Rugă, Poezie si Colind la Nasterea Domnului in temnitele ateo- comuniste
“Glasuri ceresti Te-au vestit pământenilor. Urechi
pământesti Te-au băut în cuvintele vestirii celei
bune, Noule Izvor, pe care cei ceresti l-au
deschis pentru cei pământesti care însetau după
viată si n-o puteau gusta”. (Sfântul Efrem Sirul)
„ Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunostiintei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învătat să se închine Tie, Soarelui dreptătii, si să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Tie.”
( Troparul Crăciunului)
CRĂCIUNUL sau NASTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală si materială, a Cerului cu lumea sa divină si a Pământului cu omenia sa.
Întruparea CUVÂNTULUI este cel mai important eveniment cosmic, după Creatie, de care depinde în mod absolut învierea si mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.
Nasterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliti-vă în Domnul…toti cei drepti la inimă”. (Psalmul 31, 12), si de bucurie: “Bucurati-vă pururea. Rugati-vă neîncetat. Dati multumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia si bucuria îsi au izvorul în rugăciune si în multumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simti cu adevărat lumina si căldura veseliei si bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curătie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post si rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul si înaltă duhul.
Traditia Natiunii noastre sfinte, ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor,iar cei plecati departe chiar si numai cu sufletul vesnic românesc, bucurându-ne si veselindu-ne alături de părinti, de prieteni si de cei dragi. Fiecare Sărbătoare crestină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Nasterea Domnului, Îngerii, tes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează din cununa brazilor, brâul verde al măretiei si biruintei. Soarele, pune din borangicul său, surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa, sălas Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii crestini, iar Mamele împletesc din soaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii, pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc vesmintele albe de nuntă, Martirilor. Luna, adună stelutele, lacrimilor de bucurie ale Măicutei-Fecioare, si le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfintii fiecărei Semintii îsi împodobesc Natia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales.
Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, si fiecărei Semintii o Patrie proprie, în functie de virtutiile si puterea Natiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spatiu, ci în timp, ca împlinire a religiozitătii sale.
De-a lungul istoriei, Natiunile, în mare parte s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea si vocatia divină pe care trebuia să si le asume, să si le îndeplinească, conducând astfel la aparitia politeismului cu ramificatiile sale înainte de Hristos si a diferitelor sisteme si ideologii psiho-sociale si doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchizitia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul si desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit traditiile, datinile si obiceiurile, substituind după caz, bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea si toate căderile lor.
Ruga, poezia, colindul, în general creatia crestin-ortodoxă se asumă concretizării Revelatiei, a permanentei prezente a lui Iisus Hristos, în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia si colindul, tâsnesc din flacăra sufletului ca o experientă sensibilă a tainei suferintei.
În miezul Suferintei, harul lui Dumnezeu consubstantializează credinta si iubirea: pogoară cerul pe pământ si înaltă pământul si omul transfigurat la cer.
Suferinta spirituală în închisori, manifestată prin creatie si mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât si auditoriul său se înrădăcinează într-o experientă dogmatică si teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.
“Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toti”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).
Asadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea si Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine”. (Galateni 2, 20).
Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfătisează în fata lui Dumnezeu, într-o relatie personală si apropiată. Trebuie să ne cunoastem fiecare nivel al fiintei noastre, instinctual, intelectual si spiritual, de la sub- la supraconstient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în proprei inimă, întelegându-l. Conditia întelegerii este strâns legată de tăcere.
“Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu si lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The Way of the Ascetics, London, 1960, p.79).
Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar si de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micsorez”. (Ioan 3, 30). În acest înteles, a te ruga înseamnă a tăcea.
Date fiind conditiile extrem de severe în infernul concentrationist, Detinutii politici crestini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogătia dispare si ea si dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul si tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vietii omenesti”.
Limpezimea si cresterea sufletească a Elitei crestine călăuzitoare, întemnitată, a transformat gerul si ura, injuriile si biciul, lovirile si carcera, bolile si defăimările, tortura si foamea, răbdarea si durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoastere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinte.
Înzestrati cu temeinice cunostinte teologice într-o admirabilă asezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realitătii, înarmati cu capacităti deosebite de a releva întelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afisat permanent o mare intransigentă cu ei însisi si o înaltă demnitate pentru crezul si jertfa lor.
Ei, în Numele lui Hristos s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit si s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Si orice faceti cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).
În fiecare dintre acesti gânditori si truditori pe Mosia Cuvântului, s-au înrădăcinat trei simtăminte adânci: întâiul simtământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simtământ fiind iubirea de Natie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit si jecmănit de toti răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).
Detinutii politici crestini au înteles mistic bucuria si veselia întru Nasterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici si asceti, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Pestera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor: vânzarea pe 30 de arginti, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemnitarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea si Jertfa supremă. De aceea ei au multumit permanent pentru cele suferite si indurate.
Vrednici de toată pretuirea si binecuvântarea cerească, acesti Ucenici crestini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinta ideală a Ortodoxiei.
Cu inimile lor curate detinutii politici crestini au lăudat si cu lacrimi sfinte au cântat si au brodat în slavă Nasterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi crestini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin Rugul aprins al Rezistentei crestine.
Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemnitată, prin care s-au cuminecat poetii crestini întemnitati. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentrationist, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Nasterea Mântuitorului si flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.
Una din Traditii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăti făceau oamenii, din pricină că îsi uitaseră de Bunul Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor si astfel să se abată de la calea răutătilor.
Rugăciunile, Poeziile si Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor si tipologiilor incarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferintei, înscrisă într-o amplă meditatie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.
Imnele lor martirice sunt un comentariu crestin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităti atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeti mistici din toate timpurile si cei mai profunzi teologi ai suferintei.
Ei au intuit actul fundamental al creatiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelatia si dragostea lor întru Domnul. Crestinismul lor ortodox a atins un stil de viată divin. Recunoasterea puterii spiritului lor, constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi descendentii lor în lumină.
Imnele lor au izvorât din propria viată de creatie, din eroismul spiritual si din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruintei crestine.
VIRGIL MAXIM, POET MISTIC
Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judetul Prahova. După scoala generală, urmează cursurile Scolii Normale la Ploiesti si Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică si religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frătiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos si iubirea de Neam.
Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenta la Frătiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcusul duhovnicesc prin suferintă si rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgsor, Jilava, Gherla, Văcăresti, Aiud, Galda, Gherla si iarăsi Aiud. Cele văzute si trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor si al duhovniciei Părintele Arsenie Papacioc afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, multi o intuiau, dar el o si prezenta cu toate virgulele, cu tot întelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competentă că e singurul care ar putea fi patriarhul tării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviintat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).
Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntasul cerului”, părintele Liviu Brânzas, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:
“Toată tineretea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârsit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită conditiilor istorice, acest om cu o puternică vocatie mistică si teologică a rămas un laic. În alte circumstante ar fi devenit cu sigurantă- un mare sacerdot.
Cititorule, când te vei împărtăsi din potirul mistic al acestor poeme ale credintei, poate vei simti în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereti martirizate!”
„ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfintit un pustnic blând…/ Zidea virtuti ceresti în trup plăpând/ si-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ si luna-i săruta sfintit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, si-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă suvită/ în Crama-Împărătească, rod-de-vită!...”/ De funia nădejdii viu s-agată/ si-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simtirilor descuie/ si îngerilor iată-l…fată-n fată!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Întelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip si măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Fata-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeste vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuti, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ si ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeste jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furisându-se-n chilie/ de-asupra fruntii, nimb subtire-i ninge!.../ Vrăjmasii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă usă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, desi-i cenusă…/ Pe-o lavită, alături, rânduite/ mai multe cărti. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfintitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertati, părintilor, vă rog/ C-având putină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ si v-am lăsat, cenusa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste vesminte…/ Se risipi cenusa lui fierbinte/ si sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).
Poetul isihast Virgil Maxim si-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire si de multumire.
MAICA TEODOSIA ( ZORICA LATCU), POETĂ MISTICĂ.
Zorica Latcu s-a născut la 17 Martie 1917, la Mezotur în Ungaria. Copilăria si adolescenta le-a petrecut în Brasov, unde absolvă scoala primară si liceul. În 1936 obtine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Publică primele poezii în perioada adolescentei, fiind premiată pentru poeziile închinate mamei. Urmează Facultatea de Filologie din Cluj, sectia filologie clasică si modernă, între 1936-1940. În anul 1941 este numită preparator universitar la Institul Român de Lingvistică. Colaborează la realizarea Dictionarului limbii române al Academiei române si revista “Daco-română”. Tot în acest an debutează în prodigioasa revistă “Gândirea, iar între 1944-1949, publică 3 volume de poezii. Se atasează spiritual de Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, avându-l ca îndrumător pe marele duhovnic Arsenie Boca, căruia îi dedică volumul de poezii Poemele iubirii. În 1948, Zorica intră în viata monahală sub numele de Teodosia la mănăstirea Vladimiresti, judetul Tecuci, până în 1955, cănd este arestată conducerea si mănăstirea desfintă. Maica Teodosia este si ea arestată în 1956 si condamnată la 3 ani de închisoare. Între 1949-1970, va mai compune 4 volume de poezii, păstrate în manuscris. Colaborează cu părintele profesor Teodor Bodogae între 1970-1990, la traduceri din Sfintii Părinti, respectiv: Origen, Grigorie de Nyssa, Simion Noul Teolog, s.a.
În 1990, se reîntoarce la Mănăstirea Vladimiresti, doar până în 8 August, când suie la Domnul.
Volumul de poezii “Poemele iubirii”, întregeste primul poem mistic românesc, a cărui temă centrală este iubirea omului pentru Dumnezeu. I-au rămas 3 manuscrise: 1. Imnele iubirii divine ale Sf. Simeon Noul Teolog si volumul de versuri Din pribegie, 2. Poemul “Grădina Doamnei”, închinat României crestine si 113 poezii închinate vietii mănăstiresti si poporului daco-român si 3. un nr. de 87 de poezii, închinate frumusetii cosmosului, istoriei poporului român si poeme teologice. În întreaga ei operă lirică, pulsează seva teologică si mistică despre lume si viată. Ilustrul si exigentul profesor Dimitrie Popovici, a afirmat cu toată greutatea competentei sale că “poezia domnisoarei Zorica Latcu a atins cerul poeziei pure”. Distinsa scriitoare si mărturisitoare basarabeancă(o Eroină a închisorilor ateo-comuniste) Aspazia Otel Petrescu, marea prietenă a Poetei, ne conturează chipul ei în foită de aur: “Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa pe altii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeste poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viată ne arată că suferinta acceptată, înteleasă si purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire si singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentatia si să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat.
Poezia Zoricăi Latcu ne asează în misterul iubirii iar harul ei versificator este el însusi un miracol. Stilul ei inconfundabil este de o frumusete clasică, desăvârsită. Tot ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe întelesul tuturor si în acelas timp, încadrat în frumusete; în fiecare metaforă, câtă profunzime, cât mister care cucereste si înaltă! Totul este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. Totul e frumusete si cântec în poezia sa.
Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect, Forta ei de a iubi se potolea într-un efluviu linistit si calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre locuri si printre oameni.
Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumusete la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cât de sublime este să trăiesti din iubire, pentru iubire. Ne arată ce înseamnă să poti iubi cu inima lui Iisus, să iubesti cum iubeste Iisus”. (Aspazia Otel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucuresti, 2008, p.128).
Inima si sufletul acestei mari Preotese a poeziei mistice, fascinează mintea si extaziază inima, cu fiecare vers care este divin. “Fiecare din poeziile scrise de Zorica Latcu Teodosia fiind “o minune” prin ea însăsi… Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creatii literare, prin care vine la noi Dumnezeu si cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu, că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume, prin Maica Teodosia Latcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul. Vom avea tot mai multă bucurie si tot mai multă lumină, din bucuria lui Hristos si din bucuria celei ce este “Maica bucuriei”, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, atât de dragă celei care ne veseleste pe noi, prin luminile de gând pe care le-a primit de sus si prin care Maica Teodosia înmulteste binele si bucuria”. (Arhim. Teofil Părăianu, Mănăstirea Brâncoveni-Sâmbăta de Sus.).
“ Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,/ Pentru calea albă în singurătate,/ Pentru istovirea cărnii sfâsiate,/ Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă./ Pentru strălucirea lacrimii curate,/ Pentru dorul tainic, care-n suflet cântă,/ Oasele sărmane bine Te cuvântă,/ Pentru toate aceste, Doamne, pentru toate. Pentru că Tu, Doamne, esti nespus de mare,/ Pentru că Esti Unul în desăvârsire/ Pentru că Esti Însuti vatră de iubire. / Soare de dreptate, blândă desfătare,/ Pentru că Esti Slavă, Milă si-ndurare,/ Pentru toate acestea, Îti aduc mărire. (Ruga mea).
IOAN ALEXANDRU, POET MISTIC
Ioan Alexandru s-a născut în Noaptea de Crăciun a anului 1941, în satul Topa Mică, din Muntii Apuseni, judetul Cluj. După scoala primară si gimnaziu, a urmat liceul Baritiu din Cluj si Facultatea de Filologie, devenind în 1964 asistent. La recomandarea filosofului Martin Heidegger, a obtinut bursa Alexander von Humboldt, aprofundându-si studiile postuniversitare la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen, Roma, Constantinopol si Ierusalim. A studiat Filosofia, Teologia, Filologia, Istoria Artei, Limbile clasice greaca si hebraica. Si-a dat Doctoratul în Filologie cu Teza:“Patria la Pindar si Eminescu”
A debutat în 1964, cu vol. “Cum să vă spun, la Ed. Eminescu. În inima tânărului poet ardea încă de pe atunci, flacăra de lumină a geniului crestin. În poemele sale se celebrează Logosul întrupat în istorie, în spiritualitatea daco-română, precum si Imnele Natiunii noastre voievodale. Ioan Alexandru are sentimentul celui ales. Nu întâmplător nasterea sa, s-a întrupat în Nasterea Sfântului Prunc: “Iubită mamă, nasterea ta/ că s-a întâmplat, eu fiul sunt de vină. / Din Dumnezeu ti-am făcut semn/ c-o rază preacurată de lumină”.
El rămâne unul din marii co-slujitori imnici ai Liturghiei ortodoxe universale.
“Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre- orice vers al volumelor sale-cuprinde o semnificatie în formă parabolică, mereu dirijată ascendent, până la suprema asumare a Logosului”. (Edgar Papu).
Rodnicia bradului nu-i la pământ./ Crengile din vârf sunt încărcate/ Să auzi când suieră în vânt/ Câte vămi în urmă-au fost lăsate. Nu în pulbere esti mai bogat/ Rodnicia-ncepe între stele./ Pe pământ în taină s-a-ntrupat/ Slava strecurată printre ele. Pe cât cresti si-ntruna te frământi/ Pe atât mai limpede transpare/ Că de mirul picurat pe frunti/ S-a trezit pustia-n sărbătoare. ( Bradul meu).
IONEL ZEANĂ, POET CRESTIN, ARMÂN.
Ionel Zeană s-a născut la 19 Iulie 1912 în comuna armână Doleani, judetul Salonic, Macedonia. După terminarea gimnaziului român de la Salonic, a venit în tară în 1928 si a absolvit Facultatea de Medicină din Bucuresti. Din 1934, devine membru activ în Miscarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Este arestat prima dată în 1936, la 6 luni închisoare la Cluj, gratie Congresului studentesc de la Tg-Mures. La 1 Decembrie 1938 este arestat din nou si internat în lagărul de la Miercurea-Ciuc, până-n Aprilie 1940, fiind unul din supravietuitorii masacrului, “Noptii Sfântului Bartolomeu” din 22 Septembrie 1939. În noaptea de 14/15 Mai 1948 este arestat de comunisti, la Constanta si condamnat la 18 ani muncă silnică. Execută 15 ani. A fost închis la Cluj, Miercurea-Ciuc, Constanta, Aiud (9 ani), Văcăresti, Jilava, Noua Culme, Periprava. A fost eliberat la 12 Mai 1963.
Pe cămasa de nuntă a sufletului său si-a brodat cu foc confesiunea lirică, într-un jurnal de luptă si suferintă, pe răbojul durerii, ca un simbol al credintei si nădejdii, ca o Jertfă pentru Hristos, dar si o mărturie a dragostei de Patrie. Poemul “Golgota românească”, ne oferă un tulburător mesaj crestin, născut din rafinamentul si sensibilitatea unui artizan al artei cuvântului, dublat si de dîrzenia unui mare Erou nationalist.
“ Iesim ca niste cârtite din hruba/ în care picuri grei de apă cad./ În fata portii ne asteaptă duba/ să ne transporte undeva-n alt iad./ Îngrămăditi pe coridor de-a valma,/ păsim în gând cu semnul sfintei cruci./ Ne-mproscă cu ocara si sudalma,/ Cordoanele de cerberi politruci./ Si, însfăcându-ne cu lăcomie,/ ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot orasu-i liniste pustie,/ în noaptea asta sfântă de Crăciun./ Sub streasina cu turturi si cu vată,/ nu mai vibrează glasuri argintii / dintr-o copilărie-ndepărtată,/ răsună-n noi colindele târzii./ Nu-si mai vesteste nimeni bucuria/ că s-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii îi cântă-n cer solia-/ Crăciun amar, însângerat si trist./ Copii azi se roagă sub icoane,/ să le aducă Mos Crăciun în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ si tatii îngropati în închisori./ Strivim tăcuti o lacrimă pe gene,/ ni-i sufletul pustiu si răvăsit/ asemeni unui cuib cu fulgi si pene,/ din care rândunelele-au fugit./ În tară azi dezmătul si urgia/ domnesc în numele lui anti-christ./ nu se dezghioacă-n nimeni bucuria/ si neamul tot e-nsângerat si trist! (Noapte de Crăciun).
PANTELIMON M. VIZIRESCU, POET MISTIC OLTEAN
Pantelimon Vizirescu s-a născut la 16 August 1903, în satul Brănet, judetul Olt, din evlaviosii părinti Marin si Maria. A urmat scolile în satul natal, în Slatina, Colegiul National din Craiova, Facultatea de Litere în cadrul Universitătii Bucuresti, obtinând licenta în anul 1929, iar 9 ani mai târziu, în 1938, a obtinut titlul de Doctor în Litere si Filosofie, cu mentiunea “magna cum laudae”, la aceeasi Universitate. A debutat în literatură în 1922, la “Universul literar”, condus de Iorga, a colaborat cu Arghezi, iar din 1931, timp de 15 ani a publicat poezie, proză, studii critice si eseuri în cea mai pestigioasă revistă “Gândirea” condusă de Nichifor Crainic. În 1943, Pan M. Vizirescu a publicat antologia Poezia noastră religioasă. În anul 1945, sub regimul lui Groza, organizatia de represiune- de inspiratie bolsevică, împielitatul “Tribunal al Poporului”, l-a condamnat la muncă silnică pe viată. A reusit să fugă la timp. După peregrinările prin diferite sate, ascunzându-se pe la prieteni si rude, deodată în ajunul Sfintei Marii, a fost nevoit să părăsească ascunzătoarea din cauza aparitiei unui politruc. Drumurile îi erau închise. Latul se strângea tot mai tare. Într-o inspiratie, Maica Domnului îi porunceste să meargă acasă la el, că Ea îl va ocroti. Si l-a ocrotit 22 de ani. Drept recunostintă poetul i-a închinat Maicii Milosârde, 22 de poeme. La recomandarea lui Zaharia Stancu, a fost primit în 1940, în Uniunea Scriitorilor. Denuntat de un vecin zelos este arestat de securitate în 1967, pentru putin timp. Sprijinit de Cella Delavrancea si Serban Cioculescu publică 3 volume: Poeme (1982); Sunet peste culmi (1985) si Călătorie de taină (1988). După 1990, a publicat Prinos de lumină si har, s. a.
Toată viata, harul si creatia sa au fost puse în slujba lui Dumnezeu, a Neamului, si a poeziei de care era permanent bucuros si mândru; “Experienta detentiei si a prigoanei mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit…Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenta mea la Neamul daco-român este într-adevăr, o bucurie si un dar ceresc”.
A urcat la Domnul în anul 2000, la 27 Ianuarie, pe deplin împăcat cu Hristos, cu semenii si cu sine. Pantelimon Vizirescu a fost un Everest al vietii, al Gândirii si Marele Vizir al Poeziei religioase.
“ Adie-n preajmă busuioc si smirnă/ din împlinirea cerului vestire,/ căzută-n glod, pierduta omenire/ nu Ti-a primit buchetul de lumină. /Era un staul încălzit de vite/ cuminti si bune, cu priviri de nalbă,/ când, din vecie, Noaptea cea mai albă/ s-a revărsat spre fruntile smerite./ Arhanghelii îsi auriră spada/ în blânda stea ce lumina pământul/ si se-ntrupa din gângureli Cuvântul/ în scutecele Tale ca zăpada. / Pe-un snop de raze-n ieslea cu plăvanii,/ cum n-a fost prunc si pururi n-o să fie,/ Fecioară Maică, Te-au slăvit, Marie,/ cum Te slăvesc în casa lor tăranii. “ (Preamărita Marie).
VIRGIL MATEIAS, POET CRESTIN
Virgil Mateias s-a născut în 1909, în Făgăras. Ajunge un reputat avocat cu o solidă temelie moral-crestină. Este un observator nemijlocit si un făurar de poezie sensibilă. “ Însemnam pe prispa mintii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiti la perchezitie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”, mărturiseste poetul.Pentru el poeziile constituie
“o istorie în versuri mai usor de ascuns de vigilenta paznicilor, de barbaria perchizitiilor, de suspiciunea anchetatorilor, si deci mai lesne de adus acasă. Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăsit îsi mai poate ridica ochii spre cer si-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri. Toate acestea sunt gândurile mele. De ce am făcut versuri? Nici eu nu stiu.
Vă găsiti în fata spovedaniei unui om oarecare, spovedanie făcută în versuri simple, ce m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul sufletului si limpezimea mintii, în timpul umilintelor din singurătatea lungă si grea a izolărilor.
Am căutat să mă întâlnesc cu năzuintele Neamului meu, din a cărui comunitate spirituală nu am iesit, si pe care nu am încetat a-l iubi”, se mărturiseste marele poet făgărăsean.
Ne-am ridicat să punem rânduială/ în tară, în gândire si-n cuvânt./ Cum n-am avut hârtie si cerneală,/ am scris cu sânge-n Cer si pe pământ. La căpătâiul veacului ce moare,/ ne scuturăm de temniti si noroi,/ Cu lanturi la mâini si la picioare,/ purtăm si azi istoria după noi. / E tot mai rău si-i pretutindeni sânge,/ trădările ne muscă si ne frâng./ Când cumpăna durerilor s-o frânge,/ în semn de rugăciune mi le strâng. / Aceste mâni de oase si tărână,/ nu-s înger, Doamne, ci om si cu nevoi./ Coboară-n tara mea o săptămână, si-ai să ne lasi să mai grăim si noi. (Ne-am ridicat, Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare).
ANDREI CIURUNGA, VOIEVODUL BASARABEAN AL POEZIEI RELIGIOASE
Andrei Ciurunga si-a croit albia poeziei, a crezului său nationalist, printre stâncile de granit ale funebrelor temnite, cu zâmbetele lor tuguiate în turturii cu surâs de gheată atee. În menirea chemării sale sfinte, a fost ales să curgă lin, cristalin si continuu ca Nistrul nostru, încărcat de buciumul Doinelor si focul Baladelor, rânduite ca o cuminecare a biruintei întru vesnicie.
“ Cuvine-se-n genunchi a ne supune/ acestei Nopti de-ntoarcere la noi,/ când mâinile-nfloresc în rugăciune/ si curge-n matcă timpul înapoi. / Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,/ întindem, goale degetele-n zbor,/ dar brazii nostri s-au făcut sicrie,/ uitarea ninge-n cetinile lor. / Purtăm pe buze spuza ce mai arde/ a unui încă neucis mister,/ învinsii cantă-n lanturi pe brancarde, învingătorii fumegă spre cer…”
RADU DEMETRESCU GYR, PSALMISTUL DAC , al POEZIEI MARTIRICE
Radu Gyr este chintesenta Poeziei crestine martirice, a Neamului, încărcat cu o multitudine de simboluri, cu o broderie metafizică a cărei urzeală confirmă rolul credintei si al poeziei în drumul lor spre mântuire.
Maniera boierească, morala eroismului, si a demnitătii, tulburătoarea dimensiune orfeică, exigentele spirituale ascetice, îi conferă o aură de Sfinx Carpatin, de neegalat.
“ Să multumim acestor zile/ si-acestor nopti ce ne pătrund/ cu chinul darului fecund/ si-al răstignirilor fertile. / Să multumim acestor ceasuri/ pentru că ard, pentru că dor/ si că ne cresc pe fierea lor/ cu plâns în ochi, cu vers în glasuri./ Urcă-te, trupule, si spune/ mai trist, mai `nalt că te ridici/ si că vrei spin si vers si bici,/ decât să pieri în uscăciune./ Urcă-te, suflete, si cântă/ mai trist, dar mai înalt din glod/ si spune lumii c-ai dat rod/ din pământeana rană sfântă. (Să multumin acestor zile).”
TRAIAN DORZ, POET ISIHAST
Traian Dorz a venit pe lume odată cu Zorii Nasterii Domnului, în agoniseala bunilor gospodari Constantin si Maria, în zarva si voiosia colindătorilor, la 25 Decembrie 1914, în cătunul Râturi, comuna Mizies, judetul Bihor. Copil sprinten, săritor la nevoie si ager la minte. Iubea cu pasiune cartea. A epuizat micuta bibliotecă a scolii primare, deopotrivă cu cea a învătătorului său Savu Halbac. A încheiat cele sapte clase primare ca model de elev crestin. A fost premiat de preotul-profesor de Religie cu cartea “Corabia lui Noe”, a părintelui Iosif Trifa, întemeietorul si conducătorul pământesc al Miscării spirituale “Oastea Domnului”, miscare de regenerare moral-religioasă a poporului român în granitele ortodoxiei străbune.
Darul primit a devenit o carte de căpătâi, o epifanie călăuzitoare pentru toată viata, care s-a ridicat înfloritor în Grădina Maicii Domnului.
S-a înscris imediat în “Oastea Domnului”, slujind-o cu tot zelul său de crestin înfocat. Lumina Domnului reflectată din scrierile cărtilor Oastei Domnului care purtau îndeosebi pecetea dragostei părintelui Iosif Trifa, l-a binecuvântat cu harul poeziei. Primile încercări adolescentine destul de reusite i-au fost publicate în “Lumina Satelor”. În 1934, răspunde chemării părintelui Trifa si se alătură colaborării într-o vie activitate publicistică si la redactarea periodicelor: Oastea Domnului, Iisus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptătii, Ostasul Domnului, etc. Tot în această perioadă îi apare si primul volum de versuri, La Golgota.
După instaurarea regimului comunist, “Oastea Domnului” a fost scoasă în afara legii. În 1959, poetul si publicistul crestin Traian Dorz a fost arestat si condamnat 17 ani de muncă silnică pentru lupta sa spirituală. A scris în închisoare, memorizând si analizînd cele peste 200 de poezii si aproximativ 100 de titluri de lucrări ce cuprind eseistică religioasă, meditatii crestine, pledoarii pentru păstrarea credintei si multe povestiri pentru copiii de toate vârstele. După relativa libertate, a fost mentinut cu domiciliu fortat si permanent supravegheat de securitate, interzicându-i-se să scrie. A fost permanent hărtuit, dar niciodată oprit. Opera sa poetică însumează 5 000 de titluri, intensificate si completate cu alte 7 000 de proverbe versificate, inspirate din întelepciunea thraco-daco-română. Însăsi numele său Dorz poartă pecetea si semantica pură a cuvântului dac. Dorz înseamnă=dorintă trează (permanent trează). El a fost unul dintre cei mai buni si mai neobositi propăvăduitori al frumosului Marianic, al binelui Hristic, al slavei Duhului, al Adevărului Ceresc si al trezviei Neamului nostru hărăzit cu întelepciune.
Multe din poeziile sale sunt astăzi colinde cântate de credinciosi intrând definitiv în constiinta Neamului său pe care l-a iubit nemăsurat.
Traian Dorz rămâne pentru noi Comoara dacică a Poeziei crestine.
‘’Aici vom rămânea mereu /oricât de-ntelenită-i glia;/ cu-atât cu cât arăm mai greu /va fi mai sfântă bucuria.// Aici vom rămânea crezând /în biruinta pentru care /ne-au ars strămosii rând pe rând /s-o ’nalte mai strălucitoare.//
Aici vom suferi mereu /în locul unde-avem poruncă /să-I dăruim lui Dumnezeu /slujirea-n cea mai aspră muncă. //Si-aicea vom muri-apărând /un Adevăr si-o mostenire/ încununate în curând /de-o nesfârsită strălucire.//
Aici, căci chiar pe-acest pământ /dorim să se mai-nalte-o dată/ pentru Cristos un crezământ /si-o dragoste adevărată. //Ca să-nviem de-aici mereu /prin noi si noi urmasi într-una /arzând în veci lui Dumnezeu /în miile de jertfe — una. // ( Traian Dorz-’Aici vom rămânea mereu )
Slava si cinstirea lor să ningă peste sufletele noastre harul multumirii si al iubirii!
( Brusturi-Neamt, decembrie 2010)
|
Gheorgeh Constantin Nistoroiu 12/24/2010 |
Contact: |
|
|
