Mlăditele alese ale Sfântului Apostol Andrei
Sfinte Apostole ANDREI, iarna-ti brodează luminii, stergarul si palidul fulg de nea se topeste în sărutul aurei Tale, aidoma Cuvântului întrupat în Dorinta Mântuirii.
În tremurul gândului meu se mlădie nimbul cuvântului si-n cerdacul sufletului se-asterne ninsoarea de Îngeri, ca-ntr-un suav si dulce colind.
Printre troiene se hârjonesc câteve raze de soare, la fel ca-n prima dimineată edenică, când în surâsul zorilor înflorea bucuria divină, si pe marama sacrului pământ strălucea hierofania iubirii.
În Cuvântul Domnului te-ai împodobit lumină, cernind-o de-apururi, peste nemuritorii tăi daci si-n privirea-ti albăstrimii, leagăn de fluturi, ne prelungim în veci, dintru-nceputuri.
Lumina ce se zbate licărind în noi, e mugurul care plesneste din dalba răsuflare a Ta si darul dăruit din sfânta-ti iubire, ce ne răsfată-n leagănul de înger al copilăriei.
Numele Tău, care sublimează zenitul, ne reflectă-n hora cosmică-a ninsorii, să ardem de dorul curgerii-n infinit, vibrând sub luminisuri de-obârsii predacice.
Când cetele de Îngeri, sublim Te colidă, în tinda Raiul verde-nflorit, fiordurile scapără-n lanuri de in si cântă lumina sub violetul senin de azur, învăluindu-si surâsul înflorit în extaz.
În anii cei lungi si foarte grei ai cruntei perioade ateo-comuniste, prin care a trecut Ortodoxia daco-română, Natiunea noastră crestină a urcat cea mai înaltă treaptă a spiritualitătii sale istorice. În altarul credintei, flacăra nădejdii crestine a ars necontenit: pe de o parte în Candela Elitei crestin-nationaliste, care s-a asumat responsabil, demn si aristocratic, pe de altă parte în constiinta Rugului aprins a milioanelor de credinciosi, în jertfa comună a celor arestati sau a celor prigoniti în “libertate”. Dacă despre milioanele de credinciosi care s-au jertfit în aceste lagăre si închisori întru martiriu si mucenicie (se estimează cca. 3 milioane de detinuti politici la noi), se vorbeste mai putin, asta nu înseamnă că măsura jertfei lor a fost mai prejos de cea a Alesilor întru patimă si dăruire. Nu! Demnitatea, curajul, credinta, răbdarea, dăruirea, durerea, nădejdea, suferinta, crestinismul profund, nationalismul curat, sfintenia si sacrificiul total, toate acestea la un loc, au fost strânse într-un “bocet” al tăcerii, într-un “buchet” al lacrimilor, într-o nesfârsită rugăciune a cugetului de foc, lăsând astfel trâmbita mărturisirii pe seama celor hărăziti de Bunul Dumnezeu, pentru o asa misiune sacră:
“Dacă vom închide buzele noastre, înseamnă să dăm uitării chinurile, durerile, nevointele si moartea atâtor milioane de mucenici care s-au jertfit pentru Hristos si pentru noi care încă mai trăim pe pământ. Datoria noastră înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor este să nu uităm, ci să-i arătăm pe acesti mucenici”. (Părintele Arsenie Streltov- Petru Andreevici, Acuzatul “Zek-18376”. Trad, din lb. greacă de monahul Pimen Vlad. Ed. Egumenita, 2009).
Elita nationalist-crestină a declansat împotriva ateo-comunismului o revolutie spirituală, care prin martiriu a adus Neamului si Bisericii lui Hristos, Biruinta Crucii.
Netărmurita lor smerenie si dragoste, credinta si frumusetea sufletelor lor, ne-a adus nouă urmasilor lumina, pentru a ne aseza viata într-un viitor al spiritului. Nu putem să uităm trecutul. Nu ne este îngăduit aceasta, să-l pierdem, căci pe el, pe temelia trecutului jertfitor, putem zidi lăcas prezentului, pentru a redeveni catapeteasmă viitorului.
Domnul însă a rânduit ca jertfa lor sfântă să se asume într-o mărturisire de credintă si de dăruire divină a celor care le-au fost călăuzitori, pilduitori în virtutiile crestine. Desi, toti jertfitorii chemati au trăit într-unul si unul în toti, întru Pronia lui Dumnezeu, totusi lumina Taborică a martirajului a fost revelată doar Alesilor.
Acest lucru, acest mare Dar, această Alegere, sfântă, n-au înteles-o răuvoitorii cu sufletele lor mâzgălite, de invidie, de ură, de parvenire, de îmbuibare, de turpitudinea trădării si lasitătii lor, reprosându-le permanent apartenenta politică (îndeosebi cea legionară), amintind astfel, de străbunii lor persecutori si prigonitori din primele veacuri crestine, care-i acuzau pe crestini că sunt idolatri, adică Legionari ai lui Iisus. Notiunea de legionar este sinonimă cu cea de misiune, de vocatie, de ostas, de castă sau ierarhie, care apartine unei personalităti harice, care se transferă unei unităti politice, militare sau religioase, sau tuturor în acelasi timp, în cadrul Natiunii sale. Legionarismul era blazonul unei elite alese, remarcabile din toate punctele de vedere, social, moral, politic, militar, religios. Notiunea de legionarism a apartinut dintru început Creatiei divine a lui Dumnezeu: Legiunile ceresti ale Serafimilor, Heruvimilor, Arhanghelilor, Îngerilor, etc. si Legiunile pământesti(ierarhia militară, politică, bisericească) ale diferitelor natii care s-au remarcat în cadrul culturii si civilizatiei universale, precum: Schytia (Thraco-geto-dacă), Persia, Mesopotamia, Grecia, Armenia, Italia, China, India, Asirobabilonia, Palestina, Antiohia, Capadocia, iar mai pe urmă Prusia, Suedia, Anglia, Franta, Spania, Turcia, S.U.A. si chiar Israel. (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucuresti, 1996,/Leo Diaconus, Historiae, rec, C.B. Has, în Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, C.S.H.B., Bonn, 1828,/ Nicetae Choniatae, Historia, rec, Imm. Bekker, în:G.S.H.B., Bonn, 1835), Dielhl, Charles, Byzance, Grandeur et decadence, Paris, 1919,/ Canard, Marius, Deux documents arabes sur Bardes Skleros, în Studii bizantini e neoellenici, Roma, V, 1939).
Sărmanii misei, nestiutori si răuvoitori, n-au aflat că botezul suferintei si al sângelui sunt totodată si devin totdeauna divine si absolute. Urii, torturii, persecutiilor si prigoanelor neîntrerupte, ale ateo-comunistilor, le-a fost opusă de către nationalistii crestini, comuniunea morală a dragostei hristice. Ura răufăcătorilor bine intentionată, camuflată într-o critică desuetă, degajată din irationalismul lor bolnăvicios, n-au reclamat faptul cel mai important si anume că apartenenta politică nationalist-crestină este expresia vie a trăirii în sânul Bisericii si al Natiei noastre prea alese, statutul firesc al credinciosului ortodox.
Între toti cei care au trăit în închisori o viată curată si de o înaltă trăire spirituală s-au numărat si părintele Andrei Adam si marele Poet Andrei Ciurunga.
ANDREI ADAM, preot, detinut politic oltean.
Andrei Adam s-a născut în localitatea Zervesti, judetul Caras-Severin, la 21 August 1920, într-o familie evlavioasă si cu bună stare. A fost un copil chipes, istet si sârguincios. S-a remarcat printre primii elevi, primii seminaristi si primii studenti. După terminarea studiilor teologice în 1945, a fost angajat la Episcopia din Caransebes, unde a functionat cu mult zel si onoare. În anul 1948, la o lună de zile după masivele arestări, în 17 Iunie, a fost arestat de către o grupă a Sigurantei Lugoj, în fruntea căreia se afla chiar chestorul Zoltan Kling. La Siguranta din Lugoj i s-a cerut să declare activitatea sa vădit nationalist-crestină, prin care se opunea si determina si pe altii să zădărnicească proaspătul regim ateu abia instalat. A refuzat. După tortura “binemeritată” a fost mutat la colegii mai experimentati de la Timisoara. Nici acolo nu s-a lăsat mai prejos privind dârzenia si demnitatea, asa că a fost “înregimentat” la Aiud. Spiritul de la Aiud însă, acea “Academie a spiritului”, fără pereche în lume, l-a făcut si mai temerar în credinta si năzuinta sa. Ba mai mult s-a integrat usor si repede acelei Elite culte, devenind o amenintare pentru călăii penitenciarului. Tinuta lui senină, calmă, duhovnicească impunea respect, teamă si frică în acelasi timp, de aceea l-au trimis la altă reeducare politică din lagărul de la Ocnele Mari. Schingiuitorii din acel lagăr au fost la înăltimea celor de la Pitesti. L-au supus la cazne pe care mintea omenească nu le poate concepe. Tortură permanentă alternativă: fizică si psihică. Pauza bătăilor era determinată doar când îsi pierderea cunostinta. Acest “tratament” a durat până în anul 1953, când a fost judecat de Tribunalul Militar din Timisoara si condamnat în sfârsit la 7 ani de închisoare. După câteva săptămâni de acomodare cu sentinta pronuntată este trimis la Jilava pentru un stagiu remarcabil. În fine, încheie periplul închisorilor la mina de plumb Cavnic, tot încăpătânându-se să moară. Eliberat în 1958, prin Gratia lui Dumnezeu devine preot la Sălbăgel-Lugoj, apoi la Bucosnita-Caransebes (în 1963) si în cele din urmă în 1972, la parohia natală din Zervesti. Zelul său de bun român nu i-a fost amputat de tortionarii atei. Ba din contră încercând să recupereze timpul prin forta spiritului căpătată în detentie, s-a remarcat prin ctitorirea lăuntrică a credinciosilor săi.
Împăcat cu misiunea sa si multumind de jertfă Neamului, a trecut apoi la Domnul în 21 Februarie 1998. (Mărturisitori de după gratii, Slujitori ai Bisericii în temnitele comuniste- Supliment al Revistei “Renasterea”, Cluj-Napoca, 1995).
ANDREI CIURUNGA, poet, prozator, detinut politic basarabean.
“ Venim spre viată limpeziti de plângeri
si tineri de sub iernile ce-au nins,
căci peste toate câte-au fost înfrângeri,
ne-am scuturat de moarte si-am învins.”
Andrei Ciurunga s-a născut la 28 noiembrie 1920 cu versul, asa cum cerul s-a născut cu sfintenia, asa cum soarele s-a născut cu lumina, asa cum pământul s-a născut cu izvoarele, asa cum pădurea s-a născut cu verdele ei fascinant, asa cum florile zâmbesc în miresmele lor îmbietoare, asa cum harul este împodobit în libertatea sa.
Andrei Ciurunga a debutat ca elev sub numele său adevărat de Robert Eisenbraun,în anul 1932 în revista Liceului Ion Voevod din Cahul cu o poezie dedicată Unirii Principatelor.
În primăvara anului 1947, figura ca redactor la ziarul brăilean “Ancheta”, când si-a “permis” să strecoare la tipografie câteva zeci de exemplare din placheta sa “Poeme de dincoace”. Cum unele poezii aveau caracter “dusmănos”, a atras vigilenta proletară, care a dispus arestarea sa în Februarie 1950 si anchetarea în privinta brosurii incriminate. Nu s-au găsit probe dar, securitatea si-a amintit de volumul “Cântece de dor si de război”, tipărit la Chisinău în timpul războiului. A fost acuzat abuziv de “crimă contra păcii” si condamnat la 4 ani de temnită. Închis mai întâi la Jilava, apoi în aproape toate coloniile de muncă ale Canalului Dunărea- Marea Neagră, la Peninsula, Coasta Galesului si Poarta Albă. Poezia a fost pentru el o Mărturisire de credintă, iar pentru zecile si sutele de mii de confrati arestati, suportul moral, cuminecarea zilnică.
Poeziile sale (cele mai multe), le-a scris cu pană de fulger, pe fruntile asudate ale camarazilor de suferintă, alăturându-se celorlalti doi titani ai Universului liric- concentrationist : Radu Gyr si Nichifor Crainic- Voievozii poeziei martirice.
Cu suferinta si dorul, cu rugăciunea si jalea, cu nădejdea si creatia sa, a străbătut Tara de la un capăt la altul, din închisoare în închisoare, alinând, bucurând si salvând sute de mii de detinuti politici de la sinuciderea moral-religioasă. Altele (putine la număr) au fost “scrise” cu acul si ata pe un petec dintr-o cămasă. “ Venim spre viată limpeziti de plângeri/ si tineri de sub iernile ce-au nins,/ căci pentru toate câte-au fost înfrângeri,/ ne-am scuturat de moarte si-am învins. “
Cătrănit de soarta-i vitregă, frânt de destinul Basarabiei iubite, poetul pribegeste peste tot, pe oriunde, nu ca Fiul risipitor, ci ca un Gligore Fărătară, prinzându-se ca un scai de nădeje, poate, poate, va întâlni izbăvirea undeva...
“ De-un car de ani mă tot numesc asa/ bătrânii brazi pe care-i tin de neamuri,/ aghezmuind pe jos, în calea mea,/ cu lacimi de răsină de pe ramuri.// Când urc pe munte, sus, printre păduri,/ aud, de sub a crengilor povară,/ cum mă îndeamnă nevăzute guri:/ -Rămâi la noi, Gligore Fărătară.// Dacă mă prinde-al Dunării suvoi/ cu spume albe ce se sparg în valuri:/ -Gligore Fărătară, hai cu noi!/ mă cheamă glasul apei dintre maluri.// Iar când pornesc smerit spre cimitir/ să mai îngrop câte-un copil de ceară:/ mă trag de mână morti mei în sir:/- Mai stai cu noi, Gligore Fărătară.// Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu./ Fac ochii roată: nu-i a mea mosia,/ si parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,/ nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.// Vara cosesc- n-am pâine la iernat,/ cresc iarna boii ca să-i pierd la vară/ si-mi cară hotii tara hat cu hat,/ eu rămân tot Gligore Fărătară.// Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,/ as întreba- si nu cutez a spune:/ -Oare si cerul s-a întors străin/ sau mi-e surată zarea de cărbune?// Si tot astept cu fiecare nor/ să se descarce-a ploilor pornire/ si de pe fata dreptului ogor/ să spele apa strâmba rânduire.// Apoi va scoate Dumnezeu din sân/ hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,/ să-l întărească iarăsi de stăpân/ pe robul său Gligore Fărătară.// Voi sti atunci că plugul e al meu,/ a mea cu toate brazdele mosia/ si voievod pe toată holda eu/ si Gheorghe si Ileana si Maria…(Gligore Fărătară).
În vara anului 1954, în urma unei perchezitii efectuate în colonia Peninsula, i-au fost găsite în paiele din saltea hârtiile cu poezii. A fost trimis disciplinar la Brigada “0”, cu regim sever de exterminare. Eliberat în anul 1954, poetul nu se “cuminteste” si difuzează poemele de la Canal. În momentele de dor de Basarabia si Bucovina scrie poemul Daniil Sihastru.
“ Ajuns în vale pe un râu în spume,/ asa cum scris-a pana de poet,/ bătrânul Stefan glăsui încet/ către sihastrul ce-a fugit de lume:/ -Când am simtit pe-al tării trup nepace/ m-am răsucit la Putna în mormânt/ si-am răsturnat cinci veacuri de pământ/ de pe pieptarul meu, să vin încoace./ Au mă sminteste ochiul ce se bate/ sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/ Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/ si aflu-acum Moldova jumătate./ Vândut-ati oare hoardelor de-afară,/ în târgul vremii una din mosii?// Eu nu cunosc pe lume avutii/ să-mi poată pretui un colt de tară./ Sau nu cumva pe platose otelul/ a ruginit prin sutele de ani,/ de-au spart zăgazul vechii mei dusmani/ si-au slobozit din sulite măcelul?// De ce nu bate ceasul de vecernii/ în pieptul Putenei-clopot necuprins?/ Au taci si tu, bătrâne? Sau ti-au stins/ făclia vietii, viscolele iernii?// Târziu abia, în noaptea de cărbune,/ cu ochii grei de-atâta nepătruns,/ s-a indurate sihastrul cu răspuns:/ -Măria Ta, eram în rugăciune.// Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăiesii si-au iesit din minti/ precupetind Moldova pe arginti,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.// Ei zac în lanturi, lângă hăul mării,/ si trag în juguri puse de călăi./ Bicele însă nu le tin ai tăi/ si mâna ce izbeste nu-i a tării.// Potop cumplit de neamuri fără cruce/ se năpustesc acum spre crucea ta,/ dar în zadar se-ncrâncenă sub ea/ căci prea e sus- si nu pot s-o apuce.// Măria Ta, înseninează-ti fata,/ puscasii n-au uitat să de-a la semn,/ ci doar asteaptă chiot de îndemn/ să rupă lantul si să ia sâneata.// Atunci vor arde testele dusmane/ cu vâlvătăi de sânge si de fum/ si nu va fi zăgaz pe nici un drum/ să ne oprească iuresul Stefane.// Si-ti vom zidi biserică frumoasă/ sub nesfârsitul cerului safir/ să intre Neamul tot sub patrafir/ ca să-l primesti, cuminecat, acasă.// ( poemul Daniil Sihastru)
Este, asadar arestat a doua oară în toamna lui 1958, unde prin sentinta nr. 468 din 29 Aprilie 1959, a Tribunalului Militar Bucuresti este condamnat la 18 ani temnită grea. Luat de-acasă, poetul Andrei Ciurunga s-a întors în mediul existential al poeziei, redevenind flacăra spiritului în toate coloniile de muncă fortată si în toate închisorile. Nevinovat pentru tara sa, este totusi bucuros că poate să-i aducă prinosul dragostei si jertfei sale:
La ora când cobor, legat în fiare,/ să-mi ispăsesc osânda cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă strig din închisoare:-Nu-s vinovat fată de tara mea!
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă/ pe-un raft, întâiul meu abecedar/ si că mă- nchin când mă asaz la masă,/ cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina/ curată cum în suflet mi-a pătruns,/ din via dată-n pârg sau din grădina/ în care-atâtia serpi i sau ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă/ rotundă ca o tară hora-n prag,/ sau c-am primit colindători în tindă,/ cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline/ cu tot belsugul, de la vin la grâu,/ si c-am chemat la praznic pe oricine,/ cât m-am stiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură/ adâncul, codrii, cerul stea cu stea/ si sfânta noastră pâine de la gură-/ nu-s vinovat fată de tara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit sacalii/ când am răcnit cu sufletul durut/ că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ si că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune si-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,/ si câti prin veacuri au venit să-l prade/ îl simt si acum pe piept cât e de greu.
De-aceea, când cobor legat în fiare,/ împovărat de vina cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă gem din închisoare:-Nu-s vinovat fată de tara mea!
Zecile si zecile de mii de detinuti politici de la Canal reclamau dovada că în stepele dobrogene, între tărână si tarnăcop, între foamete si normă dublă, între turnători si călăi, între lanturi si temniceri, “se află tara toată”:
Pe după ziduri negre adunată/ cum brazii si-i adună codrul sur,/ stă tara noastră, vesnică si toată,/ cu temniceri si lanturi împrejur.
Tot sângele care-a hrănit secara/ s-a strâns aici, din cronici până azi,/ si arde acum, ca focul în obraz/ când serpii umilintei muscă tara.
Aici sunt toate: doinele si hora,/ râsul de ieri si scrâsnetul de-acum,/ logodnica din poză, mama, sora,/ si carul tatii scârtâind pe drum.
Aici e toată harta tării mele:/ un Caraiman de doruri, nevăzut,/ un Nistru care spumegă vândut/ si-o Dunăre de lacrimi si de stele.
Se rup din cartea vremii voievozii/ cu mersul sui, în straie de ocnasi,/ si-asa cum trec, prin mărăcini si bozii,/ istoria se clatină de pasi.
Aici e gura care cheamă plebea/ să-si afle răzvrătirilor sălas,/ de parcă glasul adormit la Tebea/ s-ar fi întors pe câmpul de la Blaj.
Aici e Neamul tot- ca un ciorchine/ strivit sub teascul vremii, bob cu bob-/ si fierbe azi în taină mustul rob/ să curgă slobod vinul tării, mâine.
Admirabilul nostru poet român-basarabean, nu-si uită tara lui de leagăn si de dor, “Tara de dincolo de tară”, cu al cărei destin tragic s-a împletit. Prin toate închisorile pe unde a trecut a lăcrimat, a îngenunchiat si-a strigat oful: Tara mea de dincolo de tară:
Tara mea de dincolo de tară/ cu privirea umedă de jind/ te-am purtat în mine pribegind,/ ca pe-o flacără ce arde pe comoară.
Încă din pruncia mea de aur/ m-am stiut cu tine cununat,/ dar te-a vrut al ei si te-a luat/ nesătula poftă de balaur.
De-am strigat apoi că esti a noastră/ tânără, întreagă si pe veci,/ m-au închis între peretii reci/ si mi-au pus zăbrele la fereastră.
Azvârlit în temnita dusmană/ gem ades, însângerat de fier/ si-atunci pun câte-un crâmpei de cer/ din seninul tău-bandaj pe rană.
Foamea când îmi cască noi abise,/ vine câte-un pui de cozonac,/ ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,/ trupul să mi-l sature prin vise.
Tara mea de dincolo de ape,/ dacă sovăi în credinta mea,/ simt cum îmi trimiti, vânjosi să-mi stea,/ toti stejarii din Orhei pe-aproape.
Când îmi dau târcoale bezne grele,/ lilieci când se izbesc de grinzi,/ numai tu prin noapte îmi aprinzi/ policandrul Nistrului cu stele.
Zgribulit în hainele vărgate/ astăzi vântul iernii îl ascult./ Hora noastră a murit de mult,/ frigul muscă tălpile-nghetate.
Dar pândesc la drum o primăvară/ să întindem iar din prag în prag,/ hora mare sub acelas steag-/ tara mea de dincolo de tară.
Toate poeziile genialului român-basarabean sunt de fapt documente ale martiriului, create acolo la Canal, în zbucium si muncă, în chin si durere, în gemete si viscol, în arsită si ger, sub biciuri si înjurături, sub umilinte si torturi, sub cătuse si lopeti.
Aici am ars si-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dintii din tărână,/ si-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe aceste văi si dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am asternut pe gene/ si le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinisi sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi si goi pe ger si pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre si Mare.
Trudind, flămânzi de cântec si de pâine,/ înjurături si pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mâine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge- acum întoarsă,/ va tine minte si-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă si pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărtile pe care le vom scrie,/ o nouă Tristie la Pontul Euxin. (Canalul).
Regimul de detentie si muncă înrobitoare, a fost creat de partidul comunist cu un triplu scop: pe de o parte realizarea socialistă multilateral dezvoltată(constructii, drumuri, poduri, Canalul, exploatarea zăcămintelor etc.), a doua parte supunerea celor multi si mai putin dârzi, regimului lor samavolnic înscăunat si diabolic impus, iar în ultima parte exterminarea încăpătinatilor nationalistilor si patriotii, care nu vor să se aplece jugului ateu. Moartea fiecărui detinut politic era urmată de expresia călăilor si a gardienilor: ”-A mai murit un bandit”, sau “un dusman al poporului mai putin”. Epuizat de muncă, sub dublul bici, al brigadierului-călău si al vântului încremenit sau fierbinte, Andrei Ciurunga varsă siruri de lacrimi pentru Basarabia sa dragă si pătimitoare din sufletul său răstignit.
O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu stiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascuse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfătisarea Oaspetelui Sfânt.
O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii si mălini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.
Si zornăind cătusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.
Dar Dumnezeu mai zăboveste încă/ la ceasurile acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei semintii.
Sub cerul tării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.
Privindu-Ti Fiul dăruit pierzării/ îti multumim de codrii si de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Răstignirea).
Tot aici între fierbere si răstignire, între rugă si nădejde se pregăteste marea luptă a izbăvirii Neamului, Învierea. Întotdeauna pentru majoritatea detinutilor politici Învierea a fost momentul cel mai mult asteptat, atât de des râvnit, poate chiar înaintea eliberării: învierea personală si cea natională a Tării. Un Mântuitor răstignit pentru ca adevărul, binele si dreptatea să învingă. Acolo în închisoari, în întunecimea orizontului concentrationist si tortionar se astepta cu sufletul la gură noaptea Albă a Învierii, sub bucuria lui “Hristos a înviat!”, ce va cuprinde sigur mâine toată tara.
Hristos a înviat pe santiere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creste marea înviere/ ce va cuprinde- mâine-toată tara.
Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăti/ să ne sărute fruntile plecate.
Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea tări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.
Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume.
Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii.
Hristos a înviat si peste santiere/ să-si dăruie multimii Trupul-pâine,/ si să vestească marea înviere/ ce va cuprinde toată tara, mâine.
Nici o clipă argumentul vietii de a fi trăită nu i-a lipsit din sufletul său de legendă, din instinctual său voievodal de tară. Chiar dacă o neliniste metafizică s-a răsfrânt ca o clipă autumnală peste culorile cronicii, invitatia mai cu seamă, sentimentul candorii l-a echilibrat, l-a purificat, dizolvând întunecarea. Ca o compensatie a tâsnit echivalenta jertfei sale si a camarazilor îndrăzneti, biruind bezna tenebroasă a Gulagului dobrogean, învingând vremelnica dictatură.
Proptiti în bete sau surpati pe-o rână,/ cu câte-o cârjă unde-a fost picior,/ cu câte-un ciot uscat în loc de mână,/ venim si noi spre hora tuturor.
În urma noastră calcă sănătosii/ căci nu se văd vătămături pe trup,/ dar când tusesc rămân batiste rosii/ si-n piepturi vreascuri parcă li se rup.
Zvâcnind ca rândunica împuscată/ le dă de veste inima din greu/ că spaimele ce-au sfredelit odată,/ au zdrentuit-o crâncen si mereu.
Ne adunăm din toată săpătura,/ din Cernavodă, Gales, Tasaul,/ de pretutindeni unde-am stat cu ura/ făcută ghem în trupul nesătul. (Noi am învins).
*
* *
Am avut sansa, privilegiul să-l cunosc pe acest mare Voievod al poeziei martirice românesti, în ultimul an si jumătate din viată. Era în Decembrie 2003. Cenaclul “Valahia Mare” al fundatiei mele se pregătea pentru Nasterea Domnului cu o serbare de poezie cultă, din : Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu, Andrei Ciurunga, Ioan Alexandru, Aron Cotrus, Ionel Zeană, George Cosbuc, Virgil Mateias, Maica Teodosia Latcu, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim si alti poeti ai Crucii. Făceam repetitie si pentru prima oară am acceptat la repetitie si persoane. Când ajung la recitarea unei poezii de-a lui Andrei Ciurunga, o doamnă tânără mă întreabă:
-Domnule profesor, îl cunoasteti pe poetul Andrei Ciurunga?
-Nu-l cunosc, am răspuns.
-Stă pe scară de bloc cu mine, a continuat bucuroasă doamna, foarte aproape de aici. După terminarea repetitiei, a rugat-o să-i dea o invitatie la serbare.
-Nu! Mi-a răspuns doamna. I-o veti da personal. Eu doar am să-l anunt că-l veti vizita. Asa s-a întâmplat. L-am cunoscut pe bardul poeziei Canalului si pe duioasa dumnealui sotie, Ina. Au fost încântati, iar eu entuziasmat. Din Voievodul poeziei martirice doar fulgerul trăirii în slujba natiei sale ardea la fel, trupul fiind suferind de boli rămase amintire din perioadele de detentie. Se zvârcolea între neputinta trupească si spiritul vulcanic mereu arzând. La Serbare a venit doamna Ina, care i-a povestit încântată de ce a văzut. Am trecut si i-am lăsat urările Sărbătorilor de iarnă. Mi-a oferit câteva volume de poezii cu autograful său. De Pasti, am pregătit un al spectacol tot din poetii Crucii, având ca Temei: Patimile, Răstignirea si Invierea detinutilor eroi si martiri. I-am reînnoit invitatia de Pasti. Între timp l-am vizitat de mai multe ori. Fiecare întâlnire, desi scurtă din cauza stării de sănătate a poetului, a avut pentru mine un ecou deosebit, unic …
Apoi, Poetul a plecat Sus la Domnul printre Astrii lui divini, iar eu am rămas să-i continui pretuirea si cinstirea aurei sale printre tot mai multi Daco-români. La scurt timp a plecat si doamna Ina. Nu putea supravietui singură. Viata si Luceafărul ei, era Andrei.
Comuniunea cu el a rămas foarte vie si as spune chiar nedespărtită. Cu fiecare ocazie festivă sau solemnă prăznuim si din poeziile Voievodului basarabean Andrei Ciurunga.
Ca multumire pentru recunostinta si pretuirea mea, Poetul Basarabiei si al Olimpului concentrationist, printr-un concurs de împrejurări,mi-a lăsat mostenire manuscrisele sale ce cuprind lucrări necunoscute, proză si teatru,atent corectate de autor, primele poezii scrise ca elev, toată corespondenta sa după eliberare.
O parte din aceste înscrisuri le-am prezentat pentru prima data publicului în cadrul unei expozitii dedicate poetului ANDREI CIURUNGA în cadrul celui de-al doilea Congres International “ Rezistentă prin Religie “ organizat cu sprijinul Arhiepiscopiei Tomisului în septembrie 2008 la Constanta.
Cu dragoste si recunostintă mă voi afla întotdeuana alături, prin truda mea crestinească, de toti cei care îl vor iubi si pretuii pe marele poet român ANDREI CIURUNGA.
Harul lui DUMNEZEU, binecuvântarea Maicii Domnului si purtarea de grijă a Apostolului Andrei să fie cu noi cu toti , binecredinciosul popor român !
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Presedinte –fondator al
Fundatiei ec. Sfântul Apostol Andrei
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 11/29/2010 |
Contact: |
|
|
