Beethoven
-Ti-amintesti cum îl ascultam pe Beethoven? La radio, evident. Parcă era duminică dimineata, nu-mi mai aduc aminte?!
-Sigur că nu-ti mai aduci aminte, nici n-are importantă ce zi era, important era că-l ascultam, pe el sau pe Richard Strauss sau Wagner sau Grieg sau oricare altul pe care tata ni-l prezenta pe scurt si pe urma ne aseza în fata radioului cu indicatia precisă ca trebuie să ASCULTǍM.
-Si ascultam.
-Sigur că ascultam, lectiile de pian erau cum erau, dar exercitiul zilnic părea un supliciu din care visam să ies teafară - si sunt sigură că si tu – si duminicile, asa anemice cum erau, compensau, “spălau” obrazul ignorantei si, presupun, calmau cumva spaimele tatei că s-ar putea să trecem prin viată amputati de indiferenta si si mai rău, de imposibilitatea de a celebra muzica dincolo de simpla atractie a sunetului….
-De ce ne-am “oprit” noi la Beethoven e totusi o întrebare deschisă pentru mine, ne duceam la Catedrală la Sf. Iosif să-l ascultăm pe Bach – doamne, cum îl chema pe organistul ăla, era o personalitate si eu i-am uitat numele ca unui precupet oarecare, chiuleam si ne duceam la ARLUS ca Dinu Lipatti să ne învete cine-i Chopin sau Schubert , garantez că urcam Alpii respirând Richard Strauss, dar……întotdeauna reveneam, revenim la Beethoven ca singura sansă de “cuprindere”, de “total”, totalul acela fără fisuri, impenetrabil perfect, absolut ?
-Pueril totusi! Întrebările de genul ăsta rămân în suspensie tocmai pentru că nu-si au rostul, când e vorba de artă, te “cufunzi ca într-o mare de visări dulci si senine” si te multumesti cu sansa de-a o face….si gata!
-Surprinzătoare deschiderea subtilă a Pastoralei, nu crezi? Vine ca o suflare, desteptare înceată, miscare unduioasă, sonoritatea discretă nu-si permite să tulbure ritmurile firesti, în mod sigur omul nu e present în acest univers, stă undeva pe aproape totusi si, total necaracteristic lui, nu se amestecă, admiră si se încântă de armonia perfectiunii pe care numai natura o poate oferi. Omul – închipuie-ti - stă deoparte, admiră sau se face că nu vede si stă……. alături.
Viziunea beethoveniană asupra naturii implică respect, ecoul relativ romantic obligă observarea unui univers de care ne bucurăm fără a-l putea modifica .
Si probabil nici nu vrem s-o facem.
-Îti dai seama ce căsnită e interventia asta a ta?
-Totdeauna când încerci să vorbesti despre muzică e …căsnit, cum zici tu, sunetul are limbajul lui intraductibil, orice transcriere a specificului e un chin pe care ni-l asumăm doar ca o imposibilitate-posibila de a ne elibera de presiunea emotională, cum altfel să respiri usurat după ce te inundă chemări transcendente si, mai ales, iti aruncă “în aer” toate preconceptiile stivuite, chivernisite, protejate de gija zilei de mâine?
-Si atunci elaborezi platitudini cu aer destept
….
-Probabil, dar ieri am ascultat, după mult timp, “Sturmsonate” si parcă niciodată n-am realizat mai acut că “furtuna” de pe clapele pianului este Beethoven însusi – totdeauna este el insusi, o să-mi zici, lasă asta- “treptele” furtunii sunt urmele pasilor LUI, usor derutate de începuturi, impun ritmicitatea sperantei, a încrederii, a “stiintei’ de a fi într-o lume fără surprize, calmă, mângâietoare chiar; răvăsită, însă, de bătălia ascunsă a îndoielilor, a exigentei, a chinului interpretativ, urmele se precipita devastator, “furtuna” creierului, a talentului reasezând valorile firesti în ordinea unică a genialitătii.
-Si noi avem pretentia să vorbim despre…..
-THE IMMORTAL!
Tea Nicolescu / Toronto
|
Tea Nicolescu 12/21/2010 |
Contact: |
|
|
