urmã de rid,
Arta de a pãtrunde cu gândul în vid.
Singurãtate,
noapte majusculã,
noapte supremã,
anatemã!
Nu-i singur acel ce învinge
fantoma de frig din cuvânt
rebele ninsori pe meninge
potcoave-azvârlite în vânt...
Chiar,
ce s-a ales de norocul meu ruginit,
azvîrlit peste umãr?
Sinistrã comedie a încurcãturilor
în aceastã noapte de carnaval
ce a pus stãpânire
de o viatã - pe mine?
Singurãtate – Lumina mea rãsãritã,
Cupã plinã ochi de cucutã!
Fii binevenitã!
Am sã te tin legatã de pat,
cu funia ploii am sã te bat
pânã te zvânt
pânã intri la mine-n cuvânt...
Pânã îmi intri din nou pe sub piele
sã-mi cureti pãcatele grele
si cele veniale.
O sã-ti cânt osanale
pânã te-nduplec sã stai
de bunãvoie cu mine.
Tu esti singurul pai
de care m-agãt cu disperare
ca pentru o definitivã plecare...
Singurãtate,
dansezi minunat ca o almee egipteanã
înfãsuratã-n nisip
ca-n voaluri de purpurã
pânã la sugrumare.
Esarfa Isadorei
înconjurând tiptil
Floarea de câmp a Poesiei...
Singurãtate,
pasãre migratoare
revenind iar si iar
pe aceleasi meleaguri;
cuibarul meu pufos
te asteaptã...
Singurãtate,
cal de dârvalã,
cal de cursã lungã,
mã porti prin lume
nepotcovit,
netesãlat,
costeliv,
cu scaietii în coadã.
Tare ti-ar mai prinde bine
un fãras cu jãratic
sã prinzi puteri
poate chiar aripi
ca vãrul tãu Pegas,
visul poetilor tineri
si al fetelor de mãritat.
Esti credincios peste poate
dar ai îmbãtrînit
o datã cu mine si devii inutil.
Si o sã te împusc la capãtul drumului
drept în frunte („Si caii se împuscã, nu-i asa?!”)
Si-mi vor curge
râuri de sânge din degete
când voi apãsa pe trãgaci,
cã tare mai suntem unul!
|
Cezarina Adamescu 2/1/2011 |
Contact: |
|
|
