Eu Nu Sunt Special
Se vinde, de câtiva ani, în librăriile crestine o carte pentru copii, intitulată You Are Special. Cercetând cu atentie prin casele noastre, s-ar putea să găsim idea (chiar dacă nu cartea) instalată confortabil (ca la ea acasă) si încă la loc de cinste. Este simptomul unei boli ce nu tine seamă de vârstă si se contractează din fragedă copilărie.
Dacă ideea în discutie s-ar limita la aspectul de unicat al fiecărui individ născut pe planetă, n-ar fi nimic rău în ea. Sunt unic si tot asa esti si tu, cititorule! Calificativul „special”, însă, poartă o conotatie (specială), ce merge dincolo de aspectul distinctiv. A declara pe cineva ca atare înseamnă a-l plasa deasupra semenilor, a-i recunoaste calităti, merite si drepturi iesite din comun. Si tocmai aici rezidă caracterul nociv al acestei conceptii.
În secret, mai fiecare om visează, speră sau crede, că este special; mai frumos, mai dotat cu talente, mai inteligent, sau mai bine echipat pentru succes. Ideea se răsfrânge si asupra mediului în care-si duce viata. Familia mai bună, satul natal mai pitoresc, orasul în care locuieste mai modern, biserica de care apartine (denominatia) mai spirituală, grupul cu care se întâlneste mai select, clubul la care s-a înscris ca membru mai exclusivist, etc. Ideea nu este decât o altă formă a mândriei, si încă una foarte prost deghizată.
Cartea amintită se adresează tuturor copiilor, iar de boala mândriei suferă toti oamenii. Numai că, de îndată ce toti indivizii devin speciali, termenul respectiv îsi pierde dreptul la existentă, căpătând întelesul de „comun”. Mai mult, mă încearcă o serioasă bănuială că adjectivului „special” îi stă bine alături de lucruri, obiecte, situatii, evenimente, etc, nu lângă mine, lângă tine, lângă el sau ea.
În biserica din Corint toti credinciosii erau contaminati de acest microb al elitismului: “fiecare din voi zice” (1 Corinteni 1:12). Cazul semnalat de apostol vizează apartenenta la un anumit grup. Biserica fusese divizată în cercuri de influentă si apartenentă, iar rezultatul era dezbinarea, cu consecinta ei firească – certurile: “Vreau să spun că fiecare din voi zice: “Eu sunt al lui Pavel!” – “si eu, al lui Apolo!” – “si eu, al lui Chifa!” – “si eu, al lui Christos”.
Enormitatea conceptiei respective este evidentiată de apostol prin câteva întrebări retorice. Poate fi trupul lui Christos împărtit? A fost Pavel răstignit pentru careva dintre ei? În al cui nume au fost ei botezati? (1:13).
În capitolul al treilea Pavel afirmă că Dumnezeu n-a făcut pe nimeni auto-suficient în lucrare: “Cine este Pavel? Si cine este Apolo? Niste slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ati crezut, si fiecare după puterea dată lui de Domnul” (3:5). Slujitorul este eficient în lucrarea crestină numai în măsura în care este îmbrăcat cu putere de Sus. Nu prin resurse proprii. Concluzia logică la care ajunge apostolul este că lucrătorii în Împărătia lui Dumnezeu sunt “nimic” (3:6-7). Departe de a fi „speciali”! O concluzie care nu place omului firesc.
Slujitorii lui Dumnezeu sunt “împreună lucrători” cu El si unii cu altii. Opusul colaborării în spirit de egalitate este competitia, prima inventie a celui Rău, implantată apoi în lume, devenită principiul guvernant al tuturor afacerilor omenesti. Competitia este una din influentele cele mai răspândite ale lumii asupra bisericilor, una din cele mai greu de detectat (în persoana proprie) si de contracarat.
În continuare, apostolul are grijă să ciupească si struna pozitivă a aceluiasi adevăr, declarând că lucrătorii sunt “tot una” (3:8). Ce-i deosebeste unii de altii este doar “osteneala” lor, aceasta constituind si criteriul după care li se va împărti răsplata (2:8). Deci, fără Dumnezeu lucrătorii sunt nimic, (vezi Ioan 15:5), iar unii fată de altii sunt tot una (adică egali, urmărind acelasi scop, fiecare lucrând cu echiparea primită). Este adevărat că a fi “împreună lucrători cu Dumnezeu” (3:9) nu-i putin lucru, dar apostolul pune lucrurile în perspectiva corectă, privindu-le din toate unghiurile, astfel ca cei ce lucrează pentru înaintarea Împărătiei să nu piardă din vedere întregul, punând accentul numai pe unul din aspectele lucrării (de obicei aspectul care le convine).
Un copil aude pe mama sa rostind niste cuvinte, din care deduce că familia lor este mai altfel decât majoritatea oamenilor din sat (sau de pe stradă). Cuvintele sunt uitate cu vremea, dar ideea a încoltit în inima lui si, cu timpul, aduce roadă. Nu doar familia este deosebită, ci el însusi se simte special, cu calităti si drepturi deosebite, pe care, din păcate, nu toti stiu să le vadă, ceea ce va constitui o sursă de mare frustrare pentru el.
Omul continuă să se creadă special, chiar si înaintea lui Dumnezeu. Abia spre bătrânete, pe când tot ce socotea deosebit îsi pierde vigoarea, începe el să înteleagă că, de fapt, nu era deloc asa. Acest proces de venire în fire a fost declansat în mintea lui de însusi Dumnezeu. Dar câtă vreme irosită, câtă întârziere în procesul de maturizare si câtă pierdere pentru Împărătie, în folosul căreia ar fi putut lucra cu modestele lui aptitudini, cărora Dumnezeu le-ar fi acordat eficientă maximă, adăugându-le puterea Sa. Privind în jurul lui, cu ochi înnoiti, realizează acum cât de multi oameni gândesc la fel despre ei însisi.
Rareori vom auzi pe cineva declarând că se consideră inferior, comun, lucru care ne face să ciulim urechile. Nu cumva este vorba de o falsă smerenie? Nu cumva, prin declaratiile sale, omul respectiv asteaptă doar să fie contrazis si să i se spună că, dimpotrivă, merită mai mult decât i se recunoaste.
Psihologia umană este mai complicată decât pare. Multi oameni nu sunt constienti de pârghiile interioare care determină comportamentul lor si nu cunosc motivatiile actiunilor pe care le săvârsesc.
Eu nu sunt special. Esti tu?
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon
|
Gelu Arcadie Murariu 11/14/2010 |
Contact: |
|
|
