Carpe Diem: Frunzele
Frunzele, frunzele... Ah, ce frumos e primăvara, când copacii îsi recapătă podoaba lor de verde proaspăt, îmbietor! Ce încântătoare priveliste ni se oferă toamna devreme, când frunzele îsi schimbă pe nesimtite culoarea în nuante de galben, de ruginiu ori rosu aprins. Ce dezamăgitor, ce dezolant când, la vremea cetilor si brumei, acestea încep să cadă una câte una, ori mai multe deodată, lăsând arborii goi si resemnati în calea iernii nemiloase...
Peisajul autumnal al despodobirii pomilor îi stârnea lui Eminescu un apăsător sentiment de tristete: "Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-asează bruma peste vii - / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Sau: "Târzie toamnă e acum, / Se scutur frunzele pe drum,/ Si lanurile sunt pustii.../ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Chiar poezia noastră populară este pătrunsă adesea de fiorul amărăciunii la troienirea cărărilor de frunzele rătăcitoare ale toamnei:"Pică frunzele pe vale/ Si mi-ascund a mândrei cale,/ De-al ei dor mă ofilesc,/ Nici mănânc, nici hodinesc"...
Asadar... acum, când scriu, e toamnă târzie, specific canadiană, iar vântul nordic, cu spic de ninsoare, zgâltâie puternic copacii din curte si de pe lângă trotuare, zburătăcind frunzele care s-au îndârjit să rămână încă pe crengile lor. Mult timp în urmă, valuri de frunze anemice au tot căzut la pământ, scorojite de soare sau îmbibate de ploaie. De câteva ori pe săptămână a trebuit să le greblez, să le adun în cutii de plastic sau în saci de hârtie si să le depun la marginea caldarâmului, în calea gunoierilor. Cam la fel făceam si în Bucuresti, cu deosebirea că, în spirit traditional, dădeam foc mormanelor de frunze si uscături chiar pe rigolă, umplând împrejurimile - ca toti ceilalti concitadini - de un fum dens si înecăcios, ceea ce pe aici este absolut împotriva firii, ba chiar interzis categoric prin "by-law".
Sincer să fiu, imaginea avalansei de frunze căzătoare si a copacilor dezgoliti îmi umple sufletul de o profundă deprimare. Dar încerc să mă consolez singur, zicându-mi: Ce să-i faci, acesta este destinul frunzelor, să-si afle sfârsitul toamna, într-o inevitabilă cădere. Dealtfel, toamna este prin excelentă anotimpul căderii. Nu fără noimă, ea se mai numeste pe aici si "fall", deci cădere. Eu însumi am perceput-o ca atare, atunci când, cu multi ani în urmă, scriam poezia "Frunză": "Pică frunza din pom.// Gales si singur/ poetul lung o priveste/ si nici măcar cu gândul/ n-o ridică...// Toamna bătrână/ topăie-n cârjă pe-alei - // E timpul căderii..."
Interesant este faptul că am întâlnit unii copii de imigranti - fete si băieti - purtând numele mic de "Autumn", dar se pare că părintii lor au avut în vedere, la alegerea acestui prenume, partea frumoasă a respectivului anotimp, cu soare blând si splendidă cromatică a peisajului, ci nu pe cea a vestejirii si desprinderii inexorabile a frunzelor, a răbufnirilor otărâte si umede ale vânturilor dinspre Polul cu gheturi...
Da, toamna, ca si primăvara, are mai multe fatete. Una este cea plăcută, agreabilă, asa cum o stim noi din plaiurile natale si cum au cântat-o adesea poeti ca Alecsandri, Topârceanu, Cosbuc, Pillat s.a., ale căror versuri pe această temă poartă aroma strugurilor chihlimbarii, a nucilor împovărati de rod, a gutuilor, a poamelor răscoapte, a tufănelelor din grădină etc. Cealaltă fatetă este aceea a toamnei pluviale, tumultoase, cu siruri de păsări migratoare, brăzdând văzduhul înnegurat cu tipetele lor sfâsietoare. Între aceste ipostaze se situează si poezia mea "Autumnală", în care am încercat să prind un "cliseu" specific din portretul general al acestui anotimp:"Frunzele cad/ resemnate si terne/ - amintiri din podoabele sfâsiate/ ale unei zâne bătrâne./ Vântul/ - măturător fără simbrie - / le adună cu sârg/ purtând în vârtejuri/ spre gropile fumegânde/ peticele desprinse/ din vesmântul putrezit / al Toamnei..."
Zău, nu e deloc usor să aduni frunzele la un loc, mai ales când e vânt si unele dintre ele, mai îndărătnice, scapă printre dintii greblei. Dar trebuie să recunoastem că cele mai multe, cum sunt cele de artar, tei, măr, plop, stejar, sunt foarte "submisibile", obediente, lăsându-se usor "agătate", spre deosebire de frunzele mici si scortoase de frasin ori scorus care, parcă, se lipesc de pământ si ierburi si nu se lasă duse în ruptul capului. O, ce bine de cei care au prin curti doar brazi sempiterni, cu toate că, în sinea mea, îi compătimesc pentru că acestia nu cunosc frumosul travaliu al greblării frunzelor!...
Tocmai încheiam acest capitol al activitătii mele sezoniere când, din ultima grămadă, se desprinse o frunză stacojie de artar:- Bună ziua, domnul meu. Nu te mira, sunt o frunză năzdrăvană care, trăind în preajma unei case de români, iată, vorbesc româneste (Am tresărit si, la un moment dat, mi-a fost teamă că voi cădea în recidivă, prinzându-mă din nou într-un lung dialog cu această inopinată interlocutoare, fapt pentru care m-am multumit să tac chitic si s-o ascult). Da - continuă ea - cu mine bătrânul artar din grădina voastră si-a săvârsit desfrunzirea. De, ce să-i faci? Vorba lui Eminescu."Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n veci aceleasi frunze cad".
Fiind ultima frunză din acest copac, am tinut, acum când intrăm în anotimpul de ninsori si pâcle al iernii, să urez tuturor prietenilor si colegilor tăi, colaboratorii si cititorii fideli ai revistei "Observatorul", să vă bucurati din plin de Sfintele Sărbători ale Crăciunului si Anului Nou si să ne revedem cu totii, sănătosi si voiosi, în anul care vine, aici, pe pământul primitor al frunzei de artar!...
|
Ion Segarceanu 12/5/2010 |
Contact: |
|
|
