„Memorialul Cetătii” de Leon-Iosif Grapini
„Nu vreau decât să fiu slobod, nu în lumea largă, ci doar în cea mică, în satul meu [...]”
„Memorialul Cetătii” nu este un roman memorialistic, dar fictiunea nu depăseste materia de evocare. Nici fantasticul nu iese din cadrele verosimilului – „[...] edificarea a început când a început, a durat zeci de ani, cu inaugurarea ne găsim după scurgerea acestui timp”.
Trebuie să stii câte ceva din biografia scriitorului si să-ti fie întrucâtva cunoscută zona din care se trage ca să-ti poti da seama că proza lui Leon-Iosif Grapini (un volum de nuvele – „Cetatea cu nebuni” si două romane – „Capătul lumii” si „Memorialul Cetătii”, părti editate deja ale unei proiectate trilogii) are ca punct de start si de inspiratie locul natal (topografie, istorie, mentalităti, atitudini, grai) si compartimentul în care a profesat scriitorul (mod de evaluare si organizare).
Cititorul neinitiat are altă poartă către saradă.
Pentru perceptia optimă a fondului, amândoi trebuie să-si depăsească interesul pentru real si pentru nereal.
Mai bine conturată decât în „Capătul lumii” care aducea mai mult a monografie mascată decât a roman, intriga din „Memorialul Cetătii” este prinsă în câmpul CUNOASTERII. Ideal de neatins, priceperea omenească fiind foarte limitată, ea este definitiv vasală curiozitătii. Prin eforturi insistente si apel la cei despre care crede că l-ar putea introduce în domeniul care-l interesează, personajul „scriitorul” ajunge la revelatie (aceasta se întâmplă printr-un soc – lovitura din moalele capului de la pagina 9, iar decompresiunea se va produce, hăt, la pagina 269). Revelatia însă vine cu alte limite, pentru că spatiile care i se deschid „scriitorului” (arhiva, cetatea, cunostintele „mosului” – sau „capul” lui) se dovedesc a fi, la rândul lor, închise si pline de mai mari restrictii. Este putin probabil ca Leon-Iosif Grapini să fi intentionat acest lucru, dar romanul i-a reusit ca o imagine a perfectionării umane care nu constă decât în atingerea a diverse stadii de imperfectiune. Cunoastere si exigente, înfătisate capsular, care functionează pe principiul Matrioskăi: una în alta, niciodată ultima nu e goală si nici nu contine altceva decât tot o figurină de Matrioska, de la care s-a pornit, numai că una în miniatură, nesectionată si plină. Acesta este – cu sau fără voia lui Leon-Iosif Grapini – „continutul” romanului „Memorialul Cetătii”, în care, cât trăiesc, toti învată/se informează – sub îndrumare sau intuitiv – si, în cetate, sunt chiar impuse niste cursuri. Totul e progres, în acest roman, dar fiecare perimetru evolutiv sau spatial e inclus în alt perimetru, până la „perimetrul interzis” al Cetătii – ultimă Matrioscă. Tendinta spre emancipare e preluată de noua generatie – personajul „tânărul”: o piesă dintr-o fecundă Matrioscă, după figurile (generatii sintetice) „bătrânul”, „scriitorul”... Ce-i drept, în legătură cu „tânărul”, cartea pune ipoteza rămasă nesolutionată a reusitei. Incertitudinea e mai sigură. Altfel se situează „scriitorul”, care, după incizii în realitate si fortare de usi, se prezintă în final cu o „comunicare” (să-i zicem stiintifică si realizată în colaborare, prin „transmisiune”). El transmite pasiunea sa si cunostintele sale si acestea vor lua forma unei cărti. Si se deschide o nouă etapă (necuprinsă în roman) – cea a circulatiei cărtii: „[...] căpitanul s-a tinut de cuvânt, cartea promisă a apărut, tocmai i-am pus punct, si noi, si domniile voastre”. Stiinta eliberată („[...] a scris în speranta că toate acestea vor fi cunoscute, dacă nu tuturor, măcar celor care cred în asemenea istorii, adevărate sau nu. Noi am crezut.”), totusi prizonieră (în carte, ca-ntr-o cetate „de a cărei fiintare să nu se afle, celor ce li se va descoperi să li se piardă urma, cei care vor vorbi să fie făcuti să tacă, cei ce vor sti si vor uita să aibă parte de toată bunăvointa, gratia si mila mea, si s-a făcut”). Scriitorul absorbit de subiectul său. Scriitorul înghitit de subiectul lui. Personajul captiv în cetatea care i-a ademenit imaginatia. Scriitorul captiv al visului. De unde se poate evada doar „pneumatic”: „M-am pus la cugetat – zice „mosul” – si tare mi-e că nu mai pot face cale-ntoarsă de unde-am ajuns cu gândurile [...] mor linistit acum, când veti afla adevărul, să mi-l ziceti si mie, că nu mai spun la nimeni”. Cetatea – un interior simbol al interiorului uman; sau, în registru practic, un adăpost solid, vulnerabil, până la urmă. Ca omul. Lumi în lumi, că „lumea era mare si multe popoare trăiau în ea” si „de fapt, întreg imperiul este o temnită a popoarelor”.
Frazele construite prin multiplu adaos de idei – progresie si progres – bat în diverse nuante de umor; rulajul vorbelor în roman este mare; „[...] nu e important detaliul, dar îl scriem” – „scriitorul” se duce (pentru a vă face o idee) la personajul „preotul”, dar ca să ajungă si el acolo, cititorul trebuie să străbată, mai întâi, zece pagini etnografico-arhitecturale. În detalii, suvoiul verbal ia proportii astronomice, scriitorul Grapini relatând cu generozitate despre câte-n lună si-n stele. Dar dacă aspectele secundare sunt minutios înregistrate, în cele mai importante, autorul preferă imprecizia – program al cărtii: „[...] cei ce vor să facă legături cu fapte si cu personaje istorice să nu-si piardă vremea, le-am amestecat, si pe unele, si pe altele, în asa fel încât corespondentele să fie imposibile[...]”. Într-adevăr, autorul „Memorialului Cetătii” interactionează cu istoria, navighează prin ea, o accesează când dintr-un secol, când din altul, fără a urma ordinea cronologică firească. Un roman prevăzut cu „slider”. Personajul „mosul” datează, după toate aparentele, din epoca grănicerească a bumbilor auriti ai străjerilor Mariei Tereza, dar are amintiri de pe când năvăleau tătarii si este contemporan si cu epoca universal posibilă a voturilor fraudate. Că unii sunt cunoscători, abili si oportunisti, altii – necunoscători, creduli si perdanti.
O carte care se joacă pe cunoastere. Si pe îngrădire.
|
Angela-Monica Jucan 11/29/2010 |
Contact: |
|
|
