Incursiuni critice - Cugetările savantului Nicolae Iorga
Etimologia latină a verbului a cugeta (< cogito, - are ) s-a păstrat în toate derivatele acestuia, acoperind cele mai diverse variante, vizând sensuri si semnificatii. Clasa de componente ale cuvântului, cum necum, trimit spre gândire, spre constiintă, spre morală, spre creatie – artistică propriu-zisă, literară, filosofică. Drumul spre idee trece , uneori dinamic, prin imaginatie, prin fantezie. Zicea poetul Macedonski: „Vreau prin cuget universul să-l străbat”.
Derivate mai îndepărtate sunt si cuvintele minte, intelect, intentie, plan, proiect, precum si o serie de locutiuni verbale. Vezi a-l mustra (pe cineva) cugetul.
Forma substantivală – cugetare vizează reflectia, meditatia, judecata, rationamentul.
Toate acestea si multe altele, deoarece verbul rămâne dinamic, chiar prolific, datorită celor două diateze care îl sustin în comunicare – activă si reflexivă.
Simplele speculatii gramaticale formulate aici, aplicate, diferentiat savantului Nicolae Iorga (5 iunie 1871- 28 nov. 1940), au darul de a accentua profunzimile gândirii istoricului fără pereche, a scriitorului total, a gazetarului si militantului român pentru edificarea europeană a Tării noastre.
Un totusi... eminescian, se impune, de-ndată ce Autorul a înscris Cugetările în cadrul „literaturii”, alături de versuri, traduceri si editări, teatru, note de drum, varia etc.
În cadrul Biobibliografiei Nicolae Iorga (1976) , Barbu Theodorescu retinea întreaga contributie a savantului la indicatorii 1024 – 1029.
Preocuparea timpurie pentru idei si reflectii apare la Iorga în paginile „Sămănătorului”, dintre 1904 si 1905. Reunirea cugetărilor într-un volum separat se produce la Editura Minerva, în 1905, însumând 236 pagini si intitulat Gânduri si sfaturi ale unui om ca oricare altul.
Continuându-si demersul „conceperii” de cugetări – la început, publicate în revistele vremii („Sămănătorul”, „Floarea darurilor”, „Calendarul Ligii Culturale”, Calendarul „Neamul Românesc”, „Neamul Românesc literar” -, Nicolae Iorga tipăreste si în 1911 un volum, intitulat de acum Cugetări. În 1968, fostul său secretar, Barbu Theodorescu – de o devotiune filială, tipăreste , selectiv, la Editura Tineretului 303 pagini din volumul apărut în 1911. El va cunoaste o reeditare îmbunătătită – 391 pagini, la Editura Albatros, în 1972.
Lângă cugetările originale – atingând cifra de 3000, Nicolae Iorga a tipărit si Zicale turcesti (din l. franceză) – 1908, Pilde filosofesti din greceste – 1909, iar în 1916, Ca să fim mai tari în ceasul de azi. Cugetări ale altora (adunate din scrierile personalitătilor de cultură, din lumea întreagă ), de la anticii greci si latini, la umanistii români – cronicari si voievozi, până la contemporanii siesi alături, cum a fost cazul lui Eminescu.
Despre rostul sau însemnătatea cugetărilor, reproduc un text al lui Iorga care găsea o explicatie, o motivatie a aparitiei cugetărilor în anul de cumpănă august 1916, adică „în zilele grele, care nu erau toate de trebuintă, urmărind ca prin cugetări să(se) ofere un mijloc de întărire pentru unii, de înseninare pentrui altii”.
Să retinem deocamdată trei formulări : zicale, pilde, cugetări prin sinonimie cu maxime, aforisme, desi sferele semantice sunt doar tangentiale, adesea pragul de la unicitatea de sens fiind trecut dezinvolt. Desfăsurând observatia, adăugăm sentinte, apoftegme.
Toate sunt sclipiri ale gândirii, fie într-un moment de revelatie, fie formulate în urma sau în baza unei experiente accentuate sau îndelungate de viată.
Desi impulsul fiecăreia în parte rămâne apanajul exclusiv al gândirii, momentul formulării, ca si locul în care se rosteste, pentru o utilitate imediată sau de durată, diferă vizibil. Există astfel o istoricitate a fiecărui termen, ba chiar o separare a mediilor social-profesionale în care se formează ori se aud, prin repetitivitate.
Bunăoară aforismul a devenit aproape tutelar, si modern ! – pentru maximă,sentintă, apoftegmă, care tind să capete alură de ...arhaisme.
Când este socotită figură de stil, maxima, după opinia lui Arstotel, se impune să exprime un adevăr moral sau filosofic. Novalis, vizând formularea expresivă, se pronunta astfel: „ Acesta este miezul filosofiei mele: cu cât mai poetic, cu atât mai adevărat !”
Nicolae Iorga stia că genul de sinteze pe care-l cultiva se găsea la toate literaturile - de la cele din Asiria si India, până la cele moderne – Franta (Blaise Pascal – Pensées, La Rochefoucauld – Maximes), Germania (Schopenhauer - Aphorismen), România (Lucian Blaga – Cugetări).
Tudor Vianu publica , se stie, în 1962, un Dictionar de maxime comentat – 296 p.
(Semnalez un fapt divers – pentru atunci, dar descurajator pentru zilele din 2010 – în caseta tehnică a cărtii citesc si recitesc la cap. Tiraj : 15.000 + 80 ex. brosate si 8.000 + 45 legate + 4 colite. Hârtie semivelină de 65g/m pătrat).
În Prefata cărtii, indicând si explicând natura travaliului său, academicianul Vianu preciza că aforismele „au toate calitătile lingvistice si stilistice ale celorlalte specii amintite, dar sunt pronuntate cu intentia de a revizui un loc comun, o părere înrădăcinată. În acest scop, ele pot dobândi numele de paradoxe”.
Cert este că folosirea diferentiată – cult si popular – a multor „întipăriri de limbă”, a condus, fie la o restrângere a aplicabilitătilor, fie la crearea unor variante în consens. Asa se explică multele culegeri de maxime pe vremea romanilor, a proverbelor si zicătorilor pe vremea lui Anton Pann, Iuliu Zane si a altora (după cum vedele circulau în literatura nescripturală a Indiei).
Umanistii si apoi romanticii s-au aplecat cu discernământ stiintific si literar asupra productiilor de cugetare, semnate sau nu.
Asa că Nicolae Iorga, umblând prin istoria ideilor si a cuvintelor circulante în lume, a simtit nevoia să formuleze sute de perle, care ne onorează peste veacuri si milenii, datorită generalizării încărcate de învătătură, de pilde. Sunt zeci de directii ale vietii, ale culturii, ale spiritului uman – nu numai din România – emanate de fiecare cugetare în parte.
Selectia noastră este aleatorie. Si totusi...
* Cele mai bune gânduri sunt acelea pe care cetindu-le ti se pare că le-a spus si altul sau că poate să le spuie oricine.
Dubitatia propusă de reflexivul se pare identifică o stare de autoevaluare, cu atât mai mult, cu cât substantivul gânduri nu defineste decât o posibilitate de cugetare. Numai că superlativul cele mai bune oricând este o emanatie a unei gândiri pozitive, fie în interes individual, fie în interesul comunitătii.
La urma urmei, pentru fiinta de tip cartezian, de oriunde în lume, aforismul lui Iorga se-ncarcă de alt exemplu . Si tot asa.
Pentru a sesiza însă „calitatea” gândurilor, musai a avea constiinta unei evaluări cumpănite, drepte. Deci, judecată de valoare !
* Dă-mi durere, ca să învăt a mă bucura !
Înaintea oricărui comentariu, se cuvine invocat poemul Odă (în metru antic), dec. 1883, de Mihai Eminescu, sursă evidentă de inspiratie pentru Iorga.
Tonul imperativ al istoricului cugetător în subtilităti literare si filosofice face ca ideea întregului enunt să se desprindă dintr-un tragic asumat. Poemul eminescian, cu inegalabilul vers – „Nu credeam să-nvăt a muri vreodată”, rămâne un cutremurător vaier de iubire neîmplinită.
La Eminescu, trei forme verbale derivate de la a crede, a învăta, a muri, însotite de un adverb de timp – vreodată, impun un univers al meditatiei pe marginea acelui shakespearean a fi sau a nu fi.
La Iorga, apăsarea spre tragic, produsă prin invocarea „durerii”, rămâne un scop în sine, pentru bucuria vietii, a lui a trăi, care reverberează în ...bucurii !
Textul fiind extrem de scurtisim – doar e cugetare, nu ?! – nu putem descifra o disperare metafizică, „o stare de ataraxie, o stare de Nirvană”, ca la Eminescu.
La Nicolae Iorga, semnalăm antiteza clară dintre durere si bucurie. Nu stim teza, bănuim sinteza, doar speculând (ca să apelăm la triada propusă de Hegel, antiteza ocupă treapta a doua).
Cine poate sti cum ar fi arătat un poem întreg al lui Iorga, având încastrată această cugetare! Oricum, luat în sine, enuntul rămâne elevat, atingând limite filosofice. Iar prin semnul mirării îi dă un aer de solemnitate.
Alternanta viată/ moarte merită reprezentată de fiecare în parte. Ba, responsabilitatea de încărcătură a celor două sfere semantice ar merita o bună si dezvoltată bibliografie din arealul literaturii si culturii popoarelor lumii.
*Unii prieteni ce-ti răsar după moarte sunt tot asa de piosi ca si antreprenorii de pompe funebre, pentru cari ai iarăsi o valoare ca mort.
Cugetarea pune pe tapet fariseismul atitudinal, trădând numaidecât mentalitatea unor indivizi ipocriti. Comparatia din partea ultimă a textului închide, pecetluieste caractere nemernice, ticăloase.
Medalia, având două fete, atrage atentia asupra lăudăroseniei unora – socotiti prieteni în timpul vietii, care, după trecerea Styxului, dispărutul ori este divinizat, datorită si ...lor, ori degradat, fiindcă „el” nu i-a ascultat, desi ei si-au făcut datoria de consiliere, de ...prieteni.
Iarăsi Eminescu (Scrisoarea I):
„Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine – n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de înmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine..., lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te asteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă si mai dreaptă”.
În sensul observatiilor noastre, se poate vedea si Noapte de Noiemvrie, poemul macedonskian, care oferă un tablou al înmormântării autorului, a atmosferei create, a prezentării limbajelor celor care tin discursuri în astfel de împrejurare.
* Mergi înainte: în capătul vietii tale, vei găsi, cu sigurantă, alt drumet, care va merge mai departe.
Afirmatie clară de constientizare a continuitătii – nu numai a vietii, prin urmasi directi, ci a oricărei activităti creatoare. Încrederea în durabilitatea lantului genetic, de cercetare stiintifică îndeosebi.
* Si în viata omenească sunt focuri care distrug si focuri care purifică.
Foarte apropiată de întelesurile textului este doctrina hindusă, întemeiată prin invocarea zeilor Agni, Indra si Surya pentru focurile lumilor terestră, intermediară si cerească, adică focul obisnuit, trăsnetul si soarele. Alte două focuri se numesc : cel al penetrării sau absorbtiei (Vaishvanara) si cel al distrugerii (alt aspect al lui Agni (în Dictionarul de simboluri, vol.2, 1995, de Jean Chevalier si Alain Gheerbrant).
Acel „si” narativ din capul textului pretuieste enorm în cugetările lui Nicolae Iorga, deconspirând o legătură nevăzută între ceea ce n-a fost rostit si între ceea ce s-a trăit cu adevărat. Textul, în ansamblul întelegerilor lui, poate accesa legături în istorie, în religie, în gândire, în spiritul propus. Toate popoarele lumii, de la aparitia vietii pe pământ, au luat în calcul elementele primordiale ale existentei : apa, aerul si focul.
Sacralizarea apei si a focului a creat un alt univers omului, chemat mult mai usor spre credintă, spre regăsirea sinelui. Acel socratian Cunoaste-te pe tine însuti, răspândit de discipoli ca Platon, Xenofon si Aristotel, a făcut ca întelepciunea omului să-si ia în calculul existentei si propria-i psihologie, sinteză de gândire si constiintă. Lumea modernă pedalează aproape exclusiv pe aceste derivate, transformându-le în obiecte de studiu stiintific permanent.
Cert este, zic cei doi francezi, că „simbolul focului purificator si regenerator s-a extins din Occident si până în Japonia. Liturghia catolică a focului nou se celebrează în noaptea de Paste.
Focului de sacrificiu al hinduismului, Buddha îi substituie focul interior, care este, totodată, cunoastere pătrunzătoare, iluminare si distrugere a învelisului” (inima este vatra, flacăra este sinele meu îmblânzit).
Este clar că există foc exterior (palpabil), chiar si soarele, dar si foc interior. Purificarea – purgatoriu dantesc!
*A refuza unei natii recunoasterea drepturilor sale e a o sili să-si facă un alt viitor întemeiat numai pe aceste drepturi.
Istoricul Nicolae Iorga a sintetizat aici persuasiunea unor natii, desigur, si a României, de a-si construi prezentul, dar mai ales viitorul, pe identitate si aspiratii conforme cu structura de gândire a locuitorilor ei. Ciuntirea sau refuzul tărilor opresoare a acelor idealuri înseamnă reductionism de toate categoriile.
Ori astăzi, în 2010, globalizarea bate la usă prin Uniunea Europeană si prin finantele americane – FMI si Banca Mondială.
Si atunci, în postumitatea lui Nicolae Iorga, ne-ntrebăm, ca pe vremea lui Cernâsevski, Ce-i de făcut ? Istoria noastră încotro ?
- * * * -
Fie si această selectie parcimonioasă, nu propune ea o permanentă a cugetărilor lui Nicolae Iorga, o resuscitare a marilor adevăruri de viată si de cultură, o revelatie ? Dar ce ne facem că în timpul războiului civil din Spania, în 1936, Romain Rolland sustinea cu tărie că „orice cugetare care nu actionează este un avort sau o trădare” ?
Va fi având vreo legătură sensurile acestei maxime cu situatia în care a ajuns România după 1990 ?
|
Marian Barbu 12/11/2010 |
Contact: |
|
|
