Sublinieri : Decembrie
Ninge ! Ninge serios, se pare, zăpezile se instalează ca la ele acasă : spectaculoasă relaxare a culorilor în alb, peste care soarele îsi aruncă din când în când privirea, doar asa ca o glumă a sezonului si e frig.
Normal : suntem în decembrie, e iarnă si cum Santa Claus a si venit, bineînteles cu fastul cuvenit în parăzile sărbătoresti, luminile orasului se amplifică într-o betie cromatică în care ne răsfătăm chiar a crede că uneori-rareori n-am uitat să fim oameni !
Canadieni fiind - de câtva timp, chiar semnificativ timp - intrăm în această atmosferă, febrilă as zice, dornici de a « scurta » plictisul zăpezilor, năvălirea asta nomadă, rătăcită de prin coclaurile lumii si decisă să-si descarce furiile pe unde apucă…zăpezile astea nostalgic chemate si trimise la dracu’ imediat ce-si fac aparitia, aspectuoase altfel, dar greu de suportat de fapt, zăpezile astea venite aiurea, dar pe care, ce e drept, le rechemăm în amintirile « du temps jadis », vorba lui Villon.
Si-alunecăm !
Stii cum e, când gândurile se retrag, nu cred că e corect spus, se repliază, parcă ar fi mai aproape de ceea ce vreau să spun, tentatia răscolirii, cotrobăirii în zonele ascunse ale chemărilor de demult înlătură realul imediat si ne « flutura batista » nostalgiilor din care ne-am născut .
Ningea ! Totdeauna ningea în decembrie, uneori cu fulgi mari ireali, alteori repezit, cu furia viscolelor, ulitele se troieneau, sania cobora din pod, bocancii si mănusile stăteau mai mereu la gura sobei, scatoalcele indisciplinei se-ndeseau si penitenta greselilor era lopata de zapadă ….si noi stăm cu « gura căscată » la detaliile unor imagini de mult apuse, dar cuibărite undeva într-un colt de sprantă absurdă : s-ar mai putea ?
Parcă ce, n-avem voie ? N-avem permisiunea evadărilor ?
Santa Claus e jovial, plin de nurii bătrânetii calme, fără griji, bucolică întruchipare a unor fantezice dorinte filtrate, evident, prin candoarea copilăriei, multiplicat în raport cu numărul de mall-uri existente în jur, pozând cu acel zâmbet inegalabil adresat naivitătii, « aduce » pomii de Christmas, podoabe si cadouri, intră pe usa fiecăruia si făgădueste armonia întelegerii fără conditii.
Da ! Dar Mos Crăciun e cu totul altceva !
El este acel ceva către care ni se furisază gândul, acea aparitie intangibilă, acea creatie imaginativă , acea impalpabilă atingere de care ne-am sprijinit dorinte si sperante, acea disponibilă sansă de a ne recupera prin ochiul larg deschis al copilăriei.
Fără paradă, fără alai, se apropie de noi în noaptea de Crăciun, ne luminează bradul, descarcă sacul, ne umple sufletele de bucuria unică a misterului pe care-l iubim si…pleacă !
Ne-amintim ?
Trebuie să fi fost un aranjament în care tata, mama jucau, précis, un rol decisiv, altfel întreaga procesiune concepută si evident orchestrată de ei cădea baltă, nu ?
Tata, poate mama, cine stie, pregătea ritualul cu deosebită grijă, secretul era păstrat cu sfintenie, pomul de Crăciun nu exista în preajma noastră si, sigur, căutam peste tot să-l descoperim, eventual, bănuesc că-l cumpărau chiar în ajun, altfel nu văd cum îl puteau ascunde de noi, de mine, de tine, de copii.
În seara de ajun ; lumini stinse, liniste, ninsoare - cu intentie presupun – un ansamblu de intentii, de fapt, orchestrate dibaci, curte acoperită de albul imaculat, lume dispărută sub gestul magic al asteptării, acel subtil parfum al fanteziei tinute în frâu doar de teama de a nu-l alunga pe Mos Crăciun si bineînteles, somnul dirijat să-i ascundă sosirea.
Pe urmă, pierderea « momentului » e pasageră, bradul tronează în mijlocul camerei - mică sau mare, scundă sau înaltă - lumânările aprinse fascinează, pachetele se desfac febrill ; câteva nuci, câteva mere, bomboane chiar, o păpusică, dac-aveam noroc, un soldătel, o sabie, o prastie….nimicuri care…curios azi..copleseau.
Si-mi amintesc :
Tata deschidea fereastra, albul neîntinat de atingerea umană transfigura realul si vocea lui soptită ne transmitea fiorii magiei cu care construia edificiul fragil, zic azi, dar solid, impenetrabil, atunci, al noptii de exceptie, noaptea de Crăciun.
Zicea tata: “repede, repede, tăticule, veniti la fereastră poate reusim să-l vedem pe Mos Crăciun, abia a adus bradul si a si plecat, strigati-l voi poate vă răspunde, uite, Tino, tăticule, pasii lui sunt pe fereastră…….!
Erau. Erau si în curte, pasi mari de ghete grele venite de undeva din adâncurile Nordului trabuia să fie grele, cum grea era si dâra sacului cu care Mosul căra bucuriile simple dar totdeauna complete ale copilăriei.
Santa Claus ? Mos Crăciun ?
|
Maria Cecilia Nicu 12/19/2010 |
Contact: |
|
|
