Colectivizarea - fragment din romanul Pe apa sâmbetei
Când Dumnezeu a fost scos din lume, omul a devenit bestie. Bestie si slugă. Sau invers. Oricum, absurd. Când a putut înscrie până si mortul în colectiv, absurdul s-a absolutizat. Cititi!
Nu a mai trecut mult timp si au venit iar de la raion cei trei cu o dubă. Nici nu au intrat bine la primar si, fără ocolisuri, au întrebat :
– Să auzim, tovarăse ! Ce ai făcut din tot ce am zis ?
– Păi întâi… să trăiti si bine-ati venit pe la noi, domnilor… domnilor, tovarăsi ! – a încercat primarul să fie primitor, chiar dacă valuri de căl¬dură l au sufocat si năduseala nu se mai oprea de pe frunte.
– Ceva… s-a făcut si se mai face. Cum să zic ?! Am adunat satul si-am dat vestea.
– Lasă palavrele ! Fapte concrete vrem ! Câti s au înscris, câti nu vor să se înscrie ?
– Păi de înscris, numai trei ! Unul sunt eu ! Cei¬lalti doi… nu mai vor. I-am băgat la beci.
– Auzi, Pandele, te văietai de clientelă ? Îti era că pleci cu duba goală. Umflă-i, ce mai stai ! – au vorbit între ei cei veniti.
Prost, chiar foarte prost ! – s-au arătat, deza¬măgiti, activistii.
– Ce să facem, tovarăse ? Dacă ne dati o mână de ajutor… – a început, lingusitor, primarul. Hâr¬tiile sunt făcute, numai să…, să pună degetul, dar, ai dracu, nu vor !
– Or să prea vrea ! Ursul nu joacă de bună voie ! Asta ai uitat ?
Seful a făcut câtiva pasi prin încăpere, gânditor, apoi a strigat la jandarm :
– Ordin, tovarăse sef !
– Ia primele zece case si adu aici din fiecare casă câte un om ! Să văd ce-au de zis, zice le ar popa la cap ! Tu pune într-un lighean apă caldă si lesie ! – a dat dispozitie primarului. Rubleo, tu scoate trusa să avem totul la îndemână ! – i a ordonat si unuia din colaboratori.
Între timp, militienii îsi făcuseră datoria si aduseseră oamenii.
Tristetea si întunericul, perdelele învechite, du¬sumeaua jilavă înjghebau încăperea tristă ce astepta sărmanii oameni. Aburii, deasupra ligheanului, îm¬prăstiau o putoare greu de suportat. Usa s a des¬chis. Primul în încăpere a fost Leancă. Un bătrân cocosat, cu haine zdrentuite, numai petice, cu opinci si obiele ponosite. Ochii lui împăienjeniti, sub sprâncenele stufoase, căutau înspăimântati un loc de scăpare.
– Cum te cheamă, bă tăgârtă ? – s-a răstit tovară¬sul la el, si, în scârbă, a scuipat într-un colt, după usă.
– A ? – abia a putut zice Leancă, aplecând urechea.
– Ăsta om e, sau corcitură de măgar cu catâr ?! Văd că, în loc să vorbească, mârâie, hârâie, dracu să-l ia !
– Nu prea aude, sefule ! – i-a răspuns Cercelaru. Pandele a tipat către Leancă încât au auzit si cei ce erau afară, apoi i-a repezit si o cizmă în c…
– Cum te cheamă ?
– Leancă ! – a răspuns, si, săracul, de frică, a scăpat o b…
– Leancă si mai cum ?
– Leancă s-atât ! Dumnezeu să mă ierte !
– Pământ ai ?
– N-am ! Dumnealui stie ! Sunt sărac, domnule !
– Minti, hodorogul dracu ce esti ! Din ce tră¬iesti ? Mănânci coji de copac ?
– Mămăligă, de pe unde apuc si eu, Doamne, iartă-mă !
– Care va să zică, milog ? l-a repezit Rublea si i a înmuiat degetul în cerneală, apoi l-a pus pe hârtie.
– Iesi, neghiobul dracului !
Rublea a rânjit de parcă ar fi făcut cine stie ce ispravă, apoi, îngâmfat, a cerut jandarmului să intre următorul. Al doilea a fost Gogu lui Guit. Abia a putut să intre. Era întepenit pe o parte, de la mijloc în sus, cu cap cu tot.
– Aoleo…, sefu’…, aici a tunat si i-a adunat ! Numai unul si unul vezi ! – s-a văicărit Rublea în timp ce a făcut câtiva pasi spre Gogu.
– Stai, bă, drept în fata tovarăsului si scoate căciula din cap, nesimtitule !
– Eu as sta, dar nu prea pot. Vezi dumneata ?! M-a prins iarna fără lemne de foc !
– Furi, ai ?! Hot, deci ! Furi de la stat !
– Ba să-mi fie cu iertare ! Am luat din salcâmii mei de pe coastă ! Am acolo un pâlc de pădurice !
– Ai, după cum spui ?! Ei, bine, n-o să mai ai ! O înscrii la colectiv !
– Uite ce, domnule, cu colectivizarea asta : m am gândit si răzgândit ! Eu n-am ce face cu ea ! Nu-mi trebuie ! Cine vrea e treaba lui, eu…
– Uită-te, al dracu ! Auzi, gândeste ! Pandele, fă-i un pic clăbuci la cap, să-l mai limpezim ! N auzi ?! I s-a pus funingine pe creier de-atâta gândire !
Rublea l-a luat de după ceafă si l-a înmuiat cu capul în lighean. Pandele i-a îmbârligat părul. Când a încercat Gogu să se ridice, seful i-a aruncat o mână cu sare în ochi. De usturimi, a început să geamă. Nu l-a ascultat însă nimeni. Între timp, Pandele îi mânjise cu o pană de gâscă muiată în cerneală, vârful nasului, si-i lipise de el hârtia de înscriere.
– Si mai ziceti că nu vrea ?! Vedeti cum pune singur degetul ?
Când s-a dezmeticit Gogu si a vrut să-si aran¬jeze părul, i-au dat o tesală de vaci.
– Iesi, nespălatule !
– Esti mare, domnule ! Desteaptă treabă cu spălatul si cu sarea ! Asta nu mi-ar fi trecut prin cap ! – i-a lăudat Cercelaru pe mai marii lui, însăr¬cinati cu colectivizarea.
Lui Guit i-au dat lacrimile de usturimi. Cei din curte însă, când l-au văzut albăstrit, l-au luat în râs :
– Unde ai băgat, maică, nasul ?
– În cur la ăstia ! La dracu ! Stati că vedeti voi când vă vine rândul !
– Următorul ! – a strigat jandarmul.
Din cei ce stăteau afară nu mai îndrăznea să intre niciunul. Se îmbrânceau unul pe altul. Până la urmă, au înghesuit pe usă o biată bătrână.
– Numele, femeie ?!
– Ce e ăla ? N-am nimic ! – le-a răspuns femeia.
– Cum te cheamă, maică ? – a urlat Pandele, cel mai priceput în chestiunile cu urlatul si iar s-a plâns sefului :
– Auzi, tovarăse, ăstia toti sunt loviti cu leuca ! Nu mai e unul de Doamne-ajută !
– Aaa… ! Bată-vă să vă bată ! Ce să fac, mamă ? De unde să stiu eu ce vreti ?
– Lasă cleanta si răspunde !
– Stanca, Stanca lui Ciupag, mamă ! Ăla de i tremură capul din gât ! Îl stie dumnealui, dom’ primar.
– Zii, câte oi, capre, vaci, pământ si alte alea ai pe acasă ?
– Auziti dumneavoastră ? Eu am fost săracă de când m-a făcut mama si săracă o să mor ! N am nimic al meu ! Ce este… e al omului si al soa¬cră mii, bat-o sfântul s-o bată ! N-ar trebui să zic asa, că e moartă !
– Îti înscrii averea în colectiv ?
– Ce să fac, mamă ?! Păi, eu de înscris sunt ? Si apoi nu e averea mea ! Vreti să mă audă cumva aia din groapă ? Odată se suceste în tron si se face moroi, de mă trezesc noaptea cu ea în pat. Ce stii dumneata ? N-ai văzut-o când a murit ? Au, Doamne, asta mi-ar trebui ! Uite cum tremură carnea pe mine, numai când mă gândesc !
– Înseamn-o, bă, nu vezi că toacă ceva mai decât melita, dar de scos nu scoti nimic de la ea !
Pandele i-a dat cu pana pe vârful nasului, i a lipit hârtia si, înfuriat, i-a zis :
– Iesi de-aici, hoască ce esti ! Numai încurci lumea !
– Ies, mamă, ies, dar de ce vă bateti joc de mine ? Îmi dati cu albăstreală să zică lumea că v am dat cu nasul în… ?!
– Asta e împotriva turbării ! Nu vezi cum bântuie ?
– Văd, cum să nu văd ! Turbarea bată-vă să vă bată ! – a blestemat femeia.
La iesire, au întâmpinat-o cei de afară.
– Ce ti-e, fată, si tu dădusi cu nasul… ?
– Huiduhu, spurcatilor ! Lovi-v-ar ciuma să vă lovească !
– Următorul ! – au strigat cei dinăuntru.
A intrat oblojit, cu căciula îndesată pe cap si încins cu bete ce atârnau de un capăt, mos Vasile. El stătea în bojdeuca lui, pe Cioarecul, dar fiindcă l au prins jandarmii pe drum, îl băgaseră în aceeasi oală cu ceilalti. Oricum îi venea rândul si tot acolo ajungea.
„Măcar de mă primeneam si eu, nene ! Cum se cade să intru cu nădragii rupti în tur, spintecati printre picioare, la ditamai comenduirea ?“ – s a rusinat în sine, până a intrat.
– Bă, târâie brâu, cum te cheamă ? – l au între¬bară tovarăsii.
– Ce vorbă e asta, taică ? Adică cum e aia ?!
– Cum te strigă muierea acasă ?
– Vasile, vino dracului odată ! Uite, asa mă strigă !
– Bă, nene, cum te iscălesti ?
– Ehe, domne, de stiam eu să iscălesc, ajun¬geam om mare ! General ! Eu… pun degetul. Ce să fac, dacă nu m-a dat tata la scoală ?
– Mare comedia dracului ! Ăsta ori e prost, ori face pe prostul !
– E prost ! E prost ! – a răspuns Cercelaru. Vasile Brichiseală îl cheamă, domnule, ă…, tovarăse !
– Tovarăse ?! Eu tovarăs cu dumnealui ?! – s a supărat Brichiseală pe primar, fiindcă nu întelesese despre ce tovărăsie era vorba. Cum vine asta ? Mai pe toamnă a zis că mă bagă la gloabă cu capre cu tot, dacă mai ies din curte cu ele. Parcă ar mânca, săracele, sita de pe casă, nu frunză din pădure ! Si acum auzi… „domnule tovarăs“ ! Ptiu, bat-o gloaba de tovărăsie !
– Tacă-ti fleanca, taică, si răspunde ! Te-nscrii la colectiv ?
– Mă, nene, umblati cu pungăsii ?! Asta ce e ? Vreun partid ceva ? A, lasă că stiu eu ! Esti cam oaches dumneata, dar, de, nu mă duci usor cu una, cu două ! Să mă gândesc ! Asa mi-a zis nasu. Îl stii ? Al lui Păsat ! Om destept, dat dracului ! Ia zii, dai si dumneata ceva, acolo ? Stii cum e ! Nici broasca nu cântă pe uscat !
– Fă-i clăbuci, Pandele ! Fă-i clăbuci ! Prea e întunecat la minte ! Ăsta are râpul de un deget pe creier !
O clipă mai târziu, mos Vasile avea să fie cu capul în lighean si apoi cu jalba în vârful nasului.
– Mars de-aici, tontul dracului ! Stati nitel, că punem noi japca pe voi !
– Uite ce, mars să zici la căteaua lui tactu, bă ! Nu mie ! – s-a răstit Brichiseală.
Au urmat, rând pe rând : Goage, Rita lui Făsui, Bosca, Lită al Litei…
...........................................................................................................................................
Trecuse mai bine de o lună de când Cercelaru si mai marii lui îsi începuseră trebusoara, dar de colec¬tivizat nu colectivizaseră încă tot satul. Militienii alergau zi si noapte. Casele erau însă ca si pustii, nu le răspundea unul. Rar se mai întâmpla să mai fie prinsă câte o babă, să o ia pe sus si să o aducă la primărie. Acolo, nu mai avea scăpare. Se întorcea fie bătută, fie mânjită-n vârful nasului si înscrisă la colectiv. A doua zi, militienii îi goleau curtea.
Soarele si un vânt căldut dinspre miazăzi topi¬seră zăpada. În sălciile de pe malul apei, pleznise mugurul. Coltul ierbii si grâul semănat din toamnă, schimbaseră negrul pământului în verde crud.
„Al cui o fi, cine l-o culege si încotro va apuca, Dumnezeu stie ?!“ – se mâhneau, cu lacrimi în ochi, oamenii.
Durerea încoltise si ea la tot pasul. Nimeni nu mai avea tragere de inimă. Spătaru, fierarul satului, privea si el cu amărăciune în toate părtile.
„Până anul trecut nu mai pridideam cu ascu¬titul si bătutul fiarelor de plug. Acum…“ – se îngrijorase el.
– Stai, după cum văd ?! Nu îti merg deloc tre¬burile ?! – l-a întrebat Brichiseală într-o zi când se afla pe drum, fără să aibă vreo treabă anume.
– Stau si-o să-mi stea norocul ! Ce au de gând ăstia cu noi… nu stiu. Dacă ne-ar lăsa-n pace să ne vedem de ale noastre !
– Lasă, că e bine ! deocamdată am ceva strân¬sură în pătul. Numai de nu mi s-ar îngărgărita ! În rest, ce-mi pasă ?! Câte griji aveam anul trecut în vremea asta ? Ba cu aratul, ba cu semănatul, ba să plivesc neghina si pălămidele din grâu. Acum, um¬blu ca Vodă prin lobodă, cu capul gol. Astept.
– Ce asteptati, taică ? Să plouă cu bucate ?
– Nu, mă… ! Astept moartea. A dat a mea cu bobii…
– Ei, si ?
– A zis că mai e un bob zăbavă.
Asta înseamnă o săptămână, o lună, poate un an si se-alege praful si pulberea. Peste tot o apă si un pământ. Care moare să-i fie tărâna usoară, care nu, vai si amar de capul lui ! Iadul s-a mutat aici, pe pământ !
– Mă, nene, crezi că Dumnezeu doarme, sau a băut tuică si acum e beat ? Eu zic că nu. Are el grijă !
– O avea, dar, deocamdată, nu vezi ?! Îsi fac diavolii mendrele cu noi. Pe tine te-au înscris ?
– Până acum nu, dar ce să înscrie ? Pământ nu am, vite nu, si de unde-as avea ? Patru buradei îti mănâncă si urechile. Bojdeuca s-a lăsat pe o parte. Dacă nu o să i pun niste propte în căpriori, până la toamnă cade.
– Nu mai e mult ! Se duce dracului de râpă tot ! O să vezi !
De ce îi era frică lui Spătaru, nu a scăpat. A doua zi, a venit militianul si l-a luat.
– Hai !
– Unde, dom’ militian ?
– La primărie să te înscrii, nenorocitule ! Nu rămâi tocmai tu asa, că esti mai cu mot.
– Uite-acum ! Numai stai să-mi iau averea cu mine. În câteva clipe, Spătaru era cu copiii după el. Toti, desculti, în cămăsute jerpelite si înnegriti până în albul ochilor de tăciunii de la foale. Nu apucaseră să intre pe usă la primărie, si Cercelaru a strâmbat din nas.
– Cu ăstia ce e, bă ? Ori crezi că aici e po¬mană ?!
– Aoleo, dom’ primar, păi se poate să-mi las eu copilasii pe drumuri ? Îi înscriu si pe ei. Poate le ati da ceva de mâncare. De când cei din sat nu mai ară pământul, nici eu nu mai am de lucru.
– Pandele, e de-ai nostri, înscrie-l ! – a ordonat seful. După Spătaru, lăutarii din Gura Lupei au sim¬tit că le vine curând si lor rândul.
– Ce ne facem, vere ? Îmi cânti tu mie si eu tie, să ne treacă de urât ?! Pân-acum mai o sârbulită, mai o bătută pe loc, la un pahar, – scotea rumânul paraua. Trăia si tiganul bine ! – s-au văietat, între ei, pe drum, spre primărie.
Când au intrat, Pandele, i-a luat în focuri.
– Bă, vă-nscrieti, ori… la Bug cu voi ?! V-ati dat dracu !
Tiganii au pus degetul.
La întoarcere spre casă, Târei s-a gândit o bucată bună de drum la cei de la primărie. Îi intrase la inimă seful pe care îl asemăna cu unul „Culae Patraulea“, neam cu el de prin Romanati.
„Mă, si de-o fi el ? Să-mi facă mie una ca asta ?“
Primăria devenise locul ocolit de oameni. Săte¬nii se temeau de ea ca de cazanul iadului. Toti o înjurau si o blestemau. Cât despre cei de acolo, nu trebuia să-si amintească bine careva, că îsi si făceau cruce, scuipau în sân, aprindeau lumânări, sau arun¬cau tămâie în foc.
Dacă trebuia să meargă vreunul din Trântorul, în partea cealaltă a satului, o tăia pe vale sau ocolea peste dealuri. Numai prin fata primăriei nu voia să treacă, chiar dacă se înscrisese sau nu în colectiv.
Colhozul, între timp, se încherbase. În Gura Văii, la Tiganu, se strânseseră de-a valma, pluguri, grape si unelte luate cu forta din curtile oamenilor. Lângă ele, în câteva oboruri improvizate, erau tinute animalele adunate tot din sat. Amărâte, săra¬cele, puseseră coarnele-n pământ.
Bucuria din sufletele celor multi devenise o amintire. Numai Cercelaru si mai marii lui dădu¬seră de trai. Chefurile lor se tineau noapte de noapte, până în zori, când altii, neînscrisi, le încă¬peau în mâini.
Un ordin însă a schimbat lucrurile. Rublea, Pandele si mai ales seful lor erau chemati la datorie, în altă parte. Tara era mare, iar ei se numărau prin¬tre cei ce aveau experientă si puneau suflet în tot ce făceau.
Primarul a avut grijă ca ei să nu plece ca din târgul spart. Le-a pus în dubă câteva damigene cu vin, câtiva mielusei, ouă, pâine.
„Oameni, domnule, sunt si ei !“
Seful si-a luat rămas bun de la militieni si mai marele satului, nu înainte de a întări dispozitiile ce le dăduse.
– Deci, tovule, bagă bine la cap ! Îti rămâne o sarcină importantă ! Să se înscrie toti în colectiv ! Dacă rămâne cumva unul, schimbăm placa. Stricăm prietenia. Ai înteles ?
– Înteles, sefule !
– Până si ăl de intră în groapă să fie înscris ! Înteles ?!
– Înteles, tovarăse sef ! – le-a răspuns Cerce¬laru. Întors în primărie, el si-a reluat „functia“. A oftat mai întâi, usurat. A gândit apoi că importanta lui pentru sat crescuse. În sine, se bucura de încre¬derea pe care i o acordaseră mai marii lui. Scârbit totusi de el însusi, a ordonat militienilor somn cu veghe câteva zile.
Prima care a văzut când plecase masina cu „tovarăsii“ fusese femeia lui Ion al lui Flească. S a uitat lung până s-a convins că dusă este, apoi a dat fuga la vecina din spatele casei.
– Ioană !
– Ăi ?
– Ia iesi, fată, să-ti spun o vorbă, că…
– …
– Fă, plecară ăia !
– Plecară ?
– Plecară !
– Ducă-se-nvârtindu-se ! Ai iaca-cui să fie !
– Mărie ! – a strigat Ioana peste gard la Banta.
– Au ?
– Fată, plecară !
– Cine ?
– Ăia, lua-le-ar Dumnezeu ochii, cum ne au luat ei pământul !
– Ducă-se, arză-i-ar focul să-i arză !
– Lelită ! – a strigat Măria.
– Ce ti-e, femeie, arde ?
– Arde, că scăparăm !
– Scăparăm ? De cine ?
– De blestematii ăia.
– Aaa…, bată-i-ar ciuma să-i bată ! Ducă se n- vârtindu-se !
– Lită ! Bă, Tache ! Ăsta a surzit definitiv. Lită, fire-al focului cu urechile tale !
– Ce-ai, hârba dracului, turbasi ?
– Bă, plecară ăia ! Se duseră !
– Ducă-se unde s-a dus mama ! Să vină când i oi chema eu !
– Făsui ! Auzisi, mă, că scăparăm de ăia !?
– Scăparăm pe dracu !
– Dacă îti spun !
– De scăpat vom scăpa noi, dar cine stie când !
– Treaba ta, crezi ce vrei !
„O fi vreuna !“ – s-a gândit Făsui, apoi s a îm¬brăcat si a dat fuga la Ciocea. A strigat. La poartă a iesit Ioana, nevastă-sa.
– E, ce e, mă băiete ?
– Al tău unde e ?
– Uite…, e dus.
– Dar vine ?
– Vine, că nu e dus pe lumea ailaltă !
– Auzi, îti spun tie, că mă grăbesc. Îmi zise Tache că au plecat spurcatii ăia cu colectivul. S-au dus ! Ducă-se unde si-a dus mutul iapa !
– Mă, tu spui drept ?
– Drept ! – i-a răspuns Făsui si a plecat.
Au auzit : Bebe, Florea, Băcanu, Boderică, Stan, Boade, Vărzaru si Ciulu, că tot era între ei.
– Strigă, mă, si la Cioacă ! Să afle si el, dă l dracu, să nu mai stea cu pusca în mână !
A strigat Boade, dar în zadar. A mai strigat o dată, de două ori, apoi s-a întors către ceilalti :
– Măi, fratilor, ăsta e teapăn ! Nu miscă, nu răspunde !
S-au repezit în curte. Cioacă parcă dormea. Dormea însă somnul de veci. Nu-l mai interesa de cei din jur.
– A murit, săracul, la datorie ! Cu pusca în mână !
– Când vine moartea…
– De asta mă gândesc ! Dar de ce vor unii răul altora ? Cui foloseste ?!
– Vorba lungă, sărăcia omului ! Hai să-l punem în pat ! Mâine, poimâine, să-l îngropăm.
– Noi ?!
– Păi cine, mă ? Chemăm pe ăia ?
Câtiva oameni l-au ridicat. Altii au chemat femeile. Au scăldat mortul, l-au primenit si au trimis vorbă preotului.
Boderică s-a apucat să-i cioplească dintr un trunchi de stejar, crucea. Boade a coborât de pe streasină casei patru scânduri. S-a gândit să-i facă el tronul.
„O fi si asta o pomană pe lumea cealaltă“ – si a zis în sine.
Stan si Băcanu se gândeau însă la câmp.
– Băcane, până poimâine, când îl ducem la cimitir, arăm o postată bună !
Cu plugurile în câmp, au iesit Florea, Ciocea, Tingirică, toti care nu se înscriseseră în colectiv. Au arat cu felinarul în mână până târziu. Arau si nu se mai săturau de arat.
Bucuria a durat doar cât a fost noaptea de lungă. Vestea că iesiseră cu plugul la câmp, ajunsese la urechile lui Cercelaru si ale jandarmilor lui.
– Deci, Cioacă a murit si ei au iesit la semănat ! Cu de la cine voie, mă ? Am dat eu ordin ? Ei, lasă, că îi strâng mâine pe toti ! De la cimitir îi iau pe nepusă masă ! – a urlat Cercelaru de unul singur, în cancelaria primăriei.
– Jandarm ! – a strigat către cel ce îi păzea usa.
– Ordin, tovule !
– Băieti, mâine pe ei ! Până nu îi facem tot o apă si-un pământ, nu se linistesc !
– Să îi strângem de-acum ! Mâine mai vine popa, mai bocesc babele, stii cum e ! Ne află lumea.
– Fie cum spui ! Cioacă s-a dus. De el mi era mie frică. Aveti grijă ! Ceilalti, să nu scape unul !
Jandarmii s-au strâns. Ca o haită de lupi au por¬nit spre mahalaua Seculestilor. Pe Tingirică, Cîocea, Crăcea si Ciulu i-au luat printre primii.
Stan si Băcanu au apucat să fugă. Florea, Boade si ceilalti au îngrosat însă rândurile celor dintâi. Câteva ceasuri, Cioacă a rămas singur. Lumânările puse într-un sfesnic s-au stins. Norocul lui avea să i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumânare în mână. Din dosul ulucilor, îl priveau cu ochi speriati, femeile.
„Doamne, ăsta nu e om să-l lasi să pună în mână lumânarea mortului !“ – îsi ziceau toti, fără a îndrăzni să-i iese în cale.
Cercelaru a intrat. S-a uitat în jur. A scos repede hârtia lui Cioacă de înscriere în colectiv, i-a înmuiat degetul în cerneală, apoi i l-a apăsat pe ea. A aprins după aceea lumânările în sfesnic. S-a mai uitat cu frică într-o parte si-n alta, de parcă s-ar fi luat mor¬tul după el, apoi a plecat.
„Credeai că scapi ? Ei, uite că nu poti !“
În vreme ce primarul îsi îndeplinise sarcina, Tingirică si ceilalti, luati de jandarmi, îsi dăduseră aproape tot ce agonisiseră, după ce mâncaseră bătaie ca hotii de cai. Pe Stan si Băcanu, fiindcă nu i putuse prinde, le luaseră jandarmii tot, fără să mai întrebe dacă vor sau nu colectivizare.
La poartă, au rămas Anica si Băcănica cu mâi¬nile împleticite de durere si cu lacrimi pe obraji.
Vremea ca Cioacă să intre în mormânt sosise.
Boderică si Boade au pus cosciugul pe loitrele carului. Crucea au asezat-o lângă el. Popa si gor¬nistul au luat-o înaintea boilor. Lângă mort, bocea femeia lui Vărzaru. Din mers, în urma lor, se adu¬naseră si altii.
– Uite, asa ne ducem unul câte unul, dacă nu ne îngroapă ăstia de vii !
La fântână, aproape de casa lui Ionică, părintele s-a oprit si a citit din cartea sfântă.
Cu aproape un ceas în urmă, Petrica a fost apu¬cată de chinurile facerii. Pântecul i se lăsase si dure¬rile nu se mai opreau. Georgica, soacră-sa, si încă două femei pricepute, o păzeau.
„Doamne, miluieste !“ – au auzit ele cântecul bisericesc al târcomnicului, care aproape că s a con¬topit cu tipetele Petricăi.
Abia a apucat mortul să treacă prin fata casei si femeia a gemut pentru ultima dată a usurare. Pri¬mele scânceli ale copilului au umplut casa.
Seara, întors acasă după atâta spaimă, Stan nu a apucat să-si vadă al doilea nepot. Vestea că-i luaseră boii si vaca, plugul, rarita si toate celelalte, l au trân¬tit din picioare ca pe un copac retezat.
Băcanu, mai tare din fire, a venit a doua zi să l vadă.
– Anico, ce face Stan ?
– Ce să facă… ?! Tremură si lozeste.
– Doamne, ce mai necaz dădu peste el ! – l a căit omul, amărât.
Târziu, după două săptămâni, timp cât nu băgase mai nimic în gură, Stan s-a mai linistit.
– Mă, fi-ti-ar să-ti fie ! – l-a strigat din curte Băcanu. Ia scoală-te ! Uite ce : mori sau te face Tro¬păneată sef de atelaj ?! Ăsta e presedinte la colectiv ! Îti dă boii, carul si plugul înapoi. Ai cu ce munci ! Cumva, o scoatem noi la lumină !
O pereche de boi au mugit în dreptul casei. Stan i-a auzit si i-a recunoscut. Erau ai lui. Îi adusese Băcanu. S-a răsucit în pat, apoi s-a ridicat. Cu greu, a ajuns în prispă. a ridicat ochii spre înăltimi, deasupra dealurilor. Cerul era trist si câmpul mohorât
„Cumva, o scot eu la lumină !“ – s-a încurajat si el.
P.S.
Stan a murit. N-a apucat s-o mai scoată la lumină. Mă tot întreb, după 20 de ani de democratie si alte mari realizări, dacă noi, cei de acum, mai avem vreo sansă? Voi ce ziceti? Sau o lăsăm asa si... Dumnezeu stie!
|
Nicolae Bălasa 12/5/2010 |
Contact: |
|
|
