Spania - Magii cum sosiră
Cum e Crăciunul în Spania? Subiectul pare banal, dar tot mă pune în încurcătură. Fireste, Crăciunul e acelasi peste tot, premizele religioase sunt identice: cu totii suntem crestini si ne inspirăm din aceeasi biblie. Însă mă tem că paralelele rămân, cuminti, prin biserici. Pentru că, de cum iese din locasul de cult, Crăciunul îmbracă straie surprinzătoare, altele decât cele cu care ne-am obisnuit noi acasă.
În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu „Mosu’” pe 6 decembrie, când ieseau pe înserate „Nicolausii” sasi pe stradă. Pocneau amenintător din bice si somau copiii să fie cuminti. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu m-ar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar parcă poti să stii? Nici băiatul vecinilor – Culită al lu’ Stefenel – nu făcuse cine stie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut itindu-si capul dintr-o gură de sac, din cârca unui mos zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, la schimb contra unei pungi de boboroante.
Si pe Costa Blanca adie vântul înnoirii de pe data de 6 decembrie, dar motivul e mai prozaic: natiunea sărbătoreste cu alai Ziua Constitutiei. Familiile de la oras îmbracă hainele de duminică si se plimbă alene pe falezele Mediteranei, asaltând ca la comandă hotelurile de lux si restaurantele scumpe. „Puente” – puntea - e minivacanta care uneste zilele libere de 6 si 8 decembrie (Întâmpinarea Fecioarei Maria) cu weekendul cel mai apropiat. Se umplu casele rămase pustii după vară iar forfota turistică proprie sezonului estival ia litoralul cu asalt. Cât despre Mos, nici urmă!
Usor zburătăciti si bucurosi de oaspeti, noi, localnicii, ne scuturăm veseli după plecarea „invadatorilor”, căci începe să miroasă a halvită de Crăciun de prin fabricile din Alicante si Jijona, responsabile pentru exportul în întreaga lume a hrănitoarei delicatese lipicioase, frământată din migdale pisate si miere. Străzile prind viată sub ghirlandele viu colorate, cu motive hibernale, pe care nu prea stii de unde să le iei, aici unde zăpadă nu este. Nu există localitate, oricât ar fi ea de mică sau de nevoiasă, care să nu geamă sub povara tavanelor grele de lanturi si plase din beculete colorate. Poate doar fastul paradelor de mauri si crestini, din vara de mult uitată să depăsească avântul nestăvilit cu care lansează municipalitătile locale chemarea la întrecere în disciplina „lumini si umbre”.
Prin curtile si grădinile Costei Blanca „ard” frunzele arbustilor supradimensionali de „flor de Pascua” (poinsetia), planta tipică de Crăciun, care se vinde la ghiveci prin alte tări. Aici e la ea acasă si atinge înăltimi de până la trei metri. Punctuală cum e, la cumpăna anilor, ne putem fixa ceasurile pe ora de iarnă după ea. Si asta în ciuda numele ei neasteptat, care aminteste de ...Pasti. Frunzele află pe căi nestiute când se scurtează lumina zilei si se bransează automat pe rosu aprins. Un semafor de alarmă pentru anul căruia în curând îi va suna ceasul. Un pom de Crăciun mai reusit nici că se putea!
Desi, parcă poti să stii? Nu sunt de ici colo nici portocalii si lămâii, care atârnă plini de fructe. În preajma Crăciunului, „globurile citrice”, comestibile si zemoase, îsi ating apogeul în pârg.
Entuziasmul pune de pe acum stăpânire pe toată lumea. Se înghesuie popor ciorchine pe la târgurile presărate generos în sâmbetele si duminicile începutului de decembrie. Unele sunt de dimensiuni imense, cum este bâlciul din Cocentaina, care se tine fără întrerupere de mai bine de 650 de ani încoace (adică de la descoperierea Americii!). În cele două zile de târg, orăselul de provincie lasă impresia că nimic nu s-ar fi schimbat de când lumea. Mesterii, îmbrăcati în straie medievale, exercită în public cele mai diverse îndeletniciri istorice. Străzile strâmte, cât să încapă un cărucior tras de un măgărus, au pavajul lustruit de tălpile fluviului uman curgător. O jumătate de milion de oameni trec pe aici în doar două zile!
Popoarele conlocuitoare stabilite la Marea Mediterană purced la treabă. Nemtii împletesc coroane din ramuri de brad si aprind lumânările de advent. Englezii scot mosul cu baterii de la naftalină si-l plasează în fata usii, pe post de detector de miscare, care strigă „Ho-Ho-Ho” când îi vine careva prea aproape. Americanii atârnă adevărate lanturi si retele electrice pe fatadele caselor. Bazarele chinezesti vând mosi gonflabili în mărime naturală, de atârnat pe scărite sau frânghii pe la geamurile caselor. Olandezii împart dulciuri, norvegienii împodobesc brazi importati. Se scot cizmulite în fata usii, se agată sosete la gura căminului, se cântă colinde în coruri, se merge la restaurant cu colegii de serviciu. Unii se bucură si de-o jordită, altii vor vin fiert si gâscă împănată.
În puhoiul de obiceiuri exuberante, spaniolii trec aproape neobservati în propria lor tară. Dar nu si la ei acasă, aici e chitibusul. La loc de cinste, în fiecare cameră de zi, se amenajează ieslea, înfătisând nasterea Mântuitorului.
Noi, când eram mici, ne alegeam câte un glob preferat, pe care îl căutam înfrigurati în pomul împodobit. Pustii spanioli au inventat, în replică, jocul de-a ieslea. Fiecare membru al familiei „adoptă” cîte un personaj biblic si îl împinge imperceptibil, zi de zi, cu câte un pas mai aproape de pruncul binecuvântat. Asa se face că în seara de Ajun se întâlnesc toti ai casei în jurul mesei bogate, la fel ca figurinele, bulucite parcă să vadă minunea. Nu lipsesc nici oitele, măgărusii, păstorii. Ba chiar si prin boschetii „ieslei” nu-i exclus să dai peste surprize. Poartă ghinion dacă nu ascunde într-un colt silueta chircită a unui personaj surprins de solemnitatea evenimentului într-un moment nepotrivit. Micutul simbolizează nevinovătia copilului nou născut si, într-un fel, propria noastră mărginire fată cu măretia si miracolul vietii.
Dacă nouă, luarea în derâdere a Nasterii Domnului ni se pare un sacrilegiu, spaniolii sunt lejeri. Comerciantii inventivi profită de moda inedită si scot pe piată, an de an, figurine de „cagones” cu „fată umană”. În Barcelona, onoarea revine primarului general iar în anul nuntii princiare figurinele stilizau drăgăstos un Felipe si o Letitie cu pantalonii lăsati pe vine.
Ieslea publică (el belen) e prilej de mândrie. Primăriile expun orgolioase rezultatul migalei artistilor locali. Se angajează actori pentru personajele principale, se încorporează fântâni, mori de vânt sau pâraie cu apă curgătoare. Există muzee de „belenuri” festive. Doar Mosul, ia-l de unde nu-i!
Hotărâti parcă să ne pună răbdarea la încercare cu orice pret, spaniolii ne mai trag o fraiereală oficală pe 28 decembrie – Ziua Inocentilor - echivalentă cu 1. Aprilie de pe la noi. Trecem, asadar resemnati pragul Anului Nou si ne pregătim de pe acum de normalitate, consolându-ne că am rămas fără cadouri.
Când colo, ce să vezi?! Pe 6 ianuarie, răsună ulitele de hărmălaie ca la balamuc. Suflarea satului se adună să întâmpine nu un Mos, ci trei deodată! Cei trei Crai de la Răsărit - „Los Reyes Magos” - vin cu ce se nimereste, uneori cu barca sau cu cămila. Irod le taie calea, dar cedează si el, momit de o dansatoare din buric. Aerul e plin de confetti, zboară bomboane si nu-i exclus să te trezesti bombardat cu „cărbune dulce” (carbon de reyes).
De pe tronuri fastuoase, Caspar, Baltazar si Melchior îi strigă pe copiii, înmânându-le cadourile râvnite. Părintii îndeamnă odraslele sfioase să recite o poezie sau să cânte un cântecel. În scuarul învecinat se încing deja primele hîrjoneli si jocuri între pustanii scăpati cu bine de emotiile încă unui „interogatoriu” cu Înăltimile Lor.
Magii cum veniră, la fel si dispărură, în lumea lor de basm, peste mări si tări. A doua zi, nimic nu mai aminteste de miracolul serii precedente, de îmbujorări si ochi sclipitori. Anul cel nou are deja o săptămână împlinită. Scoala a început, nici pruncul nu mai trebuie înfăsat. „Mosii” de la răsărit vin cu întîrziere, dar vin la plural.
Benissa, decembrie 2010
|
Gabriela Călutiu-Sonnenberg 12/18/2010 |
Contact: |
|
|
