Din Văianu la Toronto - de Mugurel Pădureanu-Coarba
Nu e niciodată prea târziu să iei condeiul în mână!
Pe domnul colonel Ion Gociu l-am cunoscut cu ani în urma, în Canada, la Toronto, o metropolă pe care nu o poti ocoli dacă vrei să mergi la celebra cascadă Niagara. Am poposit pentru o noapte în casa fiicei si ginerelui său si din prima clipă seniorii celor două familii s-au retras separat de cei tineri, ingineri de calculatoare, si de copiii lor, pentru că fiecare vârstă are preocupările si subiectele sale. Din prima clipă ne-am simtit foarte apropiati, nu numai pentru că vorbeam în limba de acasă, dar si pentru că sotia mea este olteancă, deci cu origini comune cu gazdele noastre. Eu sunt timisorean, dar o veche vorbă românească spune că de unde este sotia, acelei zone geografice îi apartine si bărbatul. Dar lăsând gluma la o parte, altul a fost motivul apropierii dintre noi. Am întâlnit atunci un om deosebit, prietenos si foarte volubil – ca toti oltenii – si în timpul unei plimbări, seara, după cină, într-un parc de pe malul unui lac, a început a se înfiripa o prietenie durabilă si discretă, chiar dacă, după aceea, întorsi pe melea¬gurile noastre, ne-am întâlnit doar prin telefon sau prin mesaje trimise prin internet, Târgu-Jiu si Timisoara fiind despărtite de vreo 300 de kilometri.
Surpriza cea mai mare a fost atunci când am primit pe această cale „ultramodernă” textul unui volum pe care l-as numi „de memorii”, desi termenul „amintiri” mi se pare la fel de potrivit. Sunt adunate evocări din lumea unui sat gorjean, cu obiceiuri ancestrale si cu oa¬meni dintr-o bucată, dar si traiectoria unui tânăr care s-a îndreptat spre cariera militară, încât o bună parte a acestei cărti poate fi încadrată în ceea ce se numeste un „Bildungsroman”. Ca orice bărbat, în tinerete, am îmbrăcat si eu - pentru scurt timp si… în două reprize, ca toti viitorii profesori, ingineri sau medici - haina militară si „am gustat” o parte din… privatiunile vietii de cazarmă. „Tânărul” autor reuseste să creeze, pentru cei rămasi în afara acestei lumi, o „monografie” a Scolii Militare de Artilerie din Sibiu, unde s-au pregătit în conditii aspre, dar firesti, atunci când alegi această carieră, ofiteri de exceptie, în mâinile cărora s-a aflat si se află siguranta noastră. „Civilul” află cum „se fabrică” un ofiter adevărat, în timp ce militarul de carieră îsi poate rememora tineretea, căci autorul este un foarte talentat narator, care reuseste să dozeze cu măiestrie, ca un scriitor adevărat, datele „tehnice” prin descrieri lirico-epice ale unor momente din viata sa.
Cartea colonelului Ion Gociu se citeste cu sufletul la gură, pentru că autorul, înzestrat cu un talent literar pe care nu i l-am bănuit, îsi „mărturiseste” în pagini memorabile - cu multă sensibilitate – nostalgia satului în care a văzut lumina zilei si pe care îl păstrează în amintire, iubirile si atractia eternului feminin („femeia-floare”), idealurile din tinerete, bucuria împlinirilor, dar si greutătile care i-au stat în drumul său spre vârf.
Prof. univ. dr. Alexandru Metea
Nota Observator;
Prezentăm mai jos un fragment din cartea " Din Văianu la Toronto " - scrisă de domnul Mugurel Pădureanu-Coarba
CASA ÎN CARE M-AM NĂSCUT
Depresiunea subcarpatică Târgu-Jiu are vecină la vest o surată mai mică, întocmai ca un „satelit”, legată ombilical prin deschizătura din zona interdeluroasă a Câlnicului. Această „căldărusă” geografică este mărginită de dealurile Bujorăscul, Glogoveanul, Câlcestilor, Sporestiului si Daimacului si este străbătută de la vest la est de râul Tismana, cu afluentul său principal Orlea si micile pâraie unde se adună apele de ploaie de prin văile adiacente, cu precădere din vest si sud. În această depresiune este asezată, ca localitate principală, comuna Ciuperceni si unele sate ale comunelor limitrofe Câlnic si Godinesti, dispuse lateral, în părtile estică si vestică ale depresiunii. Acest spatiu cred că nu poate fi asimilat depresiunii subcarpatice Târgu-Jiu, fiindcă, din punct de vedere climatologic, se deosebeste de aceasta prin faptul că temperaturile medii anuale sunt mai scăzute, iarna prelungindu-se cu 10-15 zile, fenomen care determină întârziere în înfrunzirea pădurii primăvara, frecventa brumelor chiar în luna mai, maturizarea si coacerea cu întârziere a fructelor si legumelor și câte altele.
Satele istorice aparținătoare aceastei comune sunt Văianu, Zorzila, Patici, Visoi, Fometesti, Pripor si Soseaua Mare, la care s-au adăugat fostele comune Strâmba-Vulcan si Pesteana-Vulcan, cu satele Boboiesti si Vârtop. Acestea sunt asezări umane, cu vechime istorică, atestată si de săpăturile arheologice care au dat la iveală relicve ale unui trecut însemnat. Vârtopul este satul unde s-au găsit vetre arheologice cu resturi preistorice de ceramică, iar satele Pesteana, Boboiesti, Văianu, Fometesti si Strâmba au pe teritoriul lor cimitire si biserici declarate monumente istorice, construite în urmă cu sute de ani. Toate satele au fost amplasate pe văile dintre dealurile împădurite, loc ce le-a asigurat o camuflare naturală împotriva popoarelor năvălitoare.
Satul Văianu a primit numele, sau a dat numele pârâului ce colectează apele de ploaie de pe versantii dealurilor limitrofe, Dosul si Dealul Zorzilei, pe dreapta, si Nemteasca, Morminte si Cârstăianu, pe stânga pârâului, care are sensul de curgere de la vest la est, beneficiind de lumina directă a astrului zilei, de dimineata până seara. Din acest motiv, aproape toate casele sunt asezate cu fata la răsărit si au pozitia perpendiculară fată de axa drumului comunal.
…Când s-au căsătorit părintii mei, dacă nu mă însel în ziua de 16 februarie 1933, tata locuia cu mama lui, în satul Văianu, în casa din spatiul numit Gura Puturoasei. Locul se află punctual la 850 m distantă de la intrarea în sat din drumul vicinal ce leagă satul Fometesti de satul Soseaua Mare. Constructia noastră era asezată pe partea stângă a drumului, vis-a-vis de actuala casă.
Locuinta fusese mostenită de bunicul meu din partea tatălui său pe nume Ion, de la părintii săi si bănuiesc că fusese construită prin anii 70 ai secolului al XIX- lea, de către străbunicul Constantin, împreună cu sotia sa Ileana, pe un teren, seliste de casă, primit de Ileana de la tatăl său, ca zestre la măritis. Pe usa camerei de locuit era înscris cu vopsea neagră anul când s-a clădit casa si numărul de ordine, si lucrul acesta era la toate casele din sat, ce datau dinaintea anului 1900, dar amănuntele respective nu le-am mai retinut. De remarcat faptul că si atunci casele erau numerotate.
În satul Văianu casele semănau mult între ele, se respecta un anume „stil”, nu erau de dimensiuni mari, aveau putine camere locuibile, desi adăposteau multi membri ai familiei, uneori si cu prezenta bunicilor. În câte o cameră îsi găseau adăpostul mirele, mireasa si socrii, cu precizarea că, totusi, perechile aveau paturi separate. Când si cum erau rezolvate problemele intime ale firii umane, numai Dumnezeu stie! Cât am stat în sat, nici aluziv n-am auzit vreo discutie sau bârfă a soacrei despre acest lucru. Era ceva despre care nu se vorbea, chiar dacă se simțea momentul în timpul noptilor de iarnă, fiindcă vara treaba era mai simplă. Codrul era des, era aproape si oferea liniste, intimitate si suficient loc de desfăsurare. Casele cu trei camere aveau alte conditii si luna de miere era petrecută de miri, de obicei, în odaia bună.
Cele mai multe case aveau două încăperi, în procent foarte mic erau cele cu trei camere si, în procent si mai mic, cele dispuse pe pante, care apartineau unor gospodari mai înstăriti, care aveau chiar si beciuri. Fiecare casă avea una din camere destinată ca loc de cămară si bucătărie. Invariabil, la toate casele, pe peretii acestei încăperi era locul unde se puneau agătate căldările, oalele, ciubărele, polite „cu de toate”, iar pe jos îsi găseau locul putina de varză, hârdăul de murături, uleiul, un fel de cilindru făcut din lemn, cu făină pentru turta de mălai, pe care se aseza cu grijă, cu rol de capac, să nu intre „ceva”, masa cu trei picioare si postava mălaiului, în ea având la îndemână ciurelul si mestecăul. Aici se găsea vatra unde se făcea cel de al doilea foc, pentru treburile gospodăresti zilnice, iarna si vara, în tavanul căreia se deschidea o portiune, prevăzută cu un cos de fum unic, care nu străpungea acoperisul. Tot aici , ca la multe case din sat, era si gura sobei care încălzea încăperea de dormit si cosul de fum al acesteia, prin care fumul se întorcea la originea unde fusese produs. Pentru evitarea unui fumărit dublu, care era un impozit pe cosurile de fum, impozit ce se percepea în epoca feudală, oamenii obișnuiau acest tertip prin care, în loc de două, plăteau bir numai pentru unul. Desi vremurile trecuseră, obiceiul încă mai rămăsese, ca măsură de prevedere.
La casele cu două camere, asa cum era si aceasta, cele două încăperi purtau denumirile de „sobă”, denumire preluată de la sârbi, pentru camera de locuit, odihnă si activităti gospodăresti pe timp de iarnă, si „casă”, pentru camera cu vatra focului. „Du-te în casă, sau du-te în sobă” erau trimiteri ce nu creau confuzii. Cu indulgentă, această încăpere zisă „casă” hai s-o numim bucătărie, pentru a nu ne încurca în explicatiile ulterioare. La casele cu trei camere, celei de-a treia încăperi i se spunea „odaia bună”, în care se păstrau toalele si lucrurile considerate de valoare, lăzile de zestre, macaturile, scoartele, hainele ale bune, îmbrăcate la sărbători si, tot aici, se puneau mesele când aveau loc ospetele, la praznicele cu musafiri importanti. Si mai era locuită de tinerii însurătei, în luna de miere. De asemenea, aici se aseza cosciugul mortului din casă pe timpul priveghiului si al slujbei de pomenire. Pozitia ei era, de regulă, spre drumul satului, dacă locuinta era construită perpendicular fată de acesta, iar fereastra tinea loc de vitrină în care gospodarii puneau, pentru a fi admirate, unele obiecte cu valoare simbolistică si pentru a atrage atentia trecătorilor, o ploscă, un ceas de masă, o păpusă sau un bibelou, ce erau considerate obiecte de mare pret si meritau a fi admirate.
.
**
Casa în care m-am născut avea numai două încăperi si o tindă prevăzută cu prispă si cu portită la singura intrare. Avea lungimea cam de opt metri si lătimea de patru metri, cu tindă cu tot. Tinda avea lungimea cât a casei si lătimea poate de un metru. Era construită din grinzi din lemn de stejar, frumos cioplite, perfect îmbinate si netencuită pe exterior.
Camerele erau prevăzute cu câte o usă, cea de la „sobă”, într-un canat, iar cea de la „casă”, în două canaturi, ca să permită introducerea obiectelor gospodărești de dimensiuni mari . Deci din tindă puteai intra direct în fiecare cameră. Între camere mai era o usă mai îngustă ca dimensiuni, prin care se circula frecvent, în special iarna. Odaia (soba) era dispusă spre drum și era luminată prin două ferestre de dimensiuni liliputane, având câte doua cercevele a patru ochiuri de geam. Tocurile ferestrelor erau prevăzute cu drugi de fier, pentru a nu se putea pătrunde prin acest loc în interior, (oare pentru ce?!), una spre drum si alta spre tindă. Iar cea de-a doua încăpere, casa, avea numai o fereastră spre grădină, prevăzută cu aceleasi elemente de sigurantă. Ochiurile de geam se proiectau mici, ca măsură de economie, să nu coste mult înlocuirea lor, în caz de spargere!
Cadrul usii bucătăriei era în două canaturi, dar usile, ca dimensiuni, erau inegale. Partea fixă era jumătate din dimensiunile părtii mobile si se fixa cu două zăvoare. Acoperisul casei era înalt si tuguiat, făcut în patru ape, confectionat din căpriori si lănteti din stejar, iar învelitoarea din sindrilă de brad era prevăzută cu două lucarne prin care iesea fumul din podul casei. Înăltimea acoperisului si aspectul exterior al clădirii, pe jumătate finisat, dădeau un aspect rustic, dar plăcut micului asezământ.
Constructia era dispusă cu fata spre răsărit. Temelia era joasă, mult aproape de pământ si, drept scară într-o singură treaptă, avea un butuc de lemn cioplit.
Împrejmuirea era făcută din ulucă de stejar si era prevăzută cu două porti sub un acoperis, una mare, fixă si una mai mică, mobilă. Poarta mare se deschidea numai când se intra sau iesea cu carul. Stâlpii portilor erau masivi, ornati pe partea de la drum cu desene sculptate, reprezentând diferite simboluri geometrice, care se găseau si pe stâlpii de la pridvorul casei, totul fiind într-o armonie desăvârsită, ca o potrivire estetică a elementelor unui întreg. Acoperisul portilor era si el în patru ape. Se remarca prin lungimea care predomina, lătimea fiind insignifiantă. Înăltimea cadrului portilor era apreciabilă fată de înăltimea casei si se vrea a completa ceea ce locuintei îi lipsea. Grandoarea! Se avusese în vedere că pe sub aceste porti trebuia să se intre ușor cu un car încărcat cu fân sau coceni de porumb din recoltele de toamnă...
Toată viata m-am întrebat si n-am găsit răspunsul: „De ce se construiau case asa de mici, pentru familii asa de numeroase, când fiecare gospodar dispunea de suprafete însemnate de pădure de esentă tare?” Chiar pădurarul satului său, fiind si dulgher de meserie, avea o casă de locuit doar cu două încăperi, soba si casa, în care a zămislit si crescut cinci copii.
În bătătura casei se mai găseau: un cotet pentru porc, o improvizatie din câteva scânduri, o pivnită cu o încăpere neterminată, primită zestre de nuntă de la părintii mamei, si un pătuiag sub care sălăsluiau două vaci care, în lipsă de grajd, toată iarna sufereau de frig. Animalele nu aveau un ocol separat si bălegarul de la acestea putea fi lăsat în toată „bătătura”. Din curtea casei, intram în grădina de legume si flori, pe un pârleaz care era prevăzut să se închidă tot cu o portită. În coltul curtii dinspre drum, pe răzor, era o salcie imensă, crescută natural, găunoasă si mereu plină cu cuiburi de viespi. În crengile acestei sălcii, noaptea, dormeau găinile si unele dintre ele, rămase pe ramurile de deasupra drumului, mai picau din copac, tulburate de ochii sticlosi ai vulpilor venite noaptea la vânat. Seara, după urcarea lor în copac, păsările ce se aciuiau prin pomi în afara curtii erau „usuite” cu o nuia lungă, de cineva, să-si mute locul mai în interior, deasupra curtii, si nu a drumului comunal, pe unde prin întuneric bântuiau jivinele noptii. Desi eram destul de mic, participam alături de bunică la această treabă, care crea agitatie în rândul păsăretului, dând prilej cocosului să crăunească de supărare pentru „deranjul” ce i s-a făcut si uneori chiar să coboare „supărat” din locul lui de odihnă.
Soba era camera permanentă de locuit si era prevăzută cu două paturi dispuse paralel. Între paturi, la fereastră, era o masa înaltă având dimensiuni potrivite locului. Soba de încălzit era asezată în coltul peretelui dinspre bucătărie. Gura sobei ieșea prin perete în bucătărie, în dreptul vetrei de foc, iar deasupra era iesirea cosului de fum. La acest fel de sobe li se spuneau „oarbe”. Avantajul lor era că ocupau un spatiu mai redus în camera si asa destul de mică si, de la un singur foc, se putea încălzi si soba si putea fierbe în același timp o căldare cu apă, oala cu mâncare, căldărusa cu mămăligă si altele după caz, pentru diversele treburi ale casei. Deasupra acestei vetre se găsea o bârnă încastrată pentru atârnarea zălarului, în care erau agătate căldările cu apă pentru diverse întrebuintări. Pe vatră, în timpul verii, când nu era necesar focul pentru încălzit soba, se cocea turta de mălai, asezată sub un test din fontă, peste care se asezau cărbuni încinsi. Gustul acestui mălai era mult mai plăcut fată de cel copt pe vatra din interiorul sobei. Numai cine l-a gustat poate să-l aprecieze!
Lăzile cu hainele „de tinut”, adică cele bune care se îmbrăcau la sărbători, erau asezate suprapus, între pat si sobă. Erau făcute din lemn de fag si se dădeau ca zestre fetelor, la măritat. Pe laturi, aveau diferite desene făcute prin încrustare sau picturi cu figuri de fetite frumoase. Intrase în vocabularul tărănesc să se spună despre câte o fată „că-i frumoasă ca de pe lăzi!” Aici eraa locul de cotrobăire al copiilor si nici eu n-am făcut exceptie de a căuta printre hainele ce miroseau a naftalină punga cu bani, poze si acte vechi, bineînteles numai când eram singur acasă. În această cameră se mai găsea „dorânga”, o prăjină din stejar geluită, care se agăta la capete în două cârlige montate deasupra patului opus ferestrei si care avea întrebuintări multiple: agătatul păturilor, macaturilor, rufelor la uscat iarna si chiar a cârnatilor pentru fezandare, la Crăciun. Unele case aveau câte două dorângi, în functie de nevoile fiecărei familii. Mâncarea se servea la masa cu trei picioare, care, după fiecare folosintă mai pretentioasă, era spălată cu lesie, apoi clătită cu apă caldă si pusă la uscat afară, agătată de prispă. Masa se aseza si se ridica de trei ori pe zi.
Bucătăria-cămară sau casa era locul unde se făcea focul si era prevăzută cu un horn care nu iesea prin acoperis. Fumul iesea în pod si din pod afară, pe cele două lucarne. În pod, iarna se afuma carnea porcului, indirect si cu fumul răcit, ceea ce îi dădea un gust deosebit de plăcut, pe care si acum îl mai simt, desi au trecut zeci de ani din vremea copilăriei de neuitat.
Podul casei era accesibil din bucătărie, prin „ocna podului”, un chepeng cu un capac ce se deschidea numai la nevoie, pe unde gospodarul urca în pod pe o scară mobilă, confectionată din două stinghii verticale de lemn, unite prin altele mai mici, denumite „cuie”. Aici era locul cel mai misterios al casei, culcusul de vară al pisicii, de zi al liliecilor si locul unde se adunau vechiturile si uneltele folosite temporar la diferite munci. Acolo am găsit lăzi cu cărti si reviste cu femei frumoase, lada veche cu haine si încăltări de altădată, scorojite de vreme, postăvile si o postăvită ce a folosit drept leagăn al copiilor, obiectele pentru lucru: războiul de tesut, cu toate accesoriile (brâgle,spete, ite, tălpeti, suluri, fustei, sucale, vârtelnite), instrumente de năvădit, coasa, secerile si sculele de lucru la pădure, lada cu grâu. Iar pe suprafata ce mai rămânea se puneau stiuletii de porumb, peste care se plimbau în voie soarecii. Nu de putine ori îi auzeam noaptea, rontăind boabele, si pe mama blestemând motanul care nu-i bun să-i prindă si „mănâncă mălaiul degeaba!”, uitând câteodată că are accesul interzis din cauza cărnii puse la conservat.
Iarna, pe culmi din lemn, se puneau cârnatii, muschii, oasele si slăninile la afumat, la care motanul dădea deseori „atacul” si consecintele erau drastice prin bătaia la care era „condamnat”, ca să tină minte!. După tăiatul porcului, o perioadă bună, motanul era tinut sub supraveghere. Scara de la pod era luată si se astupa streasina în dreptul stâlpilor de la tindă, pe unde pisicile se puteau urca în pod. „Embargoul” se încheia când carnea putea fi introdusă în „lada porcului”, prevăzută cu încuietoare specială împotriva „răufăcătorilor felini”, dar nu si a soarecilor care mai găseau câte o crăpătură pe unde să se strecoare. Locul cel mai misterios al copilăriei a fost podul casei, pe care vara, cam după vârsta de 4-5 ani, îl exploram singur, în speranta firesc de copilărească de a găsi aici toate comorile din povestile bunicii, ascunse de Zmei, Feti-Frumosi si Ilene Cosânzene. Aici, îmi plăcea deosebit acel miros dat de lemnul răsinos al sindrilei acoperisului, afumată de fumul lemnului de fag, asociat cu al cărnii deja afumate, pentru care nu am cuvinte să-l descriu si care poate fi înteles numai de cel ce l-a mirosit, măcar o dată!
Tavanul casei era făcut din bârne cam tot asa de groase ca si peretii. Interiorul si tavanul odăii - sobă erau cercuiti cu jumătăti de nuiele, pentru a fixa tencuiala din pământ lutos, amestecat cu paie. În fiecare an, înainte de Pasti, tencuiala era văruită. Bucătăria nu avea tavanul tencuit si, în loc de var, tot de Pasti, peretii erau spoiti cu humă, un pământ argilos, bine subtiat. Pardoseala era realizată din acelas pământ, dar bine tasat si nivelat. I se acorda o grijă deosebită în treburile zilnice, să nu se ude, fiindcă apa îl înmuia si puteai aluneca pe el. În ziua de azi este greu de imaginat cum într-o asemenea casă puteau locui familii compuse din bunici, părinti si peste cinci copii, mai ales că tot aici, în zilele iernii, se monta si războiul de tesut, care ocupa destul din spatiul și așa mult prea mic. Când m-am născut eu, aici erau numai trei persoane, cu mine, patru. Tata era mai mult plecat, asa că, de obicei, locuiam numai trei persoane, în camera de 4x3 metri, dar bine burdusită si cu alte lucruri. Cum dormeam noaptea, în vreme de iarnă? În timpul acela... bine, din moment ce se complăceau si nu-i incomoda. Vara era mai simplu, fiindcă se improvizau paturi în tinda casei, în podul unui sopru cu fân, sau chiar la o claie cu alte feluri de furaje.
Aproape în toti anii de liceu, în vacanta de vară, am avut „dormitorul” în podul cu fân de deasupra grajdului, un loc intim si ferit de puricii nelipsiti din casele tărănesti. Somnul meu linistit si profund era alinat de un zgomot monoton si liniștitor, produs de rumegatul vacilor ce sălăsluiau dedesubtul „patului meu”. Aversele nocturne constituiau muzica minunată ce întregea plăcerea unei relaxări totale, având consecinte benefice asupra odihnei.
Spălatul zilnic pe mâini si fată se făcea în tinda casei, cu aruncarea apei peste pridvor, iar lesiatul, adică baia generală, se făcea rar, într-o albie asezată iarna în mijlocul casei, prilej de ceartă a copiilor care se fereau de apa veșnic mai fierbinte, spre a fi suportată cu plăcere. De Crăciun si de Pasti, precis ni se făcea baie si primeam reprosuri pentru râpul (murdăria) depus vizibil pe abdomen, torace si picioare. Privată sau closetul de azi nu exista. Nevoile firești se făceau prin grădina casei, la adăpostul vegetatiei, vara, si după clăile de fân și coceni, iarna. Curătenia locului se făcea imediat, prin contributia majoră a câinilor si orătăniilor. Totul era natural si nu mirosea a dejectii umane. Noi, copiii, când mergeam la locul stabilit, aveam la pârleaz o joardă lungă cu care să ne apărăm de ciocurile gurilor vesnic înfometate ale găinilor care, numai văzându-ne intentia, ne urmăreau în cârd, să ciugulească produsul cald al burtilor noastre, prin care trecuse fasolea si mălaiul. Prezenta lor era agasantă si o mică neatentie se termina cu un ciupit chiar din locul intim de evacuare si nu era deloc plăcut, dacă nu chiar dureros! Pe fundul meu am simtit, poate nu de putine ori, lipsa mijlocului de apărare, joarda! Din când în când, ploaia spăla si pământul „treburilor mici”, îmbogătind solul nisipos cu mineralele eliminate odată cu fluidul acumulat în bășica fiecăruia. Asa a fost!
... În această casă se mai găsea, în discrepantă totală cu mobilierul, un ceas de perete, care nu mai functiona, dar care stătea atârnat deasupra patului bunicii si care provenea din mostenirea rămasă de la sotul ei Ion, cel care, înainte de a pleca în războiul 1916 – 1918, avusese în asociere o prăvălie, la Brăila. Bunicul Ion, desi avea posibilităti financiare de pe urma prăvăliei sau cârciumii la care era asociat, pentru casa din Văianu nu a făcut nimic si ea a rămas asa cum a mostenit-o de la părintii lui. Venea în vizită la nevastă o dată pe an, mai punea de un prunc si se întorcea la locul de unde câstiga cât câstiga iar din care câstig trimitea ceva de Pasti si acasă, ca să fie de unele si de altele, ca de mare sărbătoare creștinească!
Într-o ladă din podul casei, se găseau depozitate, printre fâsii de cârpe îmbătrânite si îngălbenite de vreme, farfurii, cesti, ceainice, platouri, toate din portelan fin, si tacâmuri din alpaca. Erau aduse odată cu ceasul de perete si nu tin minte ca noi să le fi folosit pentru destinatia lor. Deveniseră obiectele mele de joacă naivă, multe fiind sparte cu acest prilej, dar pentru care n-am primit nici o pedeapsă, în afară de câteva sudălmi cu care mă obisnuisem.
În vara anului 1937, ne-am mutat în casa nouă, cea de azi, făcută de părintii mei, vis-a-vis, în grădina de peste drum a celei vechi. Casa veche a mai rămas functională până în anul 1941, când acoperisul a cedat si s-a prăbusit sub greutatea stratului de zăpadă, neglijat a fi dat jos , cum normal ar fi trebuit, apoi, din anul 1944, a fost transformată în grajd. Curtea veche a devenit staul al animalelor noastre, vaci, capre si porci, care au crescut ca număr, semn al unei mici prosperităti. Am evoluat, nu?! Salcia a ajuns lemne de foc, găinilor li s-a mutat habitatul într-un corcodus, în noua curte, iar mult mai târziu au beneficiat si ele de un cotet si noi de un closet, construite la insistentele mele, când eram de-acum în cursul superior al liceului si începusem să pricep cum trebuie să fie rosturile unei case mai civilizate, potrivită pretențiilor membrilor ei.
Fratii mei s-au născut în această casă. Pot să mă „laud” că am fost martorul terminării si îmbunătătirii ei. Initial, a fost acoperită cu sindrilă de fag. Prin anul 1950, s-a refăcut acoperisul cu sindrilă de plop. Regres fată de sindrila de brad! Soba, camera de locuit, era la drum si avea pardoseală din cărămidă arsă. Odaia, camera bună, era spre curte si a stat multă vreme neterminată. Avea sobă de încălzit, dar nu se folosea decât rareori. În anii 1960, după mai bine de 30 de ani, s-au adus îmbunătătiri substantiale întregii locuinte: dusumele de scândură, pridvor cu balcon, acoperis din tablă galvanizată, beneficiile curentului electric. În deceniul următor, s-a modificat și anexa. Din pivnită, bucătărie de vară si sopru s-a făcut o constructie cu pivnită tencuită, bucătărie cu un pat, cameră de dormit, cu sobă de teracotă, cămară si debara, iar clădirea a fost acoperită cu tiglă, în loc de sindrilă. În curtea acestei case, au fost aduse zeci de care cu balast, pentru a face din loc de grădină, bătătură de locuintă. La drum, era un măr plantat de străbunici, cu altoi dublu: popesti si dulci, atractia copiilor ce treceau pe acolo si care uneori, profitând de lipsa de acasă a stăpânilor, mai aruncau cu bătul să doboare ceva mere. Până la colectivizare, în curte erau două sălcii pletoase, care asigurau un ambient plăcut, după care, din motive că nu mai aveau via ce trecuse la CAP, tata a realizat pe locul lor un pat cu vie ananas si italiană. Vinul obtinut de aici era inferior celui de la via din Dos, dealul de la miazăzi, vie preluată la colectivizarea agriculturii si apoi abandonată.
Tata revenise în sat, era pădurar în zonă si se putea ocupa si de casă. Acum, nu se mai interesează nimeni de ea. Nu are un stăpân cert, noi, în indiviziune, demonstrăm delăsare, via s-a distrus, gardurile au putrezit iar iarba si buruienele din curte au luat locul florilor si trandafirilor. Pe unde cândva se mătura, acum trebuie cosit...
Apusul s-a lăsat si în acest loc, altădată întretinut, cultivat, dorit si umblat.
De s-ar mai pune masa cu peschir si ulcelele cu apă si s-ar mai aprinde focul de mucenici, pentru pomenirea celor ce ne-au lăsat acele locuri, sufletele părintilor mei s-ar întoarce vesnic multumiti din morminte, să vadă că n-au trudit degeaba!...
Cer iertare Mamei si Tatei, pentru lipsa de întelepciune ce am dovedit-o în acest caz!...
**
MĂTUȘA GHEOGHIȚA
...Era o femeie la corp mărunțică și frumușică, o mignonă, cu ochii căprui, părul saten, nasul drept si perfect proportionat, cu fata ovală, punctată rar cu mici pistrui ce-i dădeau o notă aparte de frumusete discretă. Născută si crescută în satul Văianu, unde a cunoscut sărăcia si tristetea vietii fără sperante, sortită unei orfane de tată. Lipsită de posibilităti materiale, a învătat de la mamă că numai munca dârză si cinstită poate să-i ofere un trai mai bun.
După terminarea celor patru clase primare, lucrând alături de mama ei, a învătat arta împletiturilor din lână, torsul, tesutul râurilor pe cămăsi si catrinte, unica sursă de venituri pentru traiul zilnic. Mă consider un fericit al familiei că sunt în posesia unei scoarte tărănesti, bine păstrată si cu un colorit nealterat de vreme, pe care o am în camera mea din casa de la Văianu , lucrată de ea, împreună cu maică-sa, primită în dar de la bunică, acum 63 de ani, când am împlinit vârsta de zece ani. Mi-au oferit-o conform ritualului, prin dare de pomană, cu colac si lumânare si cu rostirea dorintei: „Să fie Gheorghitei!”, de la moartea căreia trecuseră sase ani.
... Odinioară, la vârsta de 15 ani, împreună cu mama si fratele Constantin, mătusa Gheorghita a plecat la Brăila, orasul unde tatăl ei avusese o prăvălie si multe relatii, din care nu mai rămânsese aproape nimic, cu speranta de a recupera ceva din bunurile ce li se cuveneau si a găsi un loc de lucru, fiindcă în sat nu aveau din ce să trăiască si copiii crescuseră. Copilă curată si harnică, a fost remarcată repede de lumea în care venise si, pe măsură ce timpul trecea, s-a maturizat si a devenit tot mai frumoasă, fiind deosebit de admirată de cei care o cunosteau. Desi se integrase în stilul vietii de la oras, îi plăcea să se îmbrace în costumele ei tărănesti, lucrate cu grijă de ea si de maică-sa, care o făceau să fie admirată și pentru curățenia sufletească și trupească de care dădea dovadă. Si-n „lumea bună” se purtau astfel de haine, dar pe Gheorghita, floare pură de grădină, „picau” mai bine, o „prindeau”, îi întregeau frumusetea, aveau altă valoare! Vorbele îi erau domoale, vocea plăcută si, datorită inteligentei native, si-a însusit repede vocabularul orasului de pe Dunăre.
... Timpul lucra în favoarea ei. Dintr-o tărăncută drăgută, devenise o domnisoară de oras, care a început să fie curtată de băietii de vârsta ei, dar si de cei mai maturi, rămasi încă celibatari. Nu împlinise 18 ani când a fost cerută în căsătorie de Ionel Draica, negustor trecut de 30 de ani, chipes, dar cu o infirmitate, datorată unui accident în care pierduse o parte din laba piciorului stâng. Pentru el era o „bijuterie”, pentru ea, o sansă oferită de soartă. Acceptarea acestui mariaj i-a schimbat pozitia socială, devenind o doamnă, sotie de negustor, tânără si frumoasă, măritisul contribuind la schimbarea si slefuirea personalitătii sale. Din Gheorghita, fata de la tară, aciuată în cartier, devenise doamna Gheorghita Draica, statut ce a introdus-o în rândul negustorilor brăileni, oferindu-i ceea ce nici nu visase! Datorită înteligentei, se stilase, învătase să se comporte, să vorbească ca o doamnă si era iubită de sot si de lumea în care intrase si devenise acum si a ei. Pozitia sotului îi schimbase viata, dar, ca în basmele noastre străbune, frumusetea traiului era umbrită de lipsa unui mostenitor, pe care acest cuplu nu-l reusea, chiar si după multi ani de căsnicie.
Cred că era în anul 1938, la început de iarnă, fiindcă era frig. Având noi posibilităti, si acum, ca în fiecare an, mătusa Gheorghita a venit la Văianu, să-si vadă mama, fratele, cumnata si nepotii. Sosirea ei în sat nu a fost anuntată dinainte, tata nu era acasă când a venit si s-a pus la cale o păcăleală, pe cât de veselă, când s-a hotărât, pe atât de sentimentală, când s-a realizat. În vremea aceea, nu existau posibilități de comunicare, în afara scrisorilor, prin care să-ti spui toate datele sosirii, ba, mai mult, depindeai total de mijloacele de transport, precare în timpul acela. Printr-o scrisoare, anuntai că vii, dar nu stiai când ajungi si cu ce ajungi, nefiind nici mijloace sigure de transport. Până la Târgu-Jiu, lumea călătorea cu trenul, dar de aici, până la Ciuperceni, în afară de chirigiii cu cărute sau trăsuri, nu era altceva decât mersul pe jos. Cât despre autobuze, taxiuri, sau altă variantă, nici nu se vorbea, dar să mai si existe!
…Când Gheorghita sosea acasă, era întotdeauna încărcată cu bunătăti pentru fiecare si, în mod deosebit, pentru mine, febletea si sufletul ei. Îmi era mai dragă decât mama naturală, care, uneori, sătulă de strengăriile mele, mă mai si pălmuia. Gheorghita mă alinta si-mi făcea toate voile, mă purta în brate cu afectiunea celei mai bune mame care si-ar fi dorit copii. Pentru a nu se crea confuzii în casă, mamei naturale mă adresam cu apelativul mămică, ei, cu mămită. În bagajele ei, lucrurile, dulciurile si jucăriile pentru mine ocupau spatiul cel mai mare. În momentul sosirii ei în sat, tata era plecat de acasă, ca în fiecare zi, la lucru, undeva în satul Pesteana-Vulcan. Construia sobe, le lucra bine, era bine plătită munca aceasta calificată si era căutat de cei interesati. Acum era timpul lor, iarna „bătând la usă”, si cerintele erau pe măsură.
Se făcuse întuneric de mult si eu încă nu adormisem, cum se întâmpla în zilele normale, atunci fiind o seară specială, la care participam din plin, când Pufi, cătelul casei, cu un lătrat prietenesc, a dat semnalul că tata a intrat în curte. Conform celor stabilite, Gheorghita a trecut în camera alăturată, fără foc, rece si neprimitoare, iar noi ceilalti l-am primit pe tata cu o veselie ce nu era firească pentru locatarii casei, la acea oră.
Eu, cel mai inocent, eram vesel din cale afară pentru o oră la care altădată dormeam dus si ochii mei iscoditori de copil naiv erau îndreptati spre ferăstruica dintre cele două camere, intersectându-se cu ai mătusii, care privea si urmărea cu emotie cuvintele si nedumerirea tatei, atâtat si de Veta Bălasii, omniprezentă la evenimentele casei, care-i trezeau curiozitatea prin vorbe aluzive.
- „Bă, voi îmi ascundeti ceva!” zise deodată tata si, bănuitor, se întoarse spre locul unde mă uitam eu. A pus mâna pe clanta usii dintre camere, a deschis-o si dintr-o dată a ajuns în bratele surorii sale! S-au cuprins cu mâinile si, asa îmbrătisati, nervii au cedat unui plâns de fericire, cu ei odată si noi, ceilalti, de parcă murise cineva. Era un plâns amplificat de bucurie, care ne făcea bine, dar ne și tăia respiratia. De aceea, si acum sunt încurcat la scris de izvorul lacrimilor mele, care-mi umplu ochii de nu mai văd ce scriu, desi au trecut de atunci aproape 70 de ani si mai am în imaginatie doar umbrele eroilor din această poveste, pe care-i port în suflet si dintre care supravetuitor am rămas doar eu…
…În acea iarnă, mătusa Gheorghita obtinuse consimtământul părintilor să mă înfieze, eu îi spuneam de acuma cu toată convingerea mămică si, în serile lungi de iarnă din casa noastră, la care veneau femeile si fetele tinere, Măria si Ioana, surorile mamei, Măria Joitei, Veta Bălasii, Floarea Trușcoanii, Măria lui Guvernu, se fierbeau boabe de porumb si, la lumina lămpii, se lucrau cusături la cămăsi si se cântau toate melodiile „în top” ale timpului. Gheorghita, cu vocea ei plăcută si caldă, moștenită de la bunică-sa Ileana, si-a propus să le învete un cântec nou pentru matca Văianului, lansat în marile orase… „Roata morii se-n- vârteste”, dar, neaducându-si aminte toate cuvintele, a promis… „că la anul vine cu el scris”.
„Ce frumos cânti tu, Gheorghito!”, asa îi ziceau si o lăudau suratele ei.
În vara anului următor, pe când tata era la concentrare si lucra ca soldat la calea ferată Caracal-Bucuresti, bunica Măria a fost chemată la Brăila, să participe la moartea fiicei sale, Gheorghita, în anul în care ar fi împlinit 31 de ani. În urechile neînfiatului Ion s-a întipărit ideea fixă că a fost bolnavă de mitră, după cum povestea bunica femeilor care o întrebau. Traduceti-o voi în diagnostic actual!
În agitata si destul de frumoasa mea viată, de multe ori m-am întrebat: ce soartă as fi avut, ce-aș fi ajuns în viață, prin ce colț de lume, dacă trăia această minunată mătusă ce-mi putea deveni mamă? Un singur lucru este cert: nu mă mai numeam Ion Gociu, fiindcă deveneam Ion Draica si eram singur la părinti. Alte aprecieri devin doar speculatii fără nici un rost. Asa a fost să fie!...
***
ÎNTÂMPLĂRI PE DRUMUL LUNG AL TÂRGULUI
...Soarele se lăsase spre chindie, când, de pe drum la vale, o femeie singură venea spre casă, călcând fără alegere prin colbul gros si fierbinte al soselei, ce o ardea la tălpile goale. Vitele fuseseră slobozite din oboare, iar pe lângă casă se mai găseau doar păsările, porcii si câinii, care si ei, cuprinsi de vipie, stăteau ascunsi la vreo umbră răcoroasă, în locurile dosnice.
Femeia mergea cu pas grăbit si, dacă te uitai atent la ea, usor îti dădeai seama după fata ei că era frământată de o situație deosebită, mai mult decât grijile zilnice. Pe umăr ducea două traiste, făcute din pânză de tort, tesută în război, legate de băieri una de alta, bine umplute cu ceva greu, lucru usor de constatat după starea incomodă ce o lăsa asupra femei. Fata îi era crispată si plină de broboanele sudorii abundente, ca de altfel tot corpul încălzit de căldură si efort. Grija ei era să ajungă cât mai repede acasă, unde o asteptau o sumedenie de treburi, să lase gospodăria în ordine, să se roage de cineva să aibă grijă d-ale mici, să se pregătească pentru a merge la Târg cu carul, treabă care nu era chiar simplă.
„ Să strig si pe la Veta lui Gociu, să văd, ea merge? gândi femeia, iar să se uite pe la mine o rog pe doda Tomita lui Nicolae. Ce crezi , poate vom sta mult la încărcat si fetele-s mici!”
- Vetă ă ă ă!... Mergi deseară la Târg cu carul, să luam porumb de la gară? strigă ea, oprindu-se din mers la poarta casei unde o văzuse pe Veta prin bătătură.
- Merg, fă ă ă ă , de ce să nu merg! Nu vezi că la noi nici anul ăsta nu se face nimic?
Într-adevăr, era un an cu greutăți pentru tăranii din partea locului. După ce că pământul era asa cum era, cu sol argilos, neproducător, se mai abătuse si o secetă prelungită, de secase si apa din bunare. Porumbul zăletise pe locuri, se înspicase la coceanul necrescut si fără rod iar frunzele începuseră să se usuce prea devreme. Putine erau locurile unde se mai vedea ceva rodit, în lunca Tismenei sau pe lângă casele oamenilor, unde se însământase mai de timpuriu, în rest era o adevărată calamitate.
Bărbatii fuseseră chemati la concentrare, războiul „bătea la usă” iar ambele femei, ca multe altele, purtau singure grijile gospodăriilor.
Să tot fi avut vreo sase ani, când am auzit discutia între mama si Lena lui Iovita, care s-a grăbit să ajungă cât mai repede acasă, nu ca-n alte dăti, când se prelungea taifasul pret de-o oră si mai bine. În seara aceasta, plecau la oras, un miraj pentru mine, despre care auzisem numai lucruri minunate, că la drum se spune stradă si-i luminată si noaptea, că lumea se plimbă în trăsuri, iar cei bogati în masini care au goarnă de sunat, să te dai la o parte din calea lor, că nimeni nu umblă descult pe stradă, că te-ar arde cimentul la tălpi, că are grădină publică, pe unde te plimbi vara când e cald...
Plecarea la Târg era o chestiune căreia i se acorda o atentie deosebită. Presupunea rezolvarea multor treburi, atât în gospodărie, cât si pentru drum si până în seară nu mai era mult. Acasă rămâneau copiii, vitele mărunte, porcii, păsările si nu puteau fi lăsate în neorânduială. Era nevoie să rămână turtă de mălai proaspătă, cea veche se acrea, mâncare pentru copii si câte alte griji și treburi într-o gospodărie. Unde era un bătrân sau un copil mai mare, treaba era mai simplu de rezolvat, dar acolo unde lipseau, cum era cazul la Lena lui Iovita, era foarte greu.
Aproape toti bărbatii lipseau de acasă. Cei apti pentru armată fuseseră concentrati sau mobilizati, altii erau plecati „la stăpân, să câstige un ban”, fiindcă nevoile erau tot mai mari. Armata se pregătea de război, începuseră rechizitiile, cine avea doi cai dădea unul, la patru vaci, dădeai una. Femeile împleteau ciorapi si flanele pentru soldati, care se strângeau la primărie si tot ele duceau greul gospodăriilor, pentru asigurarea hranei zilnice, care a fost si rămăsese o problemă pentru toti.
La Târg, plecau seara, imediat după asfintitul soarelui. Carele se porneau în caravană si primul care se punea în miscare era ultimul din sat, după el adunându-se si celelalte. Oamenii mergeau toată noaptea, drumul fiind lung si anevoios. Călătoria izolată noaptea se făcea numai în caz de mare nevoie. Câte lucruri neprevăzute se puteau întâmpla într-o noapte, să ti se rupă o roată sau osia carului, să te atace hotii de drumul mare, care misunau peste tot, sau câte alte necazuri! Drumul în coloană era sigur din toate punctele de vedere, timpul se scurgea mai repede, fără să simti oboseala si nesomnul, aveai sentimentul sigurantei tale si a avutului tău. Câte care n-au fost atacate de hoti, luându-le oamenilor si vitele de la jug, sau banii din punga de la gât! Erau locuri pe unde nu se umbla de unul singur noaptea, ca Dealul Bujorăscu sau Ceovârnăsani, iar călătorii de departe rămâneau să-si petreacă noaptea în curtea vreunui gospodar cu „suflet”, din satul mai apropriat locurilor pe unde atacau hoții.
Boii de la car trebuiau tot timpul îndemnati să meargă, altfel se opreau, chiar se culcau în mijlocul drumului, prin urmare chirigiii nu dormeau. În cel mai bun caz, ”furau” câte un pic de somn. Fiind mai multi, puteau sporovăi în voie toată noaptea si multe lucruri se mai aflau: de ce n-a luat-o cutare pe aia, de ce nu mai plouă Dumnezeu, cu cine a rămas grea a lui…Și asa erau tocate toate evenimentele din sat si împrejurimi. Drumul în coloană mai avea avantajul că nu trebuiau să plece doi oameni dintr-o casă, cum se făcea când plecau singuri. Nu pierdeau timpul prețios și mai călătoreau si cu frică. Totul era bine drămuit, asa că mama trebuia să meargă ca toată lumea din sat, singură cu carul ei. Si dacă ar fi avut nevoie de un ajutor n-avea de la cine, din familie. Bunica rămânea cu toate grijile casei, iar noi, copiii, eram prea mici pentru a fi de vreun ajutor.
Vestea adusă de Lena lui Iovita i-a dat mamei semnalul că treaba este serioasă si, cum avea nevoie de porumb, trebuia să meargă în avantajul său, să înfăptuiască acest transport.
De altfel, despre acest lucru se stia mai demult, de când Spahiu, primarul comunei, îl trimisese pe Modoran cu toba prin sate să anunte că „ toti gospodarii care au care si două vite de jug sunt obligati să aducă de la târg un transport de porumb, dacă vor să primească partea lor”. Nu se stia exact data de chirigie, dar când va veni vagonul se va anunta „din gură-n gură”!
Când nu făceai pe chirigiul de la Târg, până-n comună, nu primeai porumb dacă aveai car si vite de jug. Transportul se făcea „de clacă”, adică fără plată, dar primeai în schimb o cotă de porumb pe care o plăteai.
„Le las pe toate baltă… si m-apuc de pregătiri!” îsi zise în gând Veta lui Gociu, doar m-o ajuta Dumnezeu să le cuprind, că-s multe de făcut”! Cu acest gând, mama trecu la înfăptuirea treburilor care erau destule si la pregătirile pentru drum. Stia când pleacă, dar nu stia când vine. Sentimentul de stăpână cu răspunderi îi dădea senzatia că rosturile casei numai de ea, o mână forte, pot fi conduse. Îi plăcea să dea porunci si acum se ivise prilejul să-i spună soacră-sii ce trebuie făcut în lipsa ei, dar cu grijă să n-o supere, că-i „sărea tandăra usor”.
- Mumă, asa-i zicea când erau în toane bune, adică necertate, să-l trimiti pe Ion cu caprele cu copiii de la Deal, iar matale să rămâi acasă cu iezii si viteii! „Bine că am vacile pe aproape că mă duc de le iau si le dau fân în iesle!” Să te uiti pe la clota aia, că asta ne mai trebuia... pui tomnateci! Să nu-i mănânce vreo mâtă!
Closca era încă pe cuibar la clocit, în podul soprului. Eu îi stiam cuibul si o vizitam zilnic. Îmi plăcea cum cârâia si se foia la mine, când mă apropiam si-i băgam mâna sub aripi, unde pipăiam ouăle fierbinti si lustruite de timpul așteptat pentru împlinirea sorocului, simtind o plăcere si o bucurie pentru ceea ce avea să se întâmple. Closca încerca să-si apere cuibul, burzuluindu-se la mine, dar stia că-s inofensiv si nu mă ataca violent, ca pe Pârtoc, motanul casei. Câteodată, mă mai pisca cu ciocul, parcă să-mi spună: „Lasă-mă în pace!, dar ne obisnuiserăm, eu cu ea si ea cu mine.
Si i-a mai amintit mama soacră-sii „ că, pe locul de peste Matcă, fasolea s-a uscat, că dacă nu pleca în seara asta la Târg, mâine o culegea, de dimineată pe rouă, să nu crape tecile, că de la capre din cotet ar trebui măturat gunoiul si dus în capul grădinii de la Puturoasa, că în ogorul de cânepă a intrat căteaua Andreichii cu nunta după ea si-a tăvălit totul si n-am cules cânepa de vară, că pentru lături de porc să nu ia decât dovleci de-ai cruzi… Și multe altele, de m-au băgat si pe mine la idei.
- Da bine, Vetă, tu nu te mai întorci de unde pleci? Că mă lasi si cu împelitatii ăstia să mă urle de mâncare!
- Stiu când plec, dar nu stiu când vin! Vârtopenii au stat o săptămână. Mi-a spus Opregoanea, care i-a descântat la a lui Vlagiu, când a fost deocheată de Visana...
Când s-au întors acasă, nu-i mai cunosteai de murdari ce erau. Numai dintii li se vedeau în gură. Mă duc să m-apuc de treabă, că acum se înserează, zise mama, ca să nu mai lungească vorba cu soacră-sa si să mai revină cumva la cele poruncite.
Mai întâi a prins un cocosel timpuriu, pe care l-a ademenit cu o mână de boabe si l-a băgat sub o postăvită întoarsă cu gura-n jos, să stea acolo până dă în clocot apa de opărit. A atâtat focul la gura cuptorului, a aninat căldărusa de tuci cu apă, în zălar. S-a uitat în putineiul cu lapte pus la acrit si, printre treburi, i-a mai spus soacră-sii „ să aibă grijă să nu mulgă caprele când trece Zmerendoaica pe drum, că se miră si pierd laptele. Anul trecut s-a mirat de iada Lebăda că-i frumoasă si grasă si ne-a luat-o lupul”
„Doamne, uitasem în ce mă îmbrac!, că doar n-o să fiu fiecum mâine la târg”, îsi zise Veta, furată de treburile gospodăresti. Se întoarse din drum si merse în odaia bună, ridică de pe lada de zestre capacul si puse ochii pe costumul cusut cu arnici negru si soartele brodate, cumpărate de la Bâlciul Sânpetrului. La astea se „potriveste” pantofii din piele de sarpe, dar era oarecum în cumpănă, să-i ia, să nu-i ia, cugeta în sinea ei. Dar cum altii nu mai avea, trebuia să se încalte în ceva, doar n-o să meargă descultă prin atâta lume!
Scoase poalele si ciupagul, dădu si peste vesta brodată cu fir auriu, căută si brăcirile si fugi spre bucătăria de jos, să vadă ce face focul. Mai trebuia si cămasa dată cu „fierul” , dar mai era timp până se făceau lemnele cărbuni.
Toate treburile fuseseră luate în serios si fiecare a fost rezolvată într-o ordine anume, stiută de o femeie tânără, cu miscări precise si repezi, asa că, până în seară, totul a fost terminat: lipia coaptă, untul scos din lapte, cocoselul fript, cămasa călcată, carul uns cu păcură, vacile mulse, fânul pus în car si acoperit cu cerga de lână, că noaptea-i frig, gata si papornita cu hainele de târg si traista cu de-ale gurii.
Din carnea cocoselului, nouă ne-au rămas capul, gâtul, aripile, ghearele si sosul în care a fost fript, în care s-au mai adăugat niste bambe si s-au spart ouăle luate din cuibare. Laptele bătut a împlinit masa de seară, dar în mintea mea stăruia puiul rumenit, bucătile de muschi de porc scoase din garniță si bucata de brânză, care, împreună cu ouăle fierte si castravetii murati în oala de pe prispă, îsi găsiseră loc în traista anume pregătită.
- Mămică, ia-mă si pe mine la oras, ca să mă tin la vaci când încarci sacii! Ai văzut că te-am ajutat si la fân, că rupeau jugul dacă nu eram eu… i-am vorbit eu mieros, ca s-o înduplec si să nu mă refuze. Faptul că-i prezentasem si argumentul cu potrivirea prezentei mele făcea parte din viclenia copilului care încearcă, în interesul lui, să-si convingă musai părintii de ceea ce nu-i în stare să facă.
- Ba, ferească-mă Dumnezeu! Numai grija ta îmi lipseste, să te pierd prin lumea aia … S-apoi cine vrei să se ducă cu caprele, Mosu’ care a murit? Vezi, poate le pierzi si când oi veni să aud că le-a mâncat lupii, că dracii sunt ai tăi!... Postura de stăpână si plăcerea de a da porunci le luase de la mătusă-sa Chiva, măritată în Cornereva, în Banat, după un băcui bogat, mai în vârstă, dar si mai domol în toate, cu argati în curte si pe la sălasurile de oi. Stătuse vreo doi ani la ea, pentru a-i mângâia dorul de Regat si de neamuri, fiindcă n-avea copii, iar mamei nu i-a fost usor să se lase de plăcerea „aerelor” celor ce stiu să dea ordine, măcar la cei din casă.
În imaginatia mea de copil, orasul arăta ca-n povestile bunicii, pe care le ascultam seara, când adormeam cu capul în poala ei, în sfârâitul fusului cu tort. Vedeam case frumoase, acoperite cu pleu (tablă galvanizată) lucitor, sau cu tiglă rosie si cu lei sau cocosi pusi pe coama acoperisului, cu multe camere asezate unele peste altele, cu vitrine în care vezi cele mai frumoase lucruri, chiar si oameni făcuti din ceară si îmbrăcati de nu-ti vine să crezi. Drumurile se numesc străzi si sunt pavate cu piatră lustruită, iar lumea merge pe poteci de ciment ca să nu se murdărească pe picioare, că are gară unde vine trenul, o masină cu mai multe trăsuri după ea, de le spune vagoane, în care se suie oameni si bagaje si care merge cu aburi făcuti din foc si calcă drept pe sinele ei, pufăind si scotând fum mai negru ca norii cerului.
Mama pleca la Târg cu carul ei, așa că era potrivit să merg si eu, că loc aveam destul! Mama se ducea mai des la oras, fie pe jos, sau cu vreo „ocazie”, adică un chirigiu plătit anume pentru treaba asta. Eu pe jos nu puteam merge, că mă dureau picioarele, iar la chirigiu n-aveam bani să-i dau. Acum era cel mai bun prilej de a vedea orasul mult visat!
- Stai închinatului cuminte si nu te mai smiorcăi atât, că nu intră zilele în sac! Numai tu lipsesti de acolo, când lumea nu-si vede capul de griji, interveni bunica duplicitară, dar cu gândul că nu avea cine să meargă cu caprele la păscut, treabă pentru care fusesem stabilit si pe care o mai făcusem si altădată, de nevoie...
Dar dorinta de a vedea orasul pusese stăpânire pe mine si devenise o obsesie, cum numai la copii se fixează. Rugămintile si plânsul meu n-au impresionat pe nimeni, iar prezenta mea la o asemenea acțiune, într-un loc unde lumea nu-si „vedea” capul de treburi, ar fi fost nu numai ridicolă, dar îi crea mamei si destule greutăti”. Nu mergeam la bâlci, la nedeie sau la distractie ca să-ti iei cu tine si odraslele, să vadă lumea „ce copii frumosi ai!” Un copil luat după tine la târg presupunea să-i duci grija culcatului, la dus si la întoarcere, să-i dai apă si mâncare de câte ori îti cere, să-l îmbraci în „hainele de tinut”, nu fiecum, ca pe acasă. Spre oras, carul era gol, dar la întoarcere era plin cu sacii de porumb, ce se ridicau până deasupra loitrelor. Nu de putine ori a fost cazul când oameni mari au căzut adormiti din car si au fost omorâti sau schiloditi, doamne fereste! Asa a murit Măria lui Morjan, de au rămas două fete orfane pe lume”…
Deci, era clar: N-am ce căuta ...
- Lasă, mamă, că-ti aduc eu tie un urs si o rată de zahăr, mai mari si mai frumoase ca alea de la Pirta. Ti-aduc si o minge de cauciuc rosie, să te joci hoina pe Văianu, să se mire toti copiii de tine! La noapte, o să fie frig si poate „ploaie”, că n-a „ploiat” de mult , că toată ziua umblă purceaua cu mătura în gură, găsi-o-ar dracii si pe aia, că horhoanele si voi m-ati mâncat! Horhoanele însemnau animale, în graiul celor din satul meu.
Mi-am luat „căroiul” legat cu o ată, pe care tata l-a cumpărat de la un rudar, ce-si vindea marfa pe drum si pentru care a dat un ciurel de mălai, si m-am dus să mă joc în matcă unde nisipul încă mai ardea, desi venise seara, beneficiind de îngăduință într-o asemenea împrejurare, altfel mi se dădea vreo muncă de îndeplinit, pe măsura puterilor mele.
Odată cu înserarea, conform obiceiului din mosi-strămosi, apăru Iovitoanea si opri carul în drum, tinând vacile de funie si, cu vocea-i sonoră, îsi marcă prezenta de muiere vrednică.
- Vetă, esti gata? Eu mân înainte si te astept la Hoapă. Acolo se adună toti…
- Bine, fă ă ă, înjug si eu si vin imediat după tine!
Un car trebuia să fie „stafetă”, care-i dădea stăpânului o recunoastere de om vrednic, iar Lena lui Iovita o confirma. Era de aceeasi vârstă cu mama, făcuseră nunta în aceeasi zi. Ion Iovita, bărbatul său, o adusese de la Câlcesti si era foarte mândru de sotia sa. Cânta din gură foarte frumos si nu se lăsa mult rugată, când suratele sale o chemau să-si arate talentul pe la clăci. Avea o voce plăcută, ca de soprană si se bucura de toată admiratia. Dacă ar fi fost scolită, putea ajunge cineva. Când o aveai pe Lena la muncă, treaba se făcea cu mai mult spor. Ea avea întotdeauna ceva de spus si era ascultată cu plăcere chiar si când mintea.
Cu ajutorul bunicii, mama înjugă vitele la car, două vaci dolofane, bune de muncă, dar nu si de lapte, mai verificară o dată papornita cu haine si traista cu mâncare, îsi potrivi pe ea toalele de drum, puse în car o nuia de alun, să o aibă de mânat vacile, mai intră o dată în grădinita de flori, de unde, pe pipăite, din locul stiut, smulse o tufă de busuioc si, înainte să zică hăis la vaci, mai „dete” câteva porunci la soacră: să nu uite să pună frâul la iezi, că dracii ăia sug tot laptele si n-au copiii ce mânca, să „hoiască” să nu vină vulpea, după care, cu mâna pe frânghie, lângă vaca de cea, adică a din stânga, se puse în miscare, făcându-si semnul crucii, însotit de „Doamne ajută!”
*
...Coloana carelor se deplasa agale, trase de dobitoace obosite, înaintând încet, dar sigur spre orasul aflat la „o noapte” distantă. Chirigiii, în grupuri de câte doi–trei , mergând pe lângă care, îsi povesteau tot ceea ce era mai nou de aflat si, cum „desteptaseră” cu picioarele goale destule pietre de pe drumul acoperit cu nisip și pietriș, se despărtiră să se urce fiecare în carul lui, să-si mai crute efortul pentru a doua zi, când erau multe de făcut. Luna încercănată se urcase de un „stat de om” pe cer, răspândind o lumină încă difuză peste câmpurile adormite. Linistea noptii era spartă de hurducăielile carelor, ale căror roti cu sinele lor de fier sfărâmau pietricelele din cale, si de mugetul bovinelor care, din mers, îsi rumegau hrana mâncată, înaintând pe un drum care nu se mai termina. Încolo, nimic deosebit în acea noapte răcoroasă, care prevestea apropierea lunii lui Răpciune, după o vară uscată, îmbâcsită de praf, care crease multe necazuri acestor truditori ai pământului.
Obosită si ea, Veta Stătienii, că toți cei de seama ei asa-i mai ziceau, cu gândul de a se odihni si atipi oleacă, din mers puse piciorul stâng pe protapul carului si cu elanul tineretii se aruncă în zgăul burdusit cu fân, îmbietor la un repaus cu somn, ce se astepta să vină. Cu multă grijă, cât mai aproape de oblonul din fată, ca să poată supraveghea dobitoacele, îsi făcu un culcus în fânul mătăsos si plăcut mirositor, molesit de umiditatea noptii, si, asezându-se în cuibul făcut, trase cerga peste picioare, să n-o ia frigul ce se lăsase.
Deodată, simti că ceva nu este în regulă în car. O frică stranie, nejustificată poate, dar ciudată, puse stăpânire pe fiinta ei. Ce să fie în fân? Când a tras de pătură, a simtit ceva ce miscă, ba chiar a atins-o. Nu putea să fie numai o senzatie aiurea pentru ea, o femeie obisnuită cu asemenea treburi nocturne. Nu era prima dată când mergea cu carul la oras! Ea îsi pregătise carul, ea pusese fânul, cerga, papornita, traista cu mâncare, nuiaua… Întunericul o împiedica să distingă totul cu claritate si dintr-o dată, pentru a se linisti, iar gândul că „ar putea fi un sarpe sau altă sălbătăciune” îi mări teama.
- Polinooo, miscă ceva la mine în car! strigă ea la verisoara lui bărbatu-su, care mâna carul imediat în spatele ei.
- N-aud, fă ă, ce zici !
- Vino, fă, până aici, că nu stiu ce-am în fân, că mă prinseră fiorile si am o frică de crapă inima în mine!
- Ce să ai? Ce-ai pus! îi răspunse sec mai tânăra tovarăsă de drum.
Dialogul fu auzit si vestea se transmise iute în rândul călătorilor. „La Veta lui Gociu este ceva în fânul din car, că sări femeia din car de se speriară si vacile”, se transmise din gură-n gură, de-a lungul coloanei.
- Opriti, măăă, carele, să vedem ce este, strigă Nicolae al lui Pătru, cantonierul zonei, nelipsit de la nicio actiune obstească, lider bărbătesc în solutionarea multor treburi. O fi vreo nevăstuică si-o muscă mai rău ca vipera, de-ajungem de pomina lumii! Și caravana se opri.
Dintr-o dată, se lăsă o liniste apăsătoare, plină de frământare emotională, toti călcând în vârful picioarelor, de nu se auzeau pasii celor ce se apropriau de car. Doar câte un lant de la jugul boilor mai zăngănea în noapte, sau vreo vacă obligată de nevoia plinului ei, profitând de pauză si nestiind de nelinistea stăpânilor, îsi slobozea cu zgomot lichidul adunat în burdihan.
- Ce zici, fă, că-i în carul tău? o întrebă un băiat neînsurat, pe nume Dumitru lui Besoi, cântăret proaspăt la Biserica Nouă, tovarăs de ocazie al grupului de chirigii.
- Nu stiu, Mitule! Când mă suii în car si trăsei pătura peste picioare, mă îmboldi ceva în soldul drept, de mi se tăie răsuflarea. Fânul eu l-am pus din pod, pală cu pală, iar în car nu era nimic, eu l-am acoperit cu cerga, apoi lângă oblonul din fată am pus papornita si traista cu mâncare.
- U-iu-iu, să nu se fi băgat vreo mâtă în traistă, îsi dădu cu părerea Floarea Truscoanii, care mai preciză că „ astă-primăvară, când am plecat la arat, am dus mâta până-n Câmpul Soti”, poveste ce umplu de mirare grupul de femei, prezent în preajma locului cu descoperirea ce-aveau s-o facă.
Nicolae a lui Pătru, după o scurtă, dar profundă cugetare, hotărî ca Mitu, mai tânăr si cu mai mult curaj, să treacă imediat la actiune, pentru a scoate la iveală ce se ascundea în carul Vetii. Nu se vedea chiar bine din cauza întunericului, că niste zurbagii de nori care făceau curte lunii tocmai acum i se asezaseră dinaintea-i, mărind misterul produs la acest ceas al noptii, la care erau martori si ceilalti astri ai cerului.
Mai întâi fu pusă întrebarea dacă n-are cineva o furcă de fier la el, obiect indispensabil pentru a scotoci noaptea în fânul din car. Trebuia si-un felinar, dar si acest obiect lipsea de la cărutasii de ocazie.
- Să mai stăm oleacă, să se risipească pârdalnicii ăstia de nori, să se mai odihnească si vitele si mă duc eu să aduc toporasul, zise Nicolae al lui Pătru.
- Adă dumneata toporul mai repede, că ne prinde ziua aici! comandă energic Dumitru lui Besoi, cu ochii atintiti pe cerul cu stele, cătând Closca cu pui, constelatie ce apărea în a doua jumătate a noptii de sfârsit de vară, martor ceresc al grabei mărturisite.
Din tufele aninisului de pe marginea drumului, a tăiat un lăstar potrivit, din care a confectionat un par destul de lung, iar pentru mai multă trebuintă si sigurantă, cu usurintă si rapiditate, capul cel mai subtire al parului, prin cioplire, a fost ascutit încât putea să intre ca o săgeată si într-o piele de bivol bătrân!
Înarmat cum se cuvine, ca în fata unui lucru neprevăzut si misterios, cu toporul în mâna stângă si parul în dreapta, Mitu, în admiratia usor oftată a tovarăsilor de drum, se aproprie de car, în timp ce luna, si ea curioasă, îsi dădea la o parte perdeaua cernită a norilor, aruncând asupra grupului oprit o lumină clară cu nuanțe albastre de peruzea, risipită în cascade din înaltul cerului.
Steluta, vaca de cea, blândă de felul ei, dar văzând apropriindu-se spre ea o asemenea „arătare”, a cărei umbră pe pământ se prelungise cu mult mai mult decât înăltimea ce o avea si care mai purta în mâini si obiecte amenințătoare, cu toate că în mintea ei de vacă o stia bine pe stăpâna ce-i dădea de mâncare și o mulgea de lapte, simți și ea un pericol si instinctiv zvâcni în jug înainte si în dreapta, cu directia spre santul soselei, moment ce a creat panică în rândul femeilor care au început să țipe de au spart linistea noptii în lunca adormită.
- Mai lăsati, făăă, chirăitul si vino, Vetă, de tine-ti vacile de funie, că se speriară de mine ca de ucigă-l toaca! zise autoritar tânărul Dumitru, cu un ton de apostrofare, ce se impunea din vocea lui de cantor bisericesc, cu vibrații și calităti de tenor în devenire.
- Du-te, fă, acolo, că-i carul tău! interveni Lena lui Iovita, dar bagă de seamă să nu sară ceva pe tine, continuă ea prevăzătoare. Doamne, că multe i se mai pot întâmpla omului cât trăieste, că ti-e frică si de umbra ta, continuă Lena să turuie ca o masină de cusut, debitând vorbe într-o clipă, cât altul într-o oră.
Si, când treaba fu îndeplinită de Veta, stăpână pe vaci si car si prinse din scurt funia legată de coarnele dobitoacelor si cu voce domoală linisti sufletul animalelor, Dumitru lui Besoi se urcă atent pe protapul carului si usor, cu vârful ascutit al parului ce-l avea la îndemână, începu să dea la o parte pătura de peste fân, gata fiind să folosească si toporul în caz de pericol. Dumitru era un bărbat înalt si, din pozitia în picioare, sub lumina clară a lunii, începu să deslusească totul si rămase pironit de ceea ce îi fu dat să vadă! Grupul îl urmărea cu răsuflarea tăiată si cu mare teamă de ce vedea omul acolo. Timpul încremenise, secundele păreau minute si situatia era apăsătoare, că nici vitele de la jug nu se mai miscau.
Ioana Lăscoanii nu-si mai putu controla burta si tăcerea fu curmată de un pârăit ce băgă în sperieturi femeile pironite de spaimă. Mirosul pătrunzător provocat de fasolea mâncată în acea seară aduse linistea si membrii grupului se bucurară că, slavă Domnului! nu fu ceva mai rău decât efectul fasoliii bătute cu usturoi.
- Ia veniti, mă, să vedeti ce-i aici1 strigă al lui Besoi, dar fără să-si schimbe pozitia, fapt ce mări si mai mult misterul. „Doamne, fereste-ne si apără-ne!” , începură femeile să se jelească, făcând crucea mare, dar nemiscându-se din locul în care stăteau.
- Ce-i, Dumitre? Spune-ne o dată si nu ne mai omorî! Că ne crapă fierea-n noi si nu mai ai cu cine lua porumbul! zise Măria lui Suican, cea mai înaltă dintre toate, care privea spectacolul peste capul celorlalte.
- Da bine, Vetă, aruncă Dumitru vorba peste umăr, tu nu stiai că „mânzul” tău doarme în fân?!
Asistenta răsuflă usurată după momentul de spaimă creat si femeile „că scăpaseră cu bine!” „Au-au-u, găsi-l-ar ucigasii de împelitat! Doamne, când s-o fi suit în car, de n-am stiut eu?! Ce-o zice Baba când nu l-o găsi dimineată în pat?! Cine să se ducă mâine cu caprele? Baba îl stie acasă.”. Și asa continuă văicăreala mamei, în timp ce spectatorii chirigii se apropriau de car să vadă „arătarea” ce-i băgase în sperieti. Larma iscată în jurul meu si frigul care mă cuprinsese după dezvelirea de sub pătură m-au trezit din somnul meu nevinovat, profund si legănat de vise…
*
Acasă, pe când convoiul se pusese în mișcare, după ce carul mamei mă depăsise de locul unde stăteam ascuns, la podul de ciment, am mers un timp furis înapoia carului, apoi tiptil, în timp ce mama mergea pe lângă vaci, mânându-le la resteu, m-am urcat în car pe la oblonul din spate, m-am cuibărit în fân si am tras cerga peste mine. O bună parte din timp am fost martorul nevăzut al discutiilor mai libere de care, de obicei, nu prea au copiii parte, când sunt în preajma oamenilor mari, dacă vin să „caste gura” la taifasuri, fiindcă-s alungati „că n-au ce căuta acolo” să asculte vorbele oamenilor mari. Când sunt numai ele, ce slobode-s la gură si muierile, că-i întrec pe bărbati! Vorbe ca „ de când nu te-ai mai regulat, fă” si alte chestii mai porcoase atunci le auzeam de-a dreptul, că mi-am băgat si degetele în urechi de rusine ce mi-a fost, până am adormit. Nu stiu când am intrat pe Soseaua Mare, Drumul Târgului, că mersul lent în moliciunea culcusului, sub pătura de lână, care se asemăna cu plăcuta căldură de sub closca din podul soprului, m-a trecut repede în grija lui Morfeu, cu gândul „că mâine voi vedea Târgul meu mult visat”...
- Hăis, hăis, boule, răsunară în noapte vocile femeilor si carele se puseră în miscare în zăngănitul lanturilor si scrâsnetul sinelor de la roti ce călcau fără alegere pietrele iesite din umplutura soselei . Coloana care număra peste zece care începu agale să intre în ritmul de deplasare, întrerupt doar de „ emotionantul eveniment” al descoperirii mele în culcușul din car.
Somnul pierise întrucâtva la toti chirigiii si, cu ton ridicat pentru a acoperi zgomotul produs de roti, reluară discutiile, fiindcă aveau de-acum ce mai discuta. Unii dintre ei au verificat propriile căruțe, să se asigure ca nu cumva să fie o conjuratie a copiilor, că acasă aproape fiecare avea câte unul de vârsta mea si, vezi Doamne, putea fi o întelegere între „drăcusorii” ăstia neastâmpărati…
La toti le-a venit în minte câte o trăsnaie făcută de ei când erau mici, dar femeile respirară usurate că numai Vetii i se putu întâmpla ce avură parte să vadă. Erau multe întrebări cu răspunsuri în „dungă”, ce se puteau pune si care se discutau: cum s-a suit copilul în car, de Veta n-a băgat de seamă?, ce face cu el în gară, că n-are decât cămasa pe el, n-are izmene, iar cămasa-i toată pătata de mure si mâncare?
O vreme, mama n-a zis nimic. Poate îsi făcea un plan, sau chiar si-l făcuse, din moment ce-i căzuse beleaua pe cap si nu mai avea altă solutie.
De atâta hărmălaie făcută în jurul meu, somnul mă părăsise, frigul si umezeala noptii mă cuprinseseră si, chircindu-mă tot mai mult în „patul” meu de ocazie, asteptam cu inima făcută purice reactia si atitudinea mamei, acum când eram numai noi doi. Grupurile se spărseseră, fiecare se urcase în carul său, cu gândul să se odihnească cât de cât, pentru ziua ce urma.
Pentru mama, situatia devenise dificilă si în mintea ei încerca să găsească o solutie ce părea imposibilă. Era o greutate ce-i apăsa sufletul si nu putea s-o dreagă , cel putin în momentele acestea. Nu prezenta mea o frământa acum, ci situatia în care mă găseam. Un copil în car nu era un lucru grav, chiar putea fi de ajutor, să tină vacile de funie, dar faptul că eram aproape fără haine era de nerezolvat. Pentru ea, avea în papornită costum national si pantofii „ai buni”, iar copilul era numai într-o cămasă de tort si aceea murdară. Unde să mă tină o zi întreagă, poate două? Să-mi cumpere ceva de îmbrăcat costă scump si nu avea bani pentru asa ceva! De la cine să ceară părerea, când nimeni nu putea să-i dea nici sfaturi si nici altceva concret si material?
... Carele înaintau în mersul domol al dobitoacelor obosite de neodihnă si efortul depus, când vocea mamei mă aduse la realitate din meditatia mea cu gândire de copil.
- Ce-o să mă fac, prăpăditule, mâine în gară cu tine, unde-i atâta lume si forfotă, de cade acul în cap de om?! O să fiu de râsul lumii cu un dezmătat ,nespălat si cu curul gol, în atâta omenire venită la târg!... O să mă stie un judet de ce ai fost în stare să-mi faci! Doamne, ce-mi este dat să-ndur, nu-mi ajungeau câte am pe cap! Ce-o face Baba aia, singură cu atâtea treburi si când o vedea că tu nu esti acasă? O să cheme lumea din sat, să facă hurc, să te caute viu sau mort, să mă stie toată comuna… Da! Cred c-o să te las la Rudari, să mă scap de tine si să nu te mai văd cât oi trăi! hotărî mama, în finalul monologului ei.
Stiam că mamei îi trece repede supărarea si că mă va ierta până la bariera orasului. A mai zis că mă dă lui Ion de la Racoti, un nebun pasnic, care cersea prin sat, dar nu m-a dat. Mi-a „promis” că mă bate cu nuiaua pe curul gol, dacă mă sui în mărul de la poartă si, când m-a găsit urcat în vârful lui, nu m-a bătut! Nu m-a bătut nici când am demontat ceasul pendulă cu cadran de portelan, adus de mama Măria de la Brăila, mostenire de la prăvălia bunicului Ion. Asa că nici acum n-o să mă bată, sau să mă dea rudarilor. Dar, și dacă mă lasă la ei, o să mă joc cu copiii lor, cum m-am mai jucat atunci când făceau postăvile si lingurile la poarta mamei de la Vale.
Ce-o mai fi spus nu mai stiu, dar lucru cert este că, în potopul de amenintări abătut asupra mea am adormit repede sub pătura de lână groasă si-n culcusul jilav din fân cu miros de iasomie, în timp ce, asa cum mă învătase tata, încercam să număr stelele de pe cer.
*
... Deodată, am simtit că s-a tras pătura de pe mine si, în lumina diminetii răcoroase, am auzit-o pe mama care, în timp ce cobora din carul oprit, m-a strigat încetișor, cu îngăduintă si căldură de mamă, ce-au sters supărarea ce i-o făcusem în această noapte de pomină.
- Scoală-te, amărâtule, să vezi si tu tunurile si Podul Jiului, că m-ai bătut destul la cap să-ti spun cum sunt! Satură-te de văzut si să-i spui si lui frate-tu, când ne-om întoarce acasă!
De câte ori n-o bătusem la cap cu întrebări de copil: cum sunt stânele de oi, care la noi nu erau, cum arată locomotivele, vagoanele, tunurile, carele blindate, sau despre război, dar nu cel de tesut, si multe alte lucruri auzite din discutiile oamenilor mari si insuficient întelese de mine. În prezenta copiilor, se discutau toate evenimentele timpului: că rusii au intrat în Basarabia, că s-a dat mobilizarea pentru război si iar vor muri oamenii tineri, dar erau multe lucruri nelămurite pentru întelegerea si priceperea mea si încercam să le aflu de la mama.
Coloana de care era oprită la bariera orasului, unde o „prăjină pusă de-a doua” bloca drumul de intrare. Aici, un gardian mustăcios controla si punea întrebări, la care se cuveneau răspunsuri scurte, demne de auzit de autoritatea ce-o reprezenta. Când controlul s-a terminat la întreaga coloană, din „suericiul” legat cu un snur de veston a dat un semnal care m-a cucerit si am încercat să-l folosesc, când ne jucam de-a hotii si vardistii, întrebuintând propriile mele degete. Sub actiunea unor greutăti, bariera s-a ridicat, în timp ce un paznic a slobozit frânghia care o lega de alt stâlp pe partea opusă a străzii. Semnalul fusese dat, ordinul executat si coloana avea liberă trecere în orasul încă adormit.
Chirigiii si-au intrat în rolul de conducere a vitelor, de frânghie la resteu, pentru a nu se speria la trecerea Jiului, pe podul de fier. Cerul era ca sticla si soarele nu apăruse încă la orizont, iar în aer se simtea răcoarea toamnei care se apropia. Doar trecuse Sfânta Maria a Mare si la ce te mai puteai astepta, de-acum?!
Un huruit monoton si prelung, creat de intrarea carelor pe pod, crestea în intensitate pe măsură ce înaintam. Grinzile de otel, arcadele si barele încastrate preluau zgomotul rotilor, amplificându-l si eliberându-l într-un sunet plăcut mie, deosebit de zgomotul cunoscut al podurilor de lemn. Intram astfel într-o altă viată si luam prima dată contact cu realizările nemaivăzute până atunci ale tehnicii moderne.
...Un cap de copil cu părul ciufulit si ochii mari, înăltat deasupra loitrelor, cerceta cu luare-aminte măretia orasului care începea cu acest pod lung de peste o sută de metri, intrat în istorie în Primul Război Mondial. În semn de omagiu adus rezistentei depuse de cetătenii urbei împotriva dusmanului atacator, la capul podului străjuiau două tunuri, îndreptate cu tevile spre apus, directia din care venise inamicul nemilos să atace orasul.
Copilul de numai șase ani cerceta cu luare-aminte totul, tunurile, arcadele, balustradele din fier forjat, multitudinea de nituri folosite la îmbinarea tablierelor. Coloana de atelaje, aliniate perfect de-a lungul majestuoasei lucrări, se scurgea domol, trasă de bovinele ce se propteau de protap, înfricosate de zgomotul podului si de vuietul apei ce trecea pe sub el. Mersul era lin, cu zgomot sacadat, produs de la îmbinarea tronsoanelor, unde fiecare car lovea cu rotile de două ori, la câteva secunde, care, amplificat cu numărul de atelaje si de tronsoane, realiza un zumzet continuu, cu sunete ritmice, parcă anume proiectate, să nu intre cu lucrarea în rezonantă. Istoria consemnează multe lucrări de artă, poduri si viaducte metalice care s-au dărâmat nu din cauza greutătii la care au fost supuse, ci a efectului urmat de starea de vibratie a corpului, când asupra lui se exercită o actiune periodică, având o frecventă mai mare decât frecventa proprie vibratiei corpului respectiv. După zeci de ani, în scoala militară am fost instruiti că „trupele ce mărsăluiesc pe poduri nu trebuie să meargă în cadentă”, tocmai pentru a evita pericolul intrării în rezonantă a unor asemenea lucrări genistice.
...Podul rămăsese în urmă si orasul îsi etala măretia într-o tăcere complice, în care se ascundeau treburile matinale ce se efectuau în fiecare clădire, iar linistea diminetii de dinaintea răsăritului de soare era tulburată doar de huruitul caravanei care înainta domol pe strada pavată cu dale de granit, lustruite de trecerea timpului. Măturătorii comunali, cu ochii umflati si cu fetele răvăsite de nesomn, în timp ce-si încărcau gunoiul adunat în niste „cotigi pe două roti”, îi suduiau pe tăranii „nespălati”, care le murdăreau strada cu bălegarul slobozit din pântecele dobitoacelor de tractiune. Si, cum fiecare meserie îsi are riscul ei, efortul suplimentar depus de acestia după scurgerea coloanei intra pe seama lor, fiindcă mai marele peste ei făcea controlul curăteniei mult mai târziu decât ora la care ne aflam noi acolo si strada trebuia să fie curată.
Multe lucruri si evenimente mai văd si acesti slujbasi ai urbei! În întunericul noptii, când lumea se retrage spre odihna trupurilor obosite, pe lângă gunoaiele obisnuite ale străzii mai apăreau si alte „încurcături”, ce dădeau nastere la nemultumiri în rândul celor de la salubritate. Un câine sau o pisică moartă în curtea cuiva erau aruncate în stradă, unde mai găseai fecale umane făcute pe trotuare, în locurile neiluminate sau mai dosnice, lucruri bizare si fără de folos, depuse în sectorul de responsabilitate al unuia si mutate de el la celălalt, si câte altele. Dar strada mai oferea si unele satisfactii mai mici sau mai mari, după cum era „norocul”. Un portmoneu găsit putea fi plin cu bani si nu mai ajungea la stăpânul sau, chiar dacă avea si un buletin de populatie. O haină parfumată, zburată dintr-o trăsură în goana cailor mânati de vizitiu la cererea clienților cheflii, era binevenită pentru un măturător sărac. Multi purtau pe ei câte un obiect de îmbrăcăminte ce nu se potrivea cu statutul lui social. Acestea erau găsite sau primite ca donatie pentru un serviciu mai deosebit făcut proprietarului initial. Multe mai vedeau si stiau acesti măturători si multi erau agenti informatori ai autoritătii, care se îmbrăcau în haina omului de la salubritate, mascându-si identitatea în rândul borfasilor nocturni.
- Ioane, clădirea asta mare este liceul unde am să te aduc, ca să ajungi domn, dacă ai să înveti carte! mi se adresă mama cu o bucurie ce sticlea în ochii ei verzi–albastri, ca florile de Nu-mă-uita. Era preocupată să mă vadă domn, să nu rămân tăran sau să ajung covrigar, cum acceptau altii, pentru copiii lor. Faptul că fusese plecată de acasă o perioadă de timp, la vârsta copilăriei si văzuse si altă lume, nu elevată, dar care nu se asemăna cu cea din satul natal, si că exista obiceiul să-ti dai copilul la învătătură, să ajungă în viată mai mult decât ceea ce esti tu, pentru ea era o deviză! La noi, singura solutie acceptată în acest caz era să fac liceul. Mama îsi propusese de când mă născuse să mă facă contabil si s-a tinut de cuvânt…
Clădirea liceului mi se părea imensă si o vedeam ca pe cea mai mare si mai frumoasă din oras. Avea etaj cu ferestre multe, încadrate în ornamente ceramice, frumos smăltuite, „ca străchinutele de la bâlci”si din fier forjat, ce mi-a încântat privirea si mi-a impus respectul numai când am văzut-o. Portalul, de o arhitectură deosebită, m-a coplesit, iar ideea de a veni aici să învăt m-a înfricosat, că nici la scoala din sat nu credeam că o să mă mai duc. „Cum adică, să mă aducă pe mine să învăt aici, când mie îmi era frică si de învătătorul Novac, cel ce locuia în capul satului si, când trecea călare pe bicicletă, fugeam si mă ascundeam sub podul de lemn, din matca Văianului! Cu cine să stau eu, unde o să dorm si ce o să mănânc?! Cine o să păzească vacile, că asa ne înteleseserăm: eu cu vacile, iar Ritu cu caprele?!..” Erau întrebări ce se amestecau în capul meu, dar stiam eu că mămica nu face chiar tot ce zice si nu credeam că o s-o facă întocmai chiar și pe aceasta.
Si astfel, încet, încet, am traversat târgul care se destepta la o nouă zi, într-un sfârsit de vară când noptile începuseră să crească si să se simtă, prin răcoare, apropierea toamnei. Pe un cer sticlos, soarele îsi arăta fata palidă în răsăritul său obisnuit. Uriasul miriapod, format din carele și căruțele tărănesti, ajunseseră la destinatie, oprindu-se pe rând pe o stradă lăturalnică si paralelă cu linia ferată. Aici, casele nu erau tot asa de arătoase precum cele din oras, câinii lătrau pe la garduri sau prin curti, cu capul scos pe sub portile ogrăzilor, cârduri de păsări domestice, slobozite cu intentie, ciuguleau de pe stradă grăuntele căzute din alte cărute ce plecau încărcate, iar copiii îmbrăcati sumar si sărăcăcios îsi făceau aparitia în deschizătura portilor, murdari pe obraz, cu părul vâlvoi, netuns si nepieptănat.
- Aici se spune „la mahala”! Nu mă mir dacă ar avea si păduchi nespălatii ăstia! vorbi mama, ca s-o aud si eu. Si eu arătam la fel, dar eu eram în car si fugisem nepregătit de acasă. Păduchi nu aveam, dar de râie abia scăpasem, după multe spălări si ungeri cu alifie făcută din unt si pucioasă. La oras nu trebuia să vezi asemenea copii. Capre si vaci n-aveau, atunci ce le trebuia să fie curati si spălati? Apă si săpun! Ce făceau mamele lor de nu se ocupau de ei, că nu mergeau la săpatul câmpului?!
Strada aceasta avea ceva respingător, dezolant, iar dinspre curti venea un miros stătut de mucegai si nespălare, fapt comentat de mama, ca o consecintă a lenii dovedite de populația aciuată în case mizere, formată din tărani fugiti de muncă sau din orăseni betivani si „fără de niciun căpătâi!”
Ascultând vorbele mamei la adresa oamenilor de aici, am devenit tot mai atent si abia acum am observat că era îmbrăcată în toalele ale bune, aduse în papornită, fapt ce era în contrast cu peisajul haotic, în care se amestecau zeci de căruțe printre mormanele de gunoaie neridicate de multă vreme. Mama era o femeie frumoasă si tânără si a vrut să intre în oras în „toalele ale bune”, s-o admire toată lumea ca pe o nevastă „simtită”, dar contrastul era foarte mare. Si bărbatii arătau altfel. Aveau pe cap pălării noi, cumpărate în vară de la bâlci, veste si chimire îngrijite, iar în picioare purtau încălțări de cauciuc. Acești oameni simpli de la sat acordau atenția cuvenită locului pe care-l considerau superior, orașul, față de ce-l în care trăiau, dar periferia îi contrazicea.
Înainte de a ajunge la bariera târgului, coloana făcuse o pauză scurtă, dar binevenită, s-au spălat cu apă neîncepută din râul Susita, si-au schimbat hainele prăfuite si mototolite de pe ei, iar femeile mai tinere au sfărâmat si o creanga de busuioc în palme. Primeniti si spălati, arătau acum asa cum erau, simpli, dar curati la trup si la suflet! Eu, „element de prisos”, strecurat clandestin în car, rămăsesem cum plecasem de-acasă. Făcusem „pisu” din mersul carului pe drum, dar nu eram spălat si, în afară de cămasa, asa cum era, n-aveam altceva de îmbrăcat.
*
S-a dus vorba din gură-n gură „că vom sta mult. Sunt care venite si de-alaltăieri si nu s-au încărcat! A fost năvală mare si nu s-a putut intra pe linii. „Ce va fi, vom vedea, asta-i!”
S-au luat măsurile de așteptare. Mai întâi, au fost dejugate vitele si li s-a pus dinainte câte un brat de fân, din care au început să mănânce cu lăcomie. Apă băuseră la trecere prin Susita, cum era obiceiul înainte de a intra în oras, dar acum si lor le era foame.
Chirigiii se adunaseră în grupuri și stăteau la taifas, reluând povestile neterminate, iar din unele boccelute și-au scos câte o sticlă cu tuică de corcoduse, care au început să circule din mână în mână, pentru a fi golite înainte de a mânca. Primii beau bărbatii, deh, cruce de voinic!, ca pe urmă tot ei să închidă cercul. Era un obicei al pudorii si al bunului simt ca, după ce gustai, să stergi cu podul palmei sticla la gură, gest la care, din simpatie, următorul „protesta”, că să rămână asa… că doar n-are nimeni nicio boală! Bărbatul care bea după o femeie tânără se mai lingea si pe buze si, clipind complice din ochi, aprecia... „ce bună este!”, dar nu spunea ce anume… Multe lucruri auzi când esti copil, dar tâlcurile vorbelor de atunci le pricepi si le întelegi numai când ai ajuns mare!
Din ulciorul cu apă pus în traista cu mâncare, mama mi-a turnat în palmele făcute „căus” să mă spăl, dar, nemultumită de felul în care rezolvasem problema, a insistat cu propriile-i mâini să înlăture de pe obrajii mei urmele dubioase si amestecate ale unor resturi de mâncare din ziua precedentă, ce nu mă deosebeau de copiii mahalalei si nu m-a iertat, gratulându-mă în stil propriu: „Afurisitule, o să stai aici în car până o să faci bureti! Să fugi tu de acasă în halul ăsta! Să nu iei pe tine măcar pantalonii adusi de tac-tu, de la Călărasi, de la ibovnica aia…Halal copil, nestăpânit te-ai mai făcut!”
Mă bătuse pe mine gândul să-i îmbrac si să-mi pun si basca cu care mă pozasem la Sânpetru, dar am renuntat, fiindcă dădeam de bănuit. Ce ar fi făcut mama si bunica, dacă mă vedeau seara îmbrăcat de sărbătoare? Trăgeau concluzia că sunt hotărât să fug după car si m-ar fi supravegheat cu atenție. M-ar fi dezbrăcat si poate mă închideau în hodaie, cum au făcut cu Ritu când a plecat după lână, la Cornereva.
Soarele se ridicase pe cerul senin, dar încărcat de o pulbere ce făcea lumina difuză, creând cercuri concentrice ale spectrului de culori, fără însă a împiedica pătrunderea spre pământul uscat de seceta prelungită a razelor lui fierbinti, o ultimă zvâcnire înaintea toamnei ce se apropia. Roiuri blestemate de muste si tăuni bâzâiau vitele în odihna lor, care încercau zadarnic să se apere cu mătura părului din vârful cozilor în continuă miscare.
Chirigiii se retrăseseră la umbra copacilor si discutau aprins despre ceea ce aveau de făcut. Nicolae al lui Pătru, bărbat mai în vârstă fată de ceilalti si cunoscător al treburilor de prin târg, unde lunar venea pentru a prezenta activitatea muncii sale de cantonier pe drumul inter-judetean, se întoarse cu vestea care umplu de sperante inimile consătenilor săi : „Vagonul cu porumb pentru comuna Ciuperceni a sosit de azi-noapte si se găseste tras pe „linia moartă”, că deocamdată nu se pot face manevre, linia pentru descărcarea vagoanelor fiind ocupată, și că până în seară totul se rezolvă, așa că în noaptea asta totul va fi terminat”.
Toti respirară usurati si vestea le linisti sufletele apăsate de neprevăzut. De acum, începea numărătoarea inversă a orelor de asteptare.
În gară, treaba era bine organizată. Printre linii, din loc în loc se găseau stâlpi de brad unsi cu catran, pe care erau montate lămpi electrice pentru iluminatul statiei, permitând ca lucrul să se desfăsoare si noaptea. Până atunci, mai era timp suficient ca fiecare să mai facă si altceva, unii să se odihnească în patul oferit de propriul lor car, să bea o bere la cârciuma lui Albulescu, care nu era departe, sau să meargă pe la prăvălii, să-si mai cumpere din cele necesare si care n-au fost aduse la Bâlciul de vară din comuna lor.
- Polino, eu mă duc să cumpăr ceva de la prăvălie, se adresă mama fetei lui Vasile al lui Burciu, verisoara tatei dinspre mamă. Vacile-s legate de protap, fân „le dedei” si văd că se culcară. Fii cu ochii pe împelitatul asta, să nu plece încotrova! O să mă întorc repede si, dacă-i cuminte,o să-i aduc un oricel…
Polina era fată domoală si bună la suflet. Făcuse patru clase primare si fusese premiantă la școală, dar Cărăbel, asa era poreclit tatăl său, n-ar fi conceput s-o dea la liceu. Ce-i trebuia ei asa ceva? gândeau părintii. Cui să rămână pământul pe care-l agonisise cu trudă, din banii câstigati din vânzarea covrigilor si acadelelor, la nedeile si horele săptămânale? Avea gospodărie frumoasă, casă cu trei camere si acareturi, pentru a asigura existenta unei familii numeroase, car cu osii de fier, plug tot de fier, boi de povară si vaci de lapte. Măria, mama Polinei, era cea de-a doua sotie, căci prima murise si pământul ei îi rămăsese lui. Cu prima sotie, avusese doi băieti care învătaseră carte si plecaseră care încotro! Cu Măria, avea încă doi copii, pe Polina si pe Vasile, care erau de vârsta nepotilor de la copiii cei mari. De-acum, Cărăbel era om bătrân si avea nevoie de un ajutor si sprijin în gospodărie si toată nădejdea lui se mărginea, cel putin deocamdată, la Polina, care, fiind mai mare, era bună si de muncă.
- Ioane, hai să mâncăm câte o gogoasă si pe urmă venim la car să mai stăm! îmi zise Polina, luându-mă de mână și îndreptându-ne spre taraba unde se făceau aluaturile cu miros ce umplea tot cartierul si care începuse să-mi fie cunoscut de la bâlciuri si nedei.
Locul unde stationam mă împiedica să văd gara, miscarea locomotivelor si a vagoanelor, forfota multimii ce se agita în permanență. Strada era croită de-a lungul căii ferate, iar magaziile ce străjuiau rampa si gardul împrejmuitor, înalt si confectionat din scânduri bătute des, nu-mi permiteau să trec cu vederea dincolo de trotuar. Am încercat să mă uit eu printr-o gaură „de cui”, nod de brad iesit, dar n-am observat ceva neobisnuit, cum mă asteptam. Ce era în stradă era si dincolo de gard: aceleasi gunoaie, aceeasi lume ce umbla bezmetică, fără astâmpăr si gălăgioasă în treburile ei. Eu dorisem să văd trenul, mașina închipuită de mine în fel și chip și acum o aveam în față, minunându-mă de zgomotul metalic al tampoanelor, de fumul scos de locomotive si de aburul eliberat zgomotos. „Cum trage locomotiva de atâtea vagoane, cum sunt vagoanele prinse între ele si de ce nu cad de pe sine?” erau întrebări născute în mintea mea si imaginate în cu totul alt mod, decât cel real. Din cele auzite, îmi creasem imagini proprii asupra orasului și prăvăliilor, asupra oamenilor de aici, trenului, masinilor, birjelor si acum, pus în fata lor, unele mă fascinau întrecând imaginatia mea, iar altele mi se păreau nesemnificative.
Gardianul de la bariera Târgului era mai înfricosător decât jandarmul din comună, avea mustăti mari, suerici si o privire bănuitoare, vorbea autoritar, pe când caporalul Banu de la postul de jandarmi, cam tuciuriu la piele, când i-am arătat pădurea cu mesteceni, s-a jucat cu mine si m-a învătat să fac cercuri de alun, ca legături la măturile de nuiele. Prima trăsură care a trecut pe lângă noi era sărăcăcioasă, trasă de doi cai costelivi, mânati de un vizitiu nu prea arătos, pe când a preotului Patica era o trăsură cu acoperis din piele, să nu-l plouă sau să-l „ardă” soarele, banca era capitonată cu plus albastru, caii roibi, înalti, cu stea în frunte, erau frumosi si cu hamuri noi, ornate cu tinte strălucitoare.
Iată că aveam totul în fața ochilor, iar aspectul copiilor de la mahala, care erau tot atât de murdari ca mine, îsi pierduse din misterul presupus.
Plecarea cu Polina după gogosi pentru mine a fost o binefacere. În plimbarea ce o făceam, ea mă proteja, în timp ce eu luam aminte la lucrurile din juru-mi, prin aglomeratia de nedescris. Gogoseria nu era departe de locul nostru de popas, dar, ajunsi aici, lăsaserăm în urmă gardul si magaziile care-mi luau vizibilitatea si acum puteam să admir cu privirea partea cealaltă a statiei, adică ceea ce pe drept cuvânt se numeste clădirea gării, sinele cu vagoanele stationate, locomotivele învăluite în abur si fum, precum si un turn în care stătea cineva si supraveghea activitătile pe acest teritoriu.
-Vezi, tu Ioane, casa aia mare?! Acolo este gara si peronul de unde se urcă si coboară lumea din tren! Si asa a început Polina să-mi explice pe îndelete cum se cumpără biletele de călătorie, cum astepti trenul, de unde bei apă când îti este sete, unde te duci „pe-afară”, când ai nevoie de la burtă, cum te urci în tren si multe altele. Ea stia foarte bine regulile călătoriei cu trenul, fiindcă fusese de mai multe ori la fratele său vitreg, Ion de la Galati, cel mai mare fiu al lui Cărăbel din prima căsătorie, însurat în acel oras si bine situat, fiind asistent sanitar la un spital. Polina se ducea de sărbători să le ducă vin si carne de porc. Desi erau frati vitregi după tată, se aveau bine. Nu se stia când bagajul Polinii era mai greu, la ducere sau la întoarcere!? Multe bunătăti aducea Polina de acolo si mult mai valoroase decât vinul, trandafirii sau ouăle duse de ea , dar nu se făceau asemenea calcule, fiecare fiind multumit de darurile ce la primea si fericit pentru ceea ce dădea. Ion Burciu, fiul cel mare, era generos și atent cu toți cei rămasi acasă. Avea casă și serviciu stabil la spital, fapt ce-l împiedica să vină oricând în sat de la asa distantă, dar, în schimb, îsi trimitea vara pe Viorel, unicul fiu care era de vârsta mea si a lui Vasile, fratele Polinii, care-i era unchi în rangul lor familial. Când venea Viorel, copiii mici nu îndrăzneau să vorbească cu el. Tinuta lui impunea respect. Era îmbrăcat cu bluze frumoase, cu mâneci scurte, viu colorate, pantaloni scurti din stofă fină, sandale din piele si bască bleumarin pe cap, să fie ferit de soare. Pusi lângă el, eu si Vasile, îmbrăcati în cămăsute de tort în tort, desculti si cu picioarele crăpate, netunsi, nepieptănati si „arsi” de soare, arătam exact asa cum vă imaginati...
Ceea ce ne apropia cel mai mult era sufletul curat de copil, înclinat spre joacă si ștrengării, indiferent de mediul din care venea. Noi trebuia să ne acomodăm cu Viorel, nu el cu noi. Ca noi, erau si prin mahalalele Galatiului, dar ca el, noi nu aveam altul în sat! Si, cum bunicii nu catadicseau să respecte întotdeauna dorintele fiului, în scurt timp Viorel arăta ca noi. Hainele de oras, desi lejere, îl „încorsetau” si repede renunta la purtatul lor. Rând pe rând, erau abandonate mai întâi basca, apoi sandalele și pe apoi toate celelalte veșminte. La pantaloni era mai greu să renunte, fiindcă nu avea cămasă lungă, dar renunta la chilotii care-l încălzeau prea mult la jocul cu turca sau cu mingea. La finele șederii sale, Viorel arăta cam ca si noi. Stiau părintii lui ce se întâmplă si, când venea de-l luau, aduceau alt rând de haine, asa, ca să nu-si strice reputatia la întoarcere în Galati.
...Am mâncat câte o gogoasă, pudrată din belsug cu zahăr măcinat pulbere si am băut din sticle cu dopuri de portelan, prinse cu un sistem de sârme ca să nu se piardă , un lichid dulce, de culoarea gutuii. Continutul acidulat al limonadei mi-a piscat limba si imediat mi-a provocat zgomote venite din burtă, ce au atras atentia cumpărătorilor, si asa mirati de prezenta mea în peisajul citadin.
O fetită cam de aceeasi vârstă cu mine, dar cochet îmbrăcată, nu mă slăbea din priviri, mirată de modul cum eram îmbrăcat si probabil de felul în care mâncasem gogoasa, de la care mai păstram pe obraji urme albe ale zahărului pudră si ale uleiului în care fuseseră prăjite.
Întorcându-ne spre locul unde stationau carele, Polina m-a întrebat „dacă n-am nevoie să merg la privată”, la care i-am răspuns negativ. De unde să stie ea că, în timp ce chirigiii stăteau de vorbă, eu intrasem sub car si mă usurasem de nevoile firesti. Aveam locul stabilit si nu-mi mai trebuia altul.
- Atunci, rămâi la car, că eu mă duc până-n gară, îmi zise Polina, care, ca orice fiintă, avea si ea nevoile ei… Să nu te misti de aici până nu mă întorc! îmi spuse ea imperativ, ca o măsură să preîntâmpine orice neprevăzut.
Sub apăsarea căldurii prăvălite din ceruri asupra târgului, strada începu să se linistească. Cărutasii în asteptare se retrăseseră la umbră, sau plecaseră după mici treburi pe care le mai aveau de rezolvat, că, vorba aia, „tot veniseră la oras!” Mahalagiii intraseră la umbra grădinilor, iar câinii, cuprinsi si ei de vipie, dormeau întinsi pe sub streasina caselor. În atmosferă domnea un permanent zumzet provocat de mustele si bărzăunii care sâcâiau oamenii si animalele. Doar în perimetrul gării activitatea nu înceta. Acolo se opera manevra vagoanelor, se descărcau si încărcau mărfurile în locurile stabilite, mentinând permanent larma specifică. Printr-un loc anume, de după o poartă, în gălăgia cărutasilor care îsi suduiau dobitoacele încovoiate de greutatea poverii, ieseau cărute si furgoane supraîncărcate. Acolo era ceva necunoscut, care mă atrăgea ca un magnet si pentru care nu-mi găseam astâmpărul.
„Orice ar fi, trebuie să mă duc să văd trenul!”, mi-am zis în sinea mea. N-are de ce să-mi fie frică. Ce, oare copiii ăstia de la mahala sunt mai destepti decât mine?!”
Permanent, un grup de copii, pe care nici căldura nu reusise să-i domolească, trecea strada, se strecura prin gardul în care făcuseră o hudă, scotând niste scânduri pe care tot ei le puneau la loc să nu se cunoască, adunând de printre linii, în mici boccelute, boabele de porumb, pe care le duceau acasă. Aceste boabe se scurgeau din vagoane si nimeni dintre oficiali nu le luau în seamă, ba erau chiar multumiti că se făcea curătenie, fără să se observe risipa.
Si, cum scăpasem de sub supravegherea Polinei, fără să mai stau pe gânduri m-am furisat tiptil pe lângă gard si, cât ai zice „peste”, eram lângă prima garnitură de tren.
Am rămas înmărmurit de ceea ce vedeam! Aveam în fata ochilor vagoane adevărate, mai mari decât în închipuirea mea, asezate pe roti de fier, cu „buză”. Arcurile lor erau mai mari decât cele de la trăsura moasei Mitoioanea, în care mă jucam „de-a pitulusu” cu Menta. Totul era încremenit pe sinele ruginite de nemiscare și îmbrobonate de roua noptii.
Dincolo de aceste sine, pe alte linii, activitatea era în toi si puteam vedea cu usurintă, chiar pe sub vagoane, munca depusă de o mulțime de lume. Cu această uimire, am văzut pe cineva venind spre mine din partea opusă a trenului. Pentru a nu mă întreba „ce caut acolo?”, m-am ferit într-o parte. Ajuns lângă tren, pe la mijlocul unui vagon, omul acela s-a aplecat si a trecut pe partea opusă. În acel moment, la fel si eu, dar în sens invers, am trecut dincolo, în altă lume, unde mi se deschidea perspectiva colosului creat de om, adică statia de cale ferată. Sinele emanau o căldură de foc, care mi-a sensibilizat puternic tălpile picioarelor, la atingerea lor.
Erau multe sine asezate perechi, pe traverse din lemn unse cu catran, ce emanau un miros puternic si specific, plăcut nasului meu inocent de pui de tăran. Din loc în loc, erau grupuri de vagoane cu obloanele deschise, din care în furgoane, cărute si camioane se descărcau tot felul de materiale. Spatiul era strâmt si dădea multă bătaie de cap stăpânilor de căruțe. La fiecare miscare si manevră a trenului pe alte linii învecinate, dobitoacele tăranilor, neobisnuite cu acesti „monstri” si speriate de ceea ce vedeau, icneau în jugurile apăsătoare si cu greu erau stăpânite de cei ce le tineau de funie. Si când te gândesti că eu îi promisesem mamei că, dacă mă ia la târg, o să „tin vacile de funie”!
- Bă, să-i spui lui tac-tu să-ti cumpere o cărută ca asta de pe linie! mă aduse la realitate un chirigiu care observase cum priveam cu luare-aminte ceea ce vedeam pentru prima dată. Omul credea că sunt al cuiva ce era la încărcat, în imediata apropiere, nu venit tocmai de cine stie unde, într-o „explorare” pe cont propriu, în care-mi pierdusem orientarea. Si, ca să evit orice întrebare, ce smecheri sunt copiii!, fără să privesc la cel ce mă abordase, am plecat printre linii, spre un loc mai convenabil si mai atractiv, care nu s-a lăsat mult căutat.
Cam pe la mijlocul statiei, într-un spatiu mai larg, ce nu împiedeca vedrea în toate directiile, am observat un cort păzit de niste soldati, loc ce a constituit o fascinatie pentru curiozitatea mea de copil. Pentru prima dată vedeam soldati si „casa” lor, lucru aflat doar din povestirile tatei. Trecusem de multe ori pe lângă postul de jandarmi din comună, dar ei stăteau într-o casă ca toate celelalte, nu într-un cort legat cu sfori de stâlpi de lemn. „Ce căutau soldatii aici”? era întrebarea care mă făcuse să mă apropii de acel loc misterios, într-o lume pe care o descopeream cu uimire firească. Dincolo de cort, pe trei picioare de fier, se găsea asezată o „puscă” foarte mare, mai mare ca a jandarmilor cunoscuti de mine. În spatele ei, avea un scăunel de tablă pe care se putea sedea, iar deasupra un „ochean” prin care te puteai uita. Prin burta ei trecea o centură de fier pe care erau însirate „gloante” mari, lucitoare. În umbra cortului care avea „poalele ridicate”, trei soldati mâncau pâine si altceva, parcă fasole, din niste cutii de tablă. Unul mustăcios îmi facu semn cu mâna în care tinea un cutit ca al lui Ciufanu, cu care tăia porcii, si, cu gura plină de mâncarea neamestecată, mă îndeamnă să mă duc la el. Timid, cu ochii nemiscati si fixati pe mâncare, am făcut câtiva pasi, după care curiozitatea a iesit învingătoare în fata fricii.
- Cum te cheamă si de unde esti? mă întrebă soldatul care avea două table albe, prinse pe umerii hainei închise la gât. M-am uitat lung la el si am ezitat să-i răspund. Auzisem de la mama Măria Bălăsoanea „că au buit turcii peste noi” si... dacă ăstia erau turci?! Dar nu erau turci, dacă m-a întrebat cum mă cheamă. Ce, turcii stiu limba noastră si stau printre noi?
- Hai, vino să-ti dau un pesmet ! m–a invitat din nou mustăciosul.
- Uite, bă, asa-i copilul meu! se adresă camarazilor cu care mânca, iar vorbele lui îmi dădură curaj. Simțeam că nu era om rău si nu-mi făcea nimic dacă si el avea un copil acasă. Mi-am adus aminte că si tata era concentrat si când a plecat de acasă au plâns si mămica, si el. Eu n-am plâns că-mi era rusine si mă miram de ce plângeau. Când pleca la Călărasi, unde avea o ibovnică, nu plângeau. Cred că si mustăciosul a plâns când a plecat de la casa lui, iar acum stă degeaba, în cortul ăsta din gară… Poate tot asa o sta si tata, pe unde o fi!
Furat de gândurile mele, aproape nici n-am observat când un soldat cu fată de copil m-a luat de mână si m-a dus la „masa” lor, asezată pe o pânză de culoarea cortului, întinsă pe un pat „pitic”. Multi ani au trecut până am înteles că aceasta era o grupă de luptă antiaeriană, dotată cu un tun de calibru mic, destinat să apere gara orasului de un atac aerian prin surprindere. Oare de-atunci să mi se fi deschis dragostea mea față de armament si să devin, la timpul potrivit, ofiter de guarzi ?! În scoala militară, am descoperit prin asemănarea păstrată în memorie că acel tun era un Oerlikon calibru 20 mm și că pânza folosită ca fată de masă era o foaie de cort din dotarea fiecărui soldat.
- Hai, ia si mănâncă! Și-mi întinse o „azimă” mică si pătrată, pe care pusese un strat de marmeladă. Stiam gustul marmeladei, fiindcă ne adusese odată tata de la târg. Era bună si-mi plăcea, dar cum să iau asa, dintr-o dată, si asteptam să mă mai îmbie, să nu creadă că-s „himisit”.
- Eu mâncai gogosi cu Polina si nu-mi este foame! Beui si limonadă prămbie „di-colo”, de la colt! Și, ca să fiu convingător, am arătat cu mâna într-o directie, aiurea.
- Nu mă refuza, că nu-i frumos! zise iar soldatul mustăcios. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă?
- Ion. Si am venit azi dimineată cu mămica si cu alti oameni, să luăm porumb. C-a zis Lena lui Iovita că, dacă nu venim si noi, nu ne dă nimic de la primărie. A venit si Nicolae al lui Pătru si Floarea Truscoanii, „a venit” multe care si am mers toată noaptea, zău!! Mi se dezlegase limba si prinsesem curaj în fata acestor soldati necunoscuti, care se amuzau de un copil pierdut prin gară si îmbrăcat sărăcăcios.
- Si de unde esti tu, măi Ioane ? mă întrebă soldatul mai bătrân.
- De la Văianu!.. Nu stii unde-i Văianu? Încolo, departe... Și iar am arătat cu mâna într-o directie unde credeam eu, dar în niciun caz încotro trebuia.
- Si mămică-ta, unde este?
-A plecat la prăvălie, să cumpere ceva! Mi-a promis că-mi aduce un oricel… Vrea să-si cumpere pânză de topit, că la bâlci n-a găsit. Poate o găsi si gaz de lampă, că s-a terminat si la Mândruleanu nu mai este. O să pună războiul si n-o să vadă să tese. Mi se dezlegase limba si începusem să le dau detalii, cu seriozitatea ce o arată mai totdeauna copiii ce trăiesc grijile părintilor.
- Si carele unde sunt?
- Pe strada aia, unde „se face” gogosi!
Mustăciosul s-a uitat lung la mine, a văzut că-s îmbrăcat numai într-o cămasă murdară, a aflat că mama este plecată prin târg si nu i-a fost greu să se convingă de aventura mea.
- Dar tu stii să te întorci la car? m-a întrebat din nou, în timp ce-mi întindea încă o portie de pesmet cu marmeladă.
- Da! O iau pe acolo, trec pe sub vagoane, apoi este o ulucă desfăcută si ies la care. Vacile-s culcate si rumegă, c-au mers toată noaptea!...
După cum arătam eu cu mâna locul de unde venisem, subofiterul era convins de dezorientarea mea, fiindcă direcția era invers fată de cum le explicam eu locul, cursiv si „convingător”.
- Vasile, cred că-l duci tu, că nu mai stie încotro s-o ia si-l poate tăia trenul în manevră! zise mustăciosul soldatului cu fata de copil mai mare. Auzi-l că trece si pe sub vagoane!
- Dar am văzut că mai trec si altii si pe ei nu-i taie trenul?! am replicat eu cu curaj de om mare.
- Tu ai mai trecut până acum vreodată? Tu nu stii câte se întâmplă pe-aici! Săptămâna trecută, manevra a lovit o femeie care n-a fost atentă si cred că a si murit la spital. Nici nu stii când pleacă manevra de pe loc, iar când vine nu o auzi! Măi, copilul meu, cum plecasi asa singur, prin gară ? Cine stie pe unde te-o căuta mumă-ta acum ! Spui că te cheamă Ion, da, si mai cum?
- Ion al Vetii Stătienii !
- Dar pe tatăl tău cum îl cheamă ?
- Costăin!
- Constantin si mai cum?
- Costăin al Mării Gugioanii.
- Lasă, Vasile, că-l tinem aici, până vine cineva după el! zise mustăciosul către soldat.
- Ba nu rămân, că nu-mi mai dă mămica oricelul pe care mi-l cumpără din târg!
Hotărârea si seriozitatea mea îi făcură pe soldati să râdă. Aveau si ei spectacol gratuit, creat de prezenta mea, un fel de Gavroche de Gorj, venit la oraș si rătăcit prin gara târgului de pe Jiu...
De când plecasem de la car si până ajunsesem aici, trebuie să fi trecut mult timp. Soarele se suise pe bolta cerească si acum era aninat la amiază, stând în cumpănă, să coboare spre seară. În gară parcă toate erau întoarse pe dos. Nimic nu mai semăna cu cele de la Văianu. Si răsăritul venea parcă dinspre Măiag, nu de la Biserica Nouă, dar n-am întrebat-o pe mama de ce! Sub pânza cortului, era o umbră deasă si pe sub poalele răsfrânte se crea un curent de undă răcoroasă si plăcută, fată de năbuseala de afară. În cort, se aflau trei paturi acoperite cu pături din lână de culoare vânătă, pe care erau scrise trei litere mari si rosii.
- De ce sunt puse astea aici? am întrebat eu, punând degetul arătător pe prima literă.
- Mâncă-l tata de copil, cum vrea să stie el tot! spuse mustăciosul, trăgându-mă spre el si pupându-mă pe frunte. M-a ridicat pe genunchi si a început să-mi explice semnificatia si importanta marcajelor de pe obiectele militare, în timp ce eu, cu dosul palmei, mi-am sters „pecetea” de pe frunte si mi-am băgat degetul cu care arătasem în gură, pe la încheietura buzelor.
- Scoate mânuta din gură, că nu-i frumos si ai să faci si bubite. Aici scrie că această pătură este a Armatei si n-are voie nimeni s-o fure !
Acum m-am dumirit si eu de ce mosul Dumitru era iscălit pe toate străchinile smăltuite, ce se foloseau la nunti si pomeni, ca să nu i le fure, bag eu seama…
- Dar cu pusca aia de-afară, ce faceti? Și întinsei mâna spre arma care mă fascinase.
- Asta nu-i puscă, e un tun de doborât avioanele dusmane, care vin să bombardeze gara!
- Si pe ce cunoasteti avioanele dusmane, că eu am văzut multe pe cer si nu m-au bombardat ?!
Auzisem de bombe de la Gheorghe, fratele mamicăi, care mi-a stricat cuptorul din malul de la matca Văianului, aruncând cu pietre în el, până s-a surpat. Mai zbârnăia si din buze si venea cu mâinile întinse ca aripile avionului. Îi plăcea să mă vadă plângând si zicea că asa-i în război. Dar asta era joacă de copil rău! Era mai mare cu patru ani ca mine si stia de bombe de la scoală, unde începuseră să se facă si cu elevii pregătirile de apărare civilă.
- Când o să fii mare, o să le înveti si tu, copile ! continuă mustăciosul „lectia”. Avioanele lor nu seamănă cu ale noastre, au alt zbârnăit si vin pe furis. De la primărie se dă alarma cu sirena si lumea fuge din case si intră în adăposturile săpate în pământ.
- Ce-i ăla adăpost ? întrebai eu.
- Un sant adânc, cât omul de mare si acoperit cu lemne si pământ, în care stai nemiscat până trec avioanele, îmi explică mentorul meu de ocazie.
Primele notiuni despre războiul care „bătea” la usă le-am primit aici, în gara Târgului, capitală de judet, si am pus atâtea întrebări câte cuvinte necunoscute auzeam. Adusesem o picătură de veselie, de inocentă în viata dură a protectorilor mei, cărora le înlăturasem plictiseala pentru o scurtă perioadă de timp si, poate, le umpleam un gol în sufletele zbuciumate după viata dorită de fiecare si grijile pentru ceea ce avea să se întâmple.
M-au dus la tun, m-au urcat pe scaunul ochitorului-trăgător, care, încălzit de-atâta soare, m-a ars la fundul aproape gol, să mă uit prin „ochean”, aparatul de ochire, dar mic asa cum eram, n-am văzut decât două „fire în cruce”...
- Uite-l, fă, cu soldatii, la tun! se auzi distinct vocea Polinii, inconfundabilă pentru mine, răzbind prin zarva necontenită a gării, care mă trezi la realitatea mea de pierdut în multime.
- Pună-s-ar buba neagră pe el, de drac împielitat, că mi-a mâncat sufletul din mine si asa amărât de atâtea necazuri! Nu credeam c-am să-l mai găsesc viu, în buimăceala asta! Doamne, ia-mă tu pe mine, să mă scap de un neisprăvit! Unde-i tată-său, să-l joace în picioare, că eu i-am spus „cu ăsta n-o să mă mai înteleg!”
Revederea mea după atâtea căutări i-a creat o stare de emotie, ca în fata unei situatii limită, ce-o făcea să nu-si poată stăpâni vorbele si gesturile, care cu adevărat m-au înfricosat, gândindu-mă la ceea ce avea să urmeze. Ce mai putea crede când, la întoarcere de la cumpărături, a găsit-o pe Polina disperată că eu dispărusem de la car! Povestise cum s-a dus la privată, dar de emotie încurcase firul faptelor, s-a încurcat în explicatii, care nu se potriveau cu ale celorlalti chirigii si s-a mărit starea de tensiune. M-au căutat pe la case, la copiii din mahala, unde credeau c-am fost atras la vreun joc. Îsi făceau fel de fel de gânduri, care mai de care mai sinistre, asa că, de-acum, vederea mea viu si nevătămat le-a creat o stare agresivă, greu de stăpânit, după defetismul prin care trecuseră.
- Frumoaso, ia nu te mai zborsi la copil, că-i cuminte si destept! Venisi la târg si plecasi hai-hui , îl lăsasi singur la car, în loc să te ocupi de el, să-i dai să mănânce, să-l culci la umbră, cum ar face o mamă pentru plodul ei. Bărbatul ti-e plecat la concentrare, iar tu te îmbrăcasi ca la nedeie !! Si-a mai zis protectorul meu mustăcios câteva vorbe, pe care eu nu le-am înteles, dar mama atât s-a rusinat, încât a tăcut.
- Hai! Nu esti tu Veta Stătienii din Văianu? Întrebarea a pus-o pe mama într-o si mai mare încurcătură, când i-a spus cum o cheamă si de unde este. Polina se fâstâcise de tot, ca-n fata jandarmului comunal Săndulescu. Au schimbat între ele priviri cu subîntelesuri, dar siguranta subofiterului le adusese la tăcere.
- Domnu’ gradat, zise mama cu glas mieros, vedeti dumneavoastră! Ăsta a fugit de acasă, ascuns în fânul din car. Are pantalonasi scurti, bască albastră, bluză de oras, cumpărate cu bani munciti de tată-su si uitati-vă cum a venit, să mă facă de râs, nu alta! încercă mama scuze, pentru justificarea discrepantei între felul cum era ea îmbrăcată si cum mă înfățișam eu.
- Da, da, s-o crezi mata! intervenii eu insolent si încurajat de protectia ce mi se acorda de soldatii care priveau cu interes la nevestica tânără, cu păr saten si ochii albastri, îmbrăcată ca la horă si cu bărbatul plecat de-acasă. Alea nu le-a cumpărat, i le-a dat ibovnica tatei de la Călărasi, care are prăvălie si bărbat bătrân!
- Ce să mai zici, Polino, de diavolul ăsta? Te face de râs când nici nu te astepti si când crezi că-ti este lumea mai dragă!
Au râs soldatii cu lacrimi de nu mai pridideau să si le steargă! Domnul gradat m-a ridicat în brate, m-a sărutat pe ambii obraji, alintându-si dorul de copilul lui, i-a mai spus o dată mamei că nu-i potrivit îmbrăcată pentru gară, la descărcat de vagoane, si să nu cumva să-mi de-a vreo palmă, că nu sunt eu cel vinovat.
... Când am ajuns la care, numai al mamei si al Polinii se mai găseau în marginea străzii. Toate celelalte plecaseră la încărcat porumbul din vagon. Dar nu era niciun bai, fiindcă de acum se astepta la rând cu vitele înjugate la care, ce le obliga să suporte greutatea protapului pe grumazul si asa mult prea obosit.
Mama s-a dus într-un loc ferit si s-a schimbat de toalele ale bune, s-a îmbrăcat în hainele prăfuite cu care venise pe drum în timpul noptii, iar în privirea ei se citea o tristete pe care si eu am luat-o în seamă si-mi părea rău de necazul ce i-l creasem. Să fi fost o consecintă a ceea ce îi zisese gradatul? Parcă i-a zis ceva si de tata dus la concentrare, să-l mănânce păduchii, iar când i-a pronuntat numele de Veta Stătienii a buimăcit-o de tot… În tăcere, mi-a dat oricelul, o pungă cu un ursulet si o rătuscă de zahăr candel, iar când m-a mângâiat pe obraz i-am sărutat mâna arsă de soare, care încă mai mirosea a busuioc.
***
VÂNĂTOARE PE PLAIURI DOBROGENE
…V-am mai povestit eu odată cum decurgeau zilele libere de toamnă, când le consacram cu pasiune partidelor de vânătoare. Dar sunt unele care chiar nu se pot uita! Nu conta starea vremii, bună sau rea, pentru mine era totuna, fiindcă erau dedicate vânătorii. De data aceasta, îmi amintesc câteva crâmpeie de la partidele de vânătoare pregătite în Dobrogea, pentru care, fără retinere, mă deplasam de la Târgu-Jiu, la Constanta, unde rămâneam doar trei-patru zile. Au fost câtiva ani la rând si merită cu prisosintă readucerea lor în amintire.
Vânătoarea, ca sport, ca si turismul montan m-au pasionat si le-am dedicat fără sovăire multe clipe din timpul meu liber, atunci când am dispus de el. Dobrogea, fâsie de pământ între Dunăre si Marea Neagră, îmi era bine cunoscută din anii tineretii, când, ofiter tânăr fiind, participam la tragerile din Poligonul Capu Midia, iar în perioadele de relas vizitam împrejurimile, de la Histria, până la Mangalia. Zona unde altădată se executau tragerile cu tunul si unde supravegheam functionarea pe timpul acestora a tunurilor antiaeriene, devenise locul de încercare a armei de vânătoare calibru 12, împotriva unor zburătoare aflate în tranzit prin tara noastră, alungate de iarnă din habitatul lor nordic si ajunse la noi numai pentru hrană.
George, fost prieten din copilărie si rămas prietenul meu loial pentru totdeauna, ajunsese să aibă o functie mare la Judeteana de partid Constanta. Atributiile ce decurgeau dintr-o asemenea functie îl făceau cunoscut în tot judetul. De el aveau nevoie toti si tuturor care apelau la el le satisfăcea dorintele. Avea putere, relatii, inteligentă si a stiut să si le folosească la maximum si în interese proprii. La el mai găseam si eu câte ceva din produsele mai „acătării” si ne mai „dedulceam” în familie cu bunuri la care plebea de rând nu avea acces, fiind destinate nomenclaturii, că, de…, îi eram prieten, apropiat ca vârstă si, în plus, aveam aceeasi pregătire la origine. Toamna, când de comun acord stabileam data, se organiza în functie de timpul de care dispuneam câte o vânătoare „pe cinste”, la care participau numai stabii din Constanta. Vânătorile se desfăsurau, de regulă, două zile. Prima zi era la gâste si rate, în zona Nuntasi-Histria, a doua, la răpitoare, mistreti si fazani, în zona Negru-Vodă până la Topraisar.
La gâste si rate ajungeam când soarele mai era încă pe cer. Intram în zona băltilor si asteptam cârdurile de orătănii să se întoarcă bine săturate, de prin lanurile de coceni ale CAP-urilor, pline cu stiuleti de porumb, neadunati sau lăsati înadins, în timpul culesului.
Parcă la un semnal bine stabilit, în scăpătat de soare, începeau să sosească în siruri nesfârsite si gălăgioase gârletele si gâstele, grupurile rapide si răzlete de rate si cormorani, grăbite spre a-si ocupa locul de înnoptre și dulce odihnă pe luciul apei. „Dormitorul” lor îl asigurau băltile, loc de adăpare si de sigurantă. Înnoptau aici, unde erau ferite de răpitorii lor nocturni, dar nu si de noi, vânători fără milă si, uneori, fără discernământ, ascunsi cu grijă în vegetatia ofilită de brumele toamnei, unde ne cream locasurile de tragere. Nu mi s-a spus, dar nici eu n-am întrebat câte păsări poate împusca un vânător, la o iesire. Eu, cu experienta mea, cu o îndemânare relativă la vânatul păsărilor, n-am trecut niciodată de cinci , ceea ce cred că era sub baremul legal. Dar localnicii admisi în cercul restrâns al actiunii împuscau… de nu le puteau căra! Omorau câte 15-20 de păsări într-o seară, pe care le târau apoi până la locul de întâlnire, legate pe sfoară. Foarte multe păsări rănite se prăbuseau în mijlocul apei, unde nu se putea ajunge cu cizmele noastre, câine de aport n-aveam, asa că destule rămâneau si prădătorilor. „Măcelul” era admis, fiindcă, de la aceste vânători, o cotă apreciabilă era pusă în masina lui George, masină în folosintă personală, primită de la Judeteană si care purta un număr de înmatriculare ce era salutat cu smerenie de toti agentii de circulatie. Cine ar fi îndrăznit să-si „vâre nasul” în portbagajul vehiculului, burdusit cu zeci de păsări, împuscate doar pentru doi vânători?!
Când noaptea se lăsa de-a binelea, ne retrăgeam la locul de stationare a masinilor, păzit de soferul credincios, unde organizatorul, de regulă un oficial local, ajutat cu sârg de participanti, scotea din ranitele burdusite bucate alese, ca pentru musafiri de onoare, udate cu tuică din caise si vin de Niculitel.
După întâia mea vânătoare, când am ajuns acasă, la domiciliul ce-l avea „tovarăsul George”, un apartament spatios într-o vilă unde locuia ca un nabab, am rămas surprins, dar asta numai prima dată, că partea mea de vânat a fost de 12 gâste, introduse cu grijă într-un sac, în portbagajul masinii, de crediciosul sofer, pe când eu vânasem doar trei. Partea lui George a fost de cel putin 20 de zburătoare, desi nici el nu vânase mai mult de sase-sapte. O zi întreagă au muncit două angajate, femei drăgute cu trăsături exotice, două „cadâne” frumoase, alese parcă pe sprânceană, să le jumulească de fulgi si să le eviscereze. Nici ele nu munceau degeaba, revenindu-le, ca de fiecare dată, câte o gâscă si măruntaiele de la toate. Stiau „băietii” să se pună bine cu sefu’!... Iar el, din partea lui, mi-a mai dat vreo cinci, sase gâste, de-mi făceam probleme cum să le transport peste 500 km. Până acasă, schimbam două trenuri, dar „săracul” nu trebuie văitat de traistă! Am fost „pricopsit” si cu gâste făcute pastramă, primite de la „colegii vânători de ocazie”, de la care el urma să primească toată toamna asemenea delicatese, care meritau gustate numai de cei apropiati si care stiau să le aprecieze.
La Constanta, în acea vreme, locuinta lui George era situată într-o casa nationalizată, cu etaj, asezată pe faleza din nordul orasului. Avea mai multe apartamente ce apartineau Gospodăriei de partid, care erau folosite drept spatiu de cazare pentru oaspetii importanti din teritoriu, ce doreau o anumită intimitate, mai ales pe timpul sezonului estival.
Dimineata, soarele generos scotea capul din adâncul mării si răsărea chiar pe balconul casei, punâdu-i în evidentă frumoasele stucaturi cu care era ornată fatada clădirii, pe care le mângâia cu căldura razelor lui binefăcătoare. Fusese construită de un armator grec, ce avusese afaceri prospere în anii 1925-1939, fiind o clădire de patrimoniu, ca multe altele din străvechiul Tomis.
... Dacă la vânătoarea de gâste participantii erau în număr redus, vânătoarea de mistreti se făcea cu personal numeros, cu hăitasi care trebuiau să scotocească pădurile dese ale platoului dobrogean din zona de sud a judetului Constanta, care se întindea până la granita cu Bulgaria. Participau somităti ale timpului, la nivelul sefilor de directii judetene, de la silvic, militie, secretari de partid, cum se zice, numai „lume bună”! Printre ei si eu, prezentat doar cu apelativul „tovarăsul...”, de la Bucuresti, fără nicio altă precizare, că doar eram o cunostintă veche. Oricine putea crede că sunt vreun mare activist, dar nu se discuta, că nu era nevoie de justificări. Vânătorile începeau duminică dimineata, pe la orele 10, si se terminau după-amiază, către orele 16-17, când venea seara si totdeauna, ca din întâmplare, ziua se încheia lângă un canton silvic, cu mese întinse, pline cu mâncăruri calde, cu tuică fiartă si vin de Murfatlar din toate soiurile, că, deh, o dată vin to’arăsii să se destindă! Serviciul de protocol la masă era oficiat de ospătărite, dar numai din cele mai tinere, ca să priască vinul distinsilor meseni…
Vremuri bune, „dom-le”, nu alta! Multi regretă, eu n-am de ce, fiindcă nu-mi erau în obisnuintă. Poate George, de altfel generos si cu simtul măsurii, dar care mă invita si din vanitate, ca să văd eu în ce „ape se scălda el”…
„Pomana” asta a ținut vreo câtiva ani la rând, când eram cu serviciul în Economia Natională, la o brigadă de muncă în exploatările gorjene de cărbune. Altfel, nu puteam pleca asa de usor dintr-o brigadă operativă, mai ales că eram loctiitor de comandant.
…Ceea ce este trist - si de care si acum mi-aduc aminte cu multă durere - a fost un eveniment nefericit, petrecut în anul 1988, la ultima vânătoare de mistreti pe plaiurile dobrogene. Era o zi de toamnă frumoasă si târzie, numai bună pentru o vânătoare de succes, când ajunseserăm în marginea unei păduri de esentă tare, Quercus cerri (cer), care se întindea pe multe zeci de hectare. Totul fusese organizat „ca la carte” si, după spusele organizatorilor, vânatul mare, adică porcii mistreti, era destul si pe măsura planului de recoltare. Distractie, nu glumă!!
Dintre participanti, s-au format două tabere, prima, dintre somitătile vânătorii, si a doua, din plebea gonasilor. S-a făcut instructajul de rigoare, s-au semnat documentele, iar noi, vânătorii, prin tragere la sorti, ne-am ocupat locurile în standul stabilit, pe un aliniament în adâncul codrului de „aramă”. Hăitasii, bărbati si copii, adusi special de organizatori, au plecat la locul de unde începea „bătaia”, mult spre lizieră, ca să cuprindă un spatiu cât mai întins si adânc în care se presupunea că exista vânat.
În standul cu vânători, eram încadrat de George în dreapta, iar în partea stângă îl aveam pe seful Militiei municipale Constanta, un bărbat mai tânăr decât mine si destul de simpatic. Vânătoarea a început, glasurile gonasilor, amestecate cu sunete de goarnă, spărgeau linistea pădurii, stârnind din somnul lor adânc toată suflarea sălbăticiunilor adăpostite în culcusurile lor moi si căldute.
Noi, vânătorii, eram numai ochi si urechi, privind cum trec printre noi, în salturi disperate, căprioarele, printesele alintate ale codrului arămiu, și iepurii trecuti sub protectie, în care nu se trăgea. Au urmat sirurile de fazani care alergau bezmetici când în dreapta, când în stânga, iar când ajungeau în bătaia pustii se ridicau pe verticală, în fâlfâit sacadat de aripi, căutând cu disperare scăparea. Începuse infernul! Focurile de armă erau slobozite continuu de pe linia de vânători. La mine si la vecinii mei nu venise încă nimic. Priveam invidiosi spectacolul si norocul altora! Mai târziu si mai departe de bătaia pustii, în fata noastră a apărut o vulpe care, probabil, simtindu-ne, si-a schimbat drumul de fugă prin pădure. Pierise pur si simplu din vizor! Hăitasii începeau să se apropie si noi nu trăseserăm nici măcar un foc! Nu era nimic. Era prima „bătaie” si ziua era lungă…
La un moment dat, când nu se comandase încă încetarea focului, am văzut în stânga mea, aproximativ pe directia vecinului militian, un copil ce învârtea voios un instrument care scotea sunete ca o cârâitoare. Din fata lui sări în salturi, spre vânători, o altă vulpe disperată. Simultan, vecinul din stânga sloboade focul, nu o nimereste si mai trage o dată si încă o dată, avea armă automată cu cinci cartuse, iar eu îl priveam cum se „lupta” inegal, dar nu pentru el, cu siretenia animalului. La terminarea zgomotelor de focuri de armă, s-a auzit un plâns de copil. Era copilul cu cârâitoarea, plângea de i se înnodau lacrimile sub bărbită! Înconjurat de mai multi gonasi si tinut de brat de un bărbat, a venit la linia vânătorilor, cu fata plină de sânge si cu mâinile tinute la ochi. Bărbatul ce-l aducea era paznicul de vânătoare al pădurii, iar copilul era fiul său. Amândoi tremurau, tatăl de emotie, fiul de durere si de spaimă. Din nefericire, o alică ce era destinată vulpii ajunsese în ochisorul copilului de numai 12 ani, venit pentru prima dată la o vânătorare, adus la spectacol de nefericitul si neinspiratul lui tată.
Nu-i greu de bănuit ce a urmat si mie mi-ar fi greu să mai povestesc, de aceea mă opresc aici… A fost ultimul meu an de vânătoare în Dobrogea, care s-a încheiat în chip nefericit. Anul următor a fost plin de evenimente, de zbucium politic în tară si-n întreaga Europă, cu spectaculoase căderi de regimuri comuniste, cu spargerea zidului Berlinului si cu Revolutia Română, începută în Orasul Erou Timisoara...
Două luni am dormit în unitate, n-am mai fost la nicio vânătoare, iar armele au stat în custodie, la depozitul garnizoanei, până în primăvara anului următor.
Ce-o mai face micul invalid, „vinovat” că a fost prezent într-o situatie, într-un loc si într-un moment nefericit? Soarta asa i-a fost să fie…
**
|
cronică de Prof. Alexandru Metea 11/5/2010 |
Contact: |
|
|
