Din dragoste de oameni
Zi calmă a unei dimineti de duminică. Abia sosită în sat, am plecat să stau de vorbă cu oamenii în graiul cu care am crescut. Azi nu se mai vorbeste chiar ca pe vremea copilăriei mele, doar bătrânii îsi mai păstrează nealterată vorba mostenită din strămosi. Soarele se ridicase de doi stânjeni si privind cu nesat cerul azuriu pe larga întindere a satului de câmpie teleormăneană, când mi se părea că a trecut o vesnicie de când nu l-am mai văzut, când mi se părea că nici n-am plecat din el.
Pe linia pe care mergeam odinioară la gară, m-am oprit la casa Maritei. A iesit din casă si m-a îmbrătisat :
- Pupa-ti-as ochii, bine-mi pare că treci si pe la mine si nu mă ocolesti. Ti-a rămas gându’ si sufletu’ acasă si mai vii să stai de vorbă cu noi, chiar dacă noi tot tărani am rămas. Acu venii de la mânăstirea din deal. Îmi place să mă duc acolo că face slujba frumoasă călugărul Prodromos care a făcut mânăstirea asta nouă. E om cu sufletu’ curat. Bun e Dumnezeu, pupa-i-as tălpili, că ni l-a trimis în sat. Ai, vino să stăm colo-sa pă bătătură si să-ti dau să mănânci niste colivă, i-am pus si nitică ciucalată pe deasupra, mi-a dat-o alde nas Marinică, fin’că veniră alde fi-su din Spania, de la lucru. Am păstrat-o si eu pentru colivă. Are noroc cu ei. Le-a dat bani de si-au pus gard nou, ulucili alea vechi să dăulaseră dă tot.
- Cum îti mai este viata, Marito?
- Nu prea bine, avem caznă mare si fără folos, cum a isit acu` o vorbă: “dacă muncesti, n-ai timp să câstigi un ban”. Pe deasupra, mă supără si zănaticu’ ăsta de Mielu, cumnatu-mio, care stă în fundu’ oborului nostru. Strigă la mine ca un zurbagiu că m-am coconit, că nu mai merg la sapă. El nu vede chiaunu’ dă cap că acu’ tăranu’ nu mai are rostu’ pă care l-a avut odată ?
- Ce mai stii de Ioana, vecina cu care am copilărit ?
- Am trecut pe la poarta lor chiar acu’ dimineata si am vorbit cu ea. N-o duce bine nici ea, e slabă, moartă. Am întrebat-o dacă nu vine si ea la mânăstire.
- Păi eu mai sînt om să mai ies în lume ? Am crezut că mor, mi-a zis ea.
- Da’ ce ai, fă Ioană, văd c-ai slăbit, ce te doare ?
- N-am niciun dor, fă fată lică, niciun dor, de nu-ti vine să crezi, dar n-am poftă neam de mâncare. Dacă n-as mânca o săptămână, mie tot nu mi-e foame. Mi-au adus nepotii, mânca-le-as gura lor, niste nasturi de poftă de mâncare, dar tot degeaba.
- Dar cumnată-sa, Stela, de le zice lor alde Strengaru, mai e în viată ? Aoleu, mi-adusei aminte să te întreb, ca să nu uit, si uite că sar de la una la alta, cum îsi pun oamenii porecle în sat ?
- Copiii si tinerii se polecresc după cum se poartă sau li se întâmplă câte ceva. Trebuie să aibe oamenii polecre ca să se deosebească, fin’că multi au nume la fel. Dacă zici Florea Matei, sînt mai multi în sat, dar dacă zici Contra cum îi e polecra, ăsta e numai unu’.
- De Ion, bărbatul Marii, vară-mea, ce mai stii ?
- E rău de el. Nu mai vede cu ochii neam si acu’ a început să nu mai audă nici cu urechili.
A lătrat câinili. Uite că vine pe la mine vecinu’, mos Nicula. O să-i dau si lui nitică colivă. Săracu, o duce rău, s-a lipit sărăcia de el. Mi-e milă când îl văz asa, îmi fac pomană cu el si-i mai dau, de unde am, de unde n-am, câte o strachină de mâncare, fin’că am si eu mortii mei. Ai, vino să mâncăm cu totii si să ne ierti că la noi, tot ca la tărani punem masa. Am făcut niste ardei umplut de să-ti lingi destili. I-am pus si nitică făină la cotor fin’că vine de face o posghită si nu iese carnea tocată din ardei, nu ca una lume care pune platagele. Am făcut cum m-a învătat alde tătica Didina. Uite la mos Nicula, abia păseste, a fost bolnav cu inima, ieri a venit de la spital. Dau dosu’ să-i dăschiz poarta.
- Cum a fost la spital, mos Nicula ? l-am întrebat eu.
- Am dat de-un doftor cu crezământ, să-l tie Dumnezeu, îmi fac cruci mari pentru el c-a fost om de omenie, n-a fost ca ăia care nu te bagă în seamă până nu umbli la tescherea. Când am ajuns la el m-a întrebat cu vorbă bună si cu glume ca să-mi tie coraju’:
- Ce mai e prin satul dumitale, mosule ?
- Ar fi bine, dacă n-ar fi rău. Politicienii ăstia, niste desuchiati, oti mai mari ca geambasii de care-mi spunea alde tetea, s-a’ pus cu cazna si cu otozbiru’ pă noi, dă ne răstigneste si ne ia si pielea si uite că n-are nimeni ce le face. Tara asta a noastră parcă nu se mai scoală din morti. Ne potignim când mergem, stângu’ dă în dreptu’ si invers. Nu cu votu’ trebuie să mergem la ei, ci cu reteveiu’ să-i alungăm ca pă lupii veniti la stână. Mă tem că nu mai apuc vremuri dezlăogite de netrai.
- Dumneata mai ai piele ?
- E arsă rău si n-am ce să mai fac.
- Si aici ai venit să ti-o vindecăm noi ?
- La dumneata am venit fin’că am bătăi de inimă, domnu` doftor, i-am spus eu.
- Păi, să stii că si eu am bătăi de inimă, mi-a zis el. Dacă te fac să nu-ti mai bată inima e mai bine ?
- N-as vrea să-mi vie vremea de petrecanie, păcatele mele, ca să-l văz pă nepotu-mio Onel că termină facultatea, că tare bine-i merge mintea si o să iasă doftor si atunci m-oi da pă mâna lui.
Am fost multumit de doftor, să-i dea Dumnezeu sănătate si lui, că si el e om si are si el nevoie de sănătate, ca toti oamenii. Liviu Vasilică al nostru, n-a fost doftor ?... si cum se duse când încă nu-i erea vremea de ne rupse inima ! La plecare din spital, as fi vrut să-l cinstesc pă doftor cu ceva pentru omenia lui, dar n-am avut neam de para chioară, pensia de agricultor la colectivă nu mi-ajunge decât pentru biserică. Asa că i-am spus :
- Domnu` doftor, sunt tare mâhnit în suflet, fin’că as vrea să-ti multumesc si eu cu ceva pentru facerea de bine, dar n-am de niciunele. Acasă n-am în bătătură decât o capră.
- Bună si-aia, mosule, mi-a răspuns el.
Auzind eu asa o vorbă, m-am scărpinat în cap si i-am zis:
- Eu v-as aduce-o, domnu’ doftor, dar mă tem că nu puteti s-o băgati în casă fin’că are picioare mari din lemne groase, e făcută de ăl bătrân, de bâtu, ca să taie cu fierastrău’ ăla mare lemne groase. Si el atuncea a râs când a văzut cum am întors vorba, a dat mâna cu mine si mi-a zis să mai trec pe la el dacă mai am bătăi de inimă. I-am multumit frumos si i-am spus că lui i se potrineste o vorbă din bătrâni : “A fi domn nu-i de mirare, / A fi om e lucru mare”.
- Matale cum te lauzi cu viata prin tări străine ? mi s-a adresat mos Nicula. Pe acolo o fi bine de unele, dar străinu-i tot străin. Aici, numai dacă stai la poartă cu vecinii, si simti că trăiesti, dar acolo, stai de vorba cu vecinii la poartă ? Nu stai si stai singur în casă de-ti cântă cucu-n cap si te apucă pustiu’ de dor de ce-ai lăsat acasă, de e gata să te podidească plânsu’. După o pauză a îndreptat privirea într-un punct îndepărtat si a continuat ca pentru sine : Zic si eu asa o vorbă, cum am pomenit din bătrâni, dar soarta omului nu si-o stie nimeni cum i-o hărăzeste Al de Sus. N-ai ce-i face, El a hotărât asa, când câstigăm ceva, todeauna să pierdem altceva. Eu m-am multumit cu ce-am avut, chiar dacă a fost mai putin, da’ am cătat să-mi păstrez omenia. Apoi întorcându-se în spre mine : “Îmi pare rău de alde matale, că te stiu cu suflet bun si ce ai pierdut aici, daru’ care ni l-a dat Dumnezeu, nu-l mai găsesti în toată lumea.
Am plecat urmărită de vorbele mosului. Dreptate avea, fiindcă, la urma urmelor, doar dragostea de oameni si întelegerea cu ei formează substanta vietii, altfel cum să înteleg prezenta mea aproape an de an în comuna natală, străbătând mii si mii de kilometri ca să ascult oamenii mei vorbind în graiul vremurilor de vis ale copilăriei mele ?
Elena Buică / Pickering ON
|
Elena Buică 11/14/2010 |
Contact: |
|
|
