Dialog cu mine însămi
În ultimul timp, într-un dialog continuu cu mine însămi, am încercat să-mi clarific câteva notiuni, de care m-am izbit fără să vreau. Este vorba despre diferenta dintre a te comporta orgolios sau de a dovedi demnitate. În principiu stiam să definesc cele două notiuni, dar pentru o clarificare sigură am apelat la „DEX- Dictionarul explicativ al limbii române”.
Orgoliu este definit în felul următor: „părere foarte bună, adesea exagerată si nejustificată, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa socială: îngâmfare, vanitate, suficientă, trufie”. M-am ferit totdeauna de astfel de comportamente. M-am îndoit totdeauna de valoarea mea, am fost totdeauna prietenoasă cu totii, uneori chiar am fost criticată de cei apropiati pentru că sunt prea populară. Desigur am si eu slăbiciunile mele, nimeni nu este perfect. Sunt impulsivă, am reactii exagerate, sunt prea exuberantă. Dar în niciun caz orgolioasă. Cei care mă cunosc, stiu să treacă peste aceste defecte, mai ales că sunt temporare. Cei care imediat se supără, sunt cei care de fapt nu tin la mine.
Am căutat mai departe în dictionar si am ajuns la notiunea de demnitate. Demnitatea, este definită ca fiind „calitatea de a fi demn”, adică o persoană „care impune respect”, având „autoritate morală si prestigiu”. Demnitatea umană este o măsură de apreciere între oameni. Ea vine de la sine si, desigur, de la alti oameni. Este un proces de apreciere a individului ca om. Ea vine de la om si se reflectă la om. Dai dovadă de demnitate atunci când, îti sustii părerea fără să faci compromisuri, chiar dacă stii că hotărârile pe care le iei nu sunt în avantajul tău. Această calitate, a verticalitătii, de a nu renunta la părerile mele, dacă le consider juste, am mostenit-o de la tatăl meu. Ce exemplu mai bun decât exemplul lui, de a merge pe calea în care credea, cu riscul represiunii comuniste!
La începutul lunii octombrie, în vizita noastră la Cluj, am primit de la prietenul nostru, scriitorul Eugen Uricaru, romanul său „Supunerea”- cu dedicatia: „Pentru Liana si Mirel Horodi, oameni de ispravă care au traversat istoria fără să se supună”. Asa este, nu m-am supus! Eram în clasa I (1947), la Institutul Sfânta Maria din strada Pitar Mos, la maici. Copiilor mei le este greu să realizeze astăzi ce căuta mama lor la maici!? Le-am spus profesoarelor că nu particip la lectia de religie fiind evreică. Eram însă prezentă în clasă si cred că stiam povestile din Biblie mai bine decât colegele mele, crestine. Festivitătile catolice aveau un fast deosebit, motiv pentru care multe colege evreice au trecut la religia catolică. Chiar în familia mea - din partea tatălui – am avut veri care au sărbătorit „Comuniunea”, îmbrăcati în costumase albe, asa cum era ritualul. M-am născut evreică si am rămas evreică si, cu toate acestea m-am bucurat de apreciere si stimă, fiind decorată de maici ca elevă silitoare.
La 19 ani, tatăl meu a fost arestat si condamnat politic la 16 ani muncă silnică si confiscarea totală a averii pentru crima de participare la complot de răsturnare a regimului comunist si crima de spionaj în favoarea Statului Israel (lotul Petre Ghiată). Citez ceea ce am scris în volumul „Sperante în întuneric – Memorii” de avocat Valentin Saxone (Fundatia Culturală Libra, Bucuresti 2006): „Mă chemau «la cadre» să dau «completare la autobiografie». Nu reuseau să mă sperie – probabil că mostenisem de la tatăl meu curajul. Ba, mai mult, într-o zi de iarnă, în curtea atelierului de pe strada Bacovia, l-am prins de reverul hainei pe «tovarăsul» Doiciu de la cadre, care mereu mă ameninta că o să mă învete minte. Era o namilă de om, negricios. L-am proptit de zidul clădirii si i-am spus: «Să stii că asa am să mă duc cu tine la Partid să-i întreb dacă cineva te-a autorizat pe tine să mă chinuiesti. De unde stii tu că eu împărtăsesc aceleasi idei politice ca tatăl meu? Poate că sunt mai comunistă decât tine». A înghetat. A devenit livid si, din ziua aceea, nu a mai îndrăznit să se ia de mine. Era o aberatie să spun că sunt comunistă, dar UTM-istă am fost, până la arestarea tatei, când m-au exclus cu specificatia: «O fiică de detinut politic nu poate face parte din rândurile UTM-ului, chiar dacă Liana este un om de o tinută impecabilă. Ne-am dori ca multi să fie ca ea. Mai bine să gresim dând-o afară, decât să gresim continuând să o avem în rândurile noastre»”. Sună bine! Adevărul este că, privind mai târziu la Sala Palatului, mi-am amintit cum am cărat caramizi prin „muncă voluntară” la construirea acestui edificiu important. Si, cu toate acestea, am primit Premiul I pentru obiecte de artă decorativă. Nu-mi venea să cred! Eu, Liana Saxone, cu un tată condamnat politic, să-mi aud numele printre premianti....” Au existat fii sau fiice a celor implicati în proces, care s-au dezis de părintele lor si nu numai că nu au avut de suferit, au dus-o foarte bine si atunci si astăzi. Eu nu as fi fost capabilă să fac acest lucru.
La vârsta de 30 ani am intrat să lucrez la Bank Leumi, la Bnei-Brak. Eram după „primii sapte ani în tară pe care eu i-am asemănat cu cele 7 vaci slabe, răpciugoase care nu mai au mult până să-si dea sufletul”. Respectam locul, venind îmbrăcată cât mai decent si mă simteam minunat atât în rândul colegilor cât si a populatiei din oras. Multi si-ar fi dorit ca eu să „ader” la lumea lor. Pe atunci „munca de lămurire cu trecerea la religie” (hozer be tsuva) nu luase amploare. Care mai de care din rabinii cunoscuti din Bnei Brak m-au binecuvântat să-mi gasesc un „husen” (sot) si să fiu fericită. Nu am aderat la religie, cu toate că, de căte ori veneam la lucru cu o perucă modernă (Bnei-Brak era „patria perucilor” si mie îmi plăceau) femeile credeau că...gata! Husenul a venit si cu el realizarea tuturor viselor pe care le-am avut în viată. Iar visul meu cel mai „arzător” a fost să am o familie.
Le-am povestit de nenumărate ori copiilor nostrii, astăzi bărbati la casele lor, despre aceste trei episoade din viată, ca să stie că mama lor a trăit cu demnitate, cu verticalitate si nu are niciun motiv să se considere vulnerabilă. Dacă am iesit vreodată în dezavantaj luând o hotărâre? Depinde cum vezi lucrurile. Dacă o relatie încetează să mai existe probabil că nici nu a a fost sinceră. Altă dată aveam sentimentul „părăsirii”- că am pierdut „ceva”- astăzi fac „delete”si „trash”, ce să facem, trăim în era internetului! Si, am avut totdeauna respectul pentru memoria celor cu care am colaborat si nu mai sunt printre noi.
În încheierea acestor însemnări îmi permit să-l citez pe incomparabilul Radu Beligan care spunea într-un interviu: „Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii”. Iată un lucru pe care l-am retinut si pe care l-am „adoptat” si cred că merită să fie retinut, fără orgolii de prisos.
|
Liane Saxone - Horodi 12/1/2010 |
Contact: |
|
|
