Mlăditele alese la Sfântului Ierarh Nicolae
“Cei mai buni fii ai unui popor , slujesc ca pilde poporului lor.
Dar ei nu sunt doar pilde; ei sunt si apărătorii neamului lor;
si nu sunt numai apărători, sunt si acuzatorii poporului lor”.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici de Ohrida)
Era o vreme frumoasă odinioară, când cu mic, cu mare, gătiti de sărbătoare, asteptam cu sufletul la gură si cu emotie dogoritoare venirea “Bucuriei” tuturor, cea a lui Mos Nicolae.
Iarna cu imaculata ei hlamidă imperială, strălucea înfiorată si încântată de venirea cu multe daruri, a Sfântului Ierarh. Câmpiile, dealurile si muntii cu pomii si copacii lor de promoroacă lunecau într-un joc diafan, iar hârjoana copiilor străbătea aerul înmiresmat de cinstire. Toată acea atmosferă mirifică de basm, parcă îmi sporea dorul de apropierea lui Mos Nicolae. Am traversat aleea gândului cu bucuria unui chiot, care mă conducea printre plăcutele daruri încărcate si de îmbrătisarea părintească, sporind atmosfera minunată de sărbătoare. Toate acele daruri surpriză, le primeam cu sufletul înrourat de lacrimile recunostintei pentru frumosul Mos Nicolae. De emotia bucuriei, mă trezeam noaptea de mai multe ori, dar nu îndrăznem să-l surprind pe Mos tocmai cînd poate el îmi pregătea surpriza plăcută. În fiecare an l-am asteptat pe Mosul cu rugă, de multumire pentru părintii mei dragi, agonisind în mine dragostea lor si a lui Dumnezeu, spre a o putea împărtăsi Neamului meu si altora.
Si totusi era frumoasă lumea atunci!
Astăzi, ca să spele fata lumii si să-i redea chipul îngeresc de odinioară, Mos Nicolae trebuie s-o spele cu lacrimile lui.
Europa care a purtat de-a lungul secolelor stindardul Crestinismului, începând cu secolul al XIX-lea, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, s-a apropiat de materie, iar Sfânta Evanghelie, care este Testamentul Spiritualitătii Universale si în mod expres al Culturii Europene, a fost înlocuită cu o pseudo-stiintă, mutilând astfel omul si spiritul vremilor. Revolutiile provocate si ideologiile lor : cruciadele, ateismul, iluminismul, marxismul, leninismul, comunismul, s.a. au avut drept consecinte răscoale, colonizări, războaie, genociduri, crime politice, molime, secete, crize politico-economico-sociale, crize morale, crize religioase, arestări, întemnitări, torturi, ucideri, deportări si alte mutilări spirituale care nici astăzi nu s-au cicatrizat.
Defăimându-L pe Mântuitorul Hristos, întinând demnitatea si onoarea străbunilor, promovând scoala fără credintă, biserica redusă la o simplă formalitate, instituindu-se statul ateu cu o politică fără morală si cu o oaste fără dragoste de tară, s-a pornit năruirea zidirii firesti a Creatiei si neîntârziata dreptate a lui Dumnezeu.
“Pentru că au părăsit ei Legea Mea, (…) si n`au ascultat glasul Meu, ci au mers dupre cele ale inimii lor celei rele, si dupre idoli (…)-pentru aceea, iată, Eu hrănesc pre ei cu nevoi si voiu adăpa pre ei cu apă de fiere”. (Ieremia, 9, 13-14).
Sfânta Evangelie este Axa Cosmosului, Constitutia divină a Cerului si a Pământului. În Ea se lămureste rostul fiecărui om si menirea fiecărei Natiuni. Ea este îndreptarul vietii si lumina Adevărului. Toată civilizatia lumii nu poate decât s-o îmbrace în coperti de aur sau de argint , iar stiinta s-o preamărească astfel la infinit. Orice slavă fără de Iisus Hristos este desartă, mincinoasă, trecătoare si primejdioasă. Lepădând întelepciunea duhovnicească a Evangheliei Sale, învesmântată în smerenie si dragoste, oamenii autonomi s-au îmbrăcat precum filosofii păgânii cu mândria lumească si răutatea trupească.
“Si au mutat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios…si au cinstit si au slujit zidirii mai mult decât Ziditorului. Pentru aceea au dat pre ei Dumnezeu spre patimi de ocară”. (Romani 1, 23, 25-26).
Îndepărtarea si despărtirea de Dumnezeu stinge flacăra duhului din inima omului subrezindu-i si întunecându-i mintea. Astfel în loc de dragoste mocneste ură, în loc de izvorul întelepciuni limpede si curat, bolborăseste prostia cu mocirla ei puturoasă, în loc de credintă, apare nebunia, în loc să înflorească viata, se asterne putreziciunea mortii. Când credinta îsi află sălas în inima crestinului, omul devine un caracter integru de nebiruit. Inima întronează astfel limba cu mare putere făcând-o să rostească adevărul, să sustină dreptatea, să îmbie spre fapte bune si să gătească cuvântul în podoabă frumoasă de sărbătoare. “Cele ce ies din gură, din inimă ies”. (Matei 15, 18).
Bunul Dumnezeu pretuieste cele ale inimii si se bucură de mărgăritarele rostite de limbă, de gură. “Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseste spre mântuire”. (Romani 10, 10).
Dreptarul de căpetenie al Ortodoxiei a fost exprimat pilduitor de neînfricatul Sfânt si Mucenic Haralambie, care la patriarhala vârstă de 113, i-a strigat păgânului care-l tortura: “Nu este răutate în inima mea si nici viclesug pe limba mea”.
Ne amintim de vizita si minunile Mântuitorului Iisus Hristos făcute în tinutul Gadarenilor. Drept multumire gazdele l-au rugat pe Domnul să plece de la ei. Si Domnul Dumnezeu s-a întristat, dar a plecat fără să spună un cuvânt. Nu după mult timp, tinutul lor mănos ca o Oază s-a transformat într-un pustiu uscat si blestemat. Europenii nu L-au rugat, ci L-au izgonit pur si simplu. L-au izgonit prin tot ce le-a stat în putintă: prin scoli, prin mass-media, prin politică, prin exoterism, prin desfrâu, prin sodomie si prin toată trufia lor culturală.
Alungându-L pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos din trăirea noastră, răutatea pune stăpânire pe inima omenească, care devine o unealtă a minciunii si un organ al urii. Fără prezenta lui Dumnezeu, în om, duhul (harul oferit gratuit de Atotcreatorul) fără comuniune, fără conlucrare, părăseste inima, lăsând-o pradă răutătii depline. Răutatea si minciuna au declansat aprinderea aproape a întregii lumii în cele două războaie mondiale.
Cât a făcut Mântuitorul lumii pentru Europa si cum s-a străduit aceasta să-I multumească?!
ÎL izgonesc prin gânduri, prin cuvinte si fapte- fiecare în parte, în grup si toti laolaltă: scoală fără Dumnezeu, societate fără frontispiciul dreptătii, familie fără morală, stat fără temelia adevărărului, fără o ratiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăresti, curmarea vietii profesionale a crestinului valoros, arestarea, nimicirea si transformarea lui într-o creatură monstruoasă, cu alte cuvinte: viată fără rost si moarte fără nădejde.
Din toată istoria ei si în toată esenta ei, Europa a devenit un continent al inteligentei si al lăcomiei, tăgăduindu-se atât credinta, cât si Biserica lui Hristos. Astfel, de câteva secole în trupul bătrânei Europe sălăsluieste un duh rău. Câtă vreme Europa a urmat Mântuitorului Iisus Hristos “Soarele dreptătii”, si Apostolilor, Mucenicilor, Sfintilor, Cuviosilor, Dreptilor si Mărturisitorilor, Europa a fost ca un Luceafăr ceresc, în gratia lui Dumnezeu.
Când a devenit Europa autonomă, lăcomia a pornit război împotriva inteligentei, iar inteligenta împotriva lăcomiei. În vremurile noastre însă, prin ateism lăcomia s-a cununat cu inteligenta, devenind tot mai pământească si capabilă de orice micime.
Secolul XX, a fost aproape total lipsit de întelepciune, fiind cel mai sărac din toate veacurile de până la el. Inteligentii lui au devenit: “…măiastri în a face rău; iar a face bine n-au cunoscut”. (Ieremia, 4,22).
Cu adevărat Europa se pricepe să fie egoistă, să răpească, să inventeze tehnici si strategii, să se slăvească pe sine, să primească, să pizmuiască, dar nu să respecte, să recunoască si pre altii, să pretuiască si să dăruiască. S-a uitat lucrul esential, că măsura si dreptatea sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Fiecare veac, naste veacul următor cu bune sau cu rele, în functie de cum s-a plămădit: “Veacul al XVIII-lea este veacul lui Pilat: l-a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea este veacul lui Caiafa: l-a răstignit pe Hristos din nou. Veacul al XX-lea este veacul Sinedriului alcătuit din Iude botezate si din Iude nebotezate. Acest Sinedriu a proclamat că Hristos este mort în veac, si nu a înviat. Pentru ce, dar, vă mirati, fratilor, că s-au abăut bătăi nemaivăzute asupra omenirii Europene, bătăi până la sânge, până la os, până la măduvă- prin răscoale, revolutii si războaie?” (Sf. Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei si Jicei, Prin Fereastra Temnitei. Traducere din lb. sârbă de Ionut si Sladjana Gurgu, Ed. Predania, Bucuresti, 2007, p.84).
NICOLAE ADAM, PREOT MARTIR.
Nicolae Adam s-a născut la 23 Februarie 1891, în comuna Letea Veche, judetul Bacău, în familia unor crestini inimosi si săritori în a-si ajuta semenii. După absolvirea scolii primare, a urmat 8 ani cursurile Seminarului :Veniamin Costachi”, din Iasi, pe care l-a absolvit în anul 1913. Doi ani mai tîrziu a fost hirotonit preot pe seama parohiei Răcătău, judetul Bacău, cu 401 familii, respectiv 1442 de suflete. Dorind să aibă o comunitate model privind trăirea crestină, a intrat sub lupa Serviciului secret al Jandarmeriei. Notele informative ale agentilor erau întregite de perchezitiile domiciliare, potrivit informatiilor culese în iunie-august 1942. (ATMTI, fond Penal, dosar 1682/Bacău, vol.I, f.38, 44-45, 51-52, Idem, Martiri ortodocsi ai Episcopiei Romanului în vremea comunismului, în “Teologos”, an I (2006), nr. 1-6, p.75-76).
Stricta supraveghere s-a întetit si mai mult după instaurarea regimului ateo-comunist. Este anchetat prima oară în Martie 1950, fără rezultate serioase. Cu toate acestea Securitatea îsi înteteste atacul si este reanchetat si arestat în 15 August 1952, de Sfânta Maria Mare, sub învinuirile de ajutorare cu alimente a unor militari germani în anul 1945, rămasi în urma frontului, în pădurea Horgesti-Bacău, îngrădirea si boicotarea procesului de “socializare a agriculturii” si agitatie împotriva formei de guvernământ. (AMJDIM, fond Penal, dosar 103 997, f. 2, 9, 14, 21).
Părintele Nicolae a primit prin Sentinta nr. 491/1952 a Tribunalului Militar Iasi, 10 ani de închisoare corectională si confiscarea averii personale, potrivit art. 209, pct. 2, lit. a, CP, art. 59 combinat cu art. 58, pct. 2 si 3 CP. Nu i s-a admis recursul si părintele Nicolae Adam a început calvarul temnitelor: Bacău, Jilava, Galati si Peninsula. Peste tot a fost “tratat” asa cum se cuvine “banditilor” si “dusmanilor poporului”. La ultimul “domiciliu” de la Peninsula, starea sănătătii părintelui s-a agravat si la 10 Decembrie 1959, si-a intrerupt “tratamentul” din penitenciar, trecînd la Domnul. (Revista “Memoria”, nr. 34, 1/2001, p. 141).
NICOLAE ANDREESCU, PREOT MARTIR.
Nicolae Andreescu s-a născut în satul Poenărei, comuna Corbi, judetul Arges la 18 Februarie 1918, în familia bunilor primitori Nicolae si Paraschiva. După ce absolvă scoala primară, urmează Seminarul Teologic din Curtea de Arges si Facultatea de Teologie din Bucuresti. S-a căsătorit în anul 1943, fiind hirotonit preot pe seama parohiei Maglavit, judetul Dolj, apoi se transferă la Aninoasa si în cele din urmă la Nucsoara, Arges. Se opune încă de la început regimului comunist atât prin predicile sale furibunde, prin care critica atitudinea regimului fată de Biserică, dar si prin relatia cu grupul de rezistentă condus de fratii Arnăutoiu în perioada 1949-1950. (ACNSAS, fond Informativ, dosar 675, vol. 12, f. 128, 387).
Părintele este supravegheat îndeaproape, anchetat chiar de ministru Al. Drăghici si arestat la sediul M.A.I. din Bucuresti, în Mai 1958, pentru faptul că “împreună cu alte elemente dusmănoase a favorizat pe membrii unei bande teroriste”. Este apoi transferat la Pitesti unde este interogat un an de zile. La 19 Mai 1959, s-a pronuntat Sentinta nr. 107, a Tribunalului Militar a Regiunii a II-a Militare, de condamnare la moarte si confiscarea totală a averii, în lotul Arnăutoiu. Tot în acest lot a fost condamnată si sotia sa Maria la 15 ani muncă silnică. A fost eliberată la 23 Iunie 1964. (ibid. dosar 675, vol. 14, f. 377).
Executarea sentintei a avut loc la 19 Iulie 1959, orele 22, 15, alături de preotii Ion Constantinescu, Ion Drăgoi si fratii Arnăutoiu, în incinta penitenciarului Jilava, conform Procesului-verbal aflat în dosarul penal:
“Ne-am deplasat la Penitenciarul Jilava pentru a proceda la executie. Am constatat că sentinta a rămas definitivă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 283 din 1 iunie 1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar si că a devenit executorie prin respingerea cererii de comutare a pedepsei cu moartea a prezidiului Marii Adunări Nationale, în sedinta din 16 iulie 1959, comunicare făcută de Ministerul Justitiei, Directia Tribunalelor Militare, din 18 iulie 1959, nr 01116 si trnsmisă de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a, cu nr. 0338 din 18 iulie 1059, dându-se si dispozitie de punerea în executie a sentintei, conform prevederilor art. 14 si următoarele…”
NITĂ BRASOV, STUDENT TEOLOG, MARTIR.
Nită Brasov s-a născut de Buna Vestire la 25 Martie 1926, în Măstăcani, judetul Covurlui. De mic copil dovedeste călităti înăscute pentru analiză si cunoastere. Era odorul mamei si mândria tatălui. După terminarea scolii primare, continuă Seminarul Teologic “Sfântul Andrei” din Galati, pe care-l termină ca premiant. După 6 Septembrie 1940 se înscrie în Frătiile de Cruce. În anul 1944, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucuresti, iar din 1946 activează în grupul legionarilor de la Facultatea de Teologie. Refuză Sefia Studentilor Teologi, dar alcătuieste un manifest, larg răspândit sub denumirea de “Frati crestini”: “…Ca o încercare pentru noi si parcă pentru a le grăbi diavoleasca lor uneltire, Dumnezeu a voit ca anul acesta, sorocită a fi petrecută în post si rugăciune, ziua Sâmbetei celei mari a Sfintelor Patimi, să cadă la aceeasi dată cu ziua pe care necrestinii si-au ales-o pentru bucurii desarte: 1 Mai. Nu s-au cutremurat necrestinii la aflarea acestei semnificatii; semnificative potriviri. Pentru izbânda pe care o doresc, pentru ura rosie pe care o vor purta pe străzi si pentru batjocorirea crestinătătii si crestinestii noastre reculegeri se pregătesc de pe acum. Crestini, lăsati-i singuri pe dusmanii credintei, însemnându-i cu dispretul vostru; lăsati-i singuri ca să strige în văzduhul unui idol neputincios îndemnător la moarte. De vom fi uniti, furia lor va fi fără putere, iar izbânda noastră nu o va zdruncina nimic. Fiti uniti români crestini; ziua de 1 mai trebuie înlăturată anul acesta din locul ei. În Iisus încă nu vor avea curajul să lovească”. (AMJDIM, fond Penal, dosar 22908, vol. 7, f.8-9, 31,57-58).
În vara lui 1948, Siguranta descoperă “organizatia crestină subversivă” de la Facultatea de Teologie si trece la arestări. La 14 Iulie 1948, Nită Brasov este încarcerat cu întregul său lot de la Teologie, la Prefectura Politiei Capitalei. Nită este extrem de dur anchetat până în Decembrie `48, când este deferit justitiei. Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 6 ani temnită grea si 3 ani degradare civică, prin Decizia nr. 1531 a Curtii Militare de Casatie si Justitie, din data de 7 Iunie 1950. (ibid. vol. 2, f. 18-19, 81-87, 177-180).
După condamnare Nită este trimis în Penitenciarul Jilava. Asprul tratament si tortura l-au îmbolnăvit si a fost transferat la Pitesti. Acolo însă regimul era si mai dur si fără a se acorda asistentă medicală, după un “tratament” preliminar este trimis la închisoarea Văcăresti. Fiind depistat cu TBC avansat este trimis la penitenciarul Târgu Ocna. Neglijenta si refuzul de a fi tratat i-au grăbit sfârsitul. Astfel, la 8 Mai 1950, la orele 6.00, energicul si neînfricatul student crestin Nită Brasov suie la ceruri.
NICOLAE CĂRMĂNUS, PREOT MARTIR.
Nicolae Cărmănus s-a născut la 1 Decembrie 1893, în localitatea Talcina, judetul Severin. A urmat scoala primară în comuna natală, liceul “Avram Iancu” din Brad si Institutul Pedagogic-Teologic din Arad. A functionat 4 ani ca învătător , apoi a fost hirotonit preot pe seama parohiei Fundata-Bran II, din Judetul Brasov. Pentru dârza sa tinută natională si ajutarea armatei române în 1916, a fost arestat de autoritătile unguresti.
Între 1920-1921, Părintele Cărmănus a fost membru al P.N.L. În 1923 a fost decorat de regale Ferdinand cu distinctia “Coroana României”, pentru înaltele servicii aduse Patriei. Are sansa în 1936, să-i cunosacă pe cei doi lideri comandanti Ion Mota si Vasile Marin, care-l integrează în Miscare. Odată instaurată Dictatura lui Carol al II-lea, s-a început marea prigoană. Părintele Nicolae este arestat la 12 Noiembrie 1939 si Internat la Miercurea Ciuc. A fost eliberat la 18 Aprilie 1940, dar sub strictă supraveghere. Este arestat din nou în Septembrie 1941, eliberat la scurt timp din motive de sănătate, iar la 11 Iunie 1942, părintele Nicolae este brusc pensionat, în timp ce se preocupa de ridicarea unei biserici noi la Fundata-Bran. De “Nasterea Domnului”, în 1942 este internat în lagărul destinat preotilor la Mănăstirea Tismana, pentru trecutul său nationalist. La 8 Aprilie 1943 a fost pus în libertate, până la 15 Mai 1948, când a fost retinut la penitenciarul Brasov. De aici este trimis la Aiud, apoi la Ocnele Mari. Regimul de exterminare l-a slăbit si l-a îmbolnăvit grav de TBC, internându-se la 4 Martie 1950 în Spitalul de Stat din Râmnicu Vâlcea. În loc să fie supus unui tratament spre vindecare, părintelui i s-a dispus încadrarea pentru 24 de luni, în “Unitatea de Muncă” pentru Canal. N-a apucat să iasă din spital pentru că la 10 Martie 1950, orele 18.30, a plecat la Domnul.
Toti acesti mari Români, mari Eroi si mari Martiri s-au dăruit pe deplin dreagostei de Dumnezeu si de Natie, dăruindu-si vietile lor curate si sfinte.
Spunea odată Părintele Arsenie Boca (si el la rându-i; Român, Erou si Martir:
“Iubirea te ridică deasupra ta, te creste la mărimi sufletesti nebănuite. De aceea Iubiriii i s-a dat, prima, să vestească Învierea!”.
În veci fie lăudată jertfa si dragoste lor!
(Brusturi-Neamt, decembrie 2010)
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 12/5/2010 |
Contact: |
|
|
