Poezia lui Aurel Buricea
Motto: În sensibil, identitatea devine fenomen. Intriga Altuia cu Acelasi nu este echivalentă cu deschiderea Altuia spre Acelasi (Emanuel Levinas: 1906-1995)
Poezie aristotelică în continut, medievală ca formă, universală în mesaj liric. Absorptie a lirei în sonet. Logică, fizică si morală antică , purtată în cristianic pentru o nouă filosofie, ce-n dogma poartă interpretarea lumii. Retorica si oratoria, în acest sens, utilizează din plin relatia, axioma si „o vreme a rostitului oprimat de cuvânt, de topologia si toposul duhului respiratiei divine în adamic.”
Toată această explorare a surâsului divin se desfăsoară „scenic”, „melodic”, „instinctiv de curat”, cu har unic si unică revelatie, între eu-l singular social si pluralitatea indefinită a naturalului astral, între asceză-prizonierală si slobozenie meditativă, între/întru cardinalitatea câmpiei infinite-Bărăganul, topogan oprimat de cumpene dinamice în albia râului pietrificat de ... ascultare. Eternitatea masurată cu ceas diurn, sideral, azimutal, de matematicianul – poet, Aurel Buricea, nu-si află multumirea în numărare ori în număr, supus diviziunii lui doi: pară, impară rezidualitate si satisfactie a existentei efemere.
Putem întări aceste observatii generale despre poezia azi dezbatută, cu exemple particulare cursive, dar de teama (ne)împietării dreptului la lectură a celor interesati, nu vom subiectiviza mai mult generalitatea asumată ca notă critică obiectivă. Evident subiectivitatea este binară si hrăneste interpretarea dihotomică incompletă a textului, până la sărmană afirmatie ego-istă, fără justificarea logică a răului si binelui degustat afectiv, fără strădania scufundării în structura textului, spre a supravietui adevărului nesubiectiv, să-i spunem, impulsului distructiv al evidentei înselătoare.
O cale, în care cred, o metodă pseudo-carteziană, foarte aproape de „ce s-a spus frumos si adevărat, frumos de adevărat”, în „tezele plastice numite sonete”, ale poetului Aurel Buricea, este, cea fără patos asumată, analiza matricii imaginilor si simbolurilor diferentiate, combinate, tulburate pe firul de arnici al ideii tematice, pe fata nevăzută a lucrurilor simple, nu pe obscuritatea vederii noastre încetosată de gloria prejudecătii.
Poetul Aurel Buricea, în nivelul zero al hazardului cuvântului ales, în rostire mută, hieroglifă, este instinctiv scrib al „prea-plinului trăirii poetice”. Se asază între arhietip si mit, între mit si om, între cuvânt si număr, între Dumnezeu si noi.
Important este să observăm că Aurel Buricea nu este numerolog-pitagoreic, ci geometru în două ipostaze: euclidian si hilbertian.
Geomtru euclidian, utilizând cercul si dreapta(ca cerc absolut). Geometru hilbertian, dezvoltând incidenta, ordonarea, congruenta, axiomatic, în/pe imagini izomorfe, cu rigoare dogmatică.
Relatia „ între”, de exemplu, ca relatie de ordine a unor elemente filosofice (teluricul, fiinta, astralul; Tatăl, Fiul, Sfântul Duh; cuvântul, constiinta, numărul) au structura logică dată de implicatia: B este între A si C dacă C nu este între A si B, iar A nu este între B si C.
Implicatie greu vizibilă pentru critici impresionisti, pentru critici sub-I-activi (I=ai=eu).
Deci să ne sprijinim afrimatiile pe text, pe textele a trei cărti: Cântecul Reginei, 2009, Umbre de vise, 2008, Între număr si cuvânt, 2004, toate tipărite la editura Danubiu, din citadela Brăilei literare.
Iată implicatia- poetică de astă dată-a creatorului de sonete Aurel Buricea, în volumul Între număr si cuvânt.
As sparge-n palme noaptea cea mai lungă
Ca pe-o frunză arsă de al toamnei jar,
din cioburi de armuguri să-mi fac altar,
blestemul Tău, Doamne să nu m-ajungă
Lasă-mă să zbor în plutiri de fluturi
ca să fiu mireasmă de fân si trifoi,
amână cât poti judecata de-apoi,
când din albastre bolti visări scuturi.
Între număr si cuvânt fă-mi loc divin,
să fiu apărat de gerul luminii,
să scap de infinit si să mă închin.
E noaptea-n necuprins atât de rece
încât a-nghetat si glasul grădinii,
prin inima mea umbra lunii trece.
Alternanta silabelor scurte si lungi, anacruza urmată de troheu, spondeul urmat de dactil, sunt aleatorii si (des)ordonate, prozodia endecasilabelor semănând cu fuga unui copil în amurg, cu, la trap si la galop, biciuitul cal de câmpie, pe drumul retrograd al unui călăret, alungat din soare în Ciulinii Bărăganului. Prozodie oscilantă între adonic si alcaic. Uneori presărată cu vers alexandrin: de 12-13 silabe.
Matricea imaginilor des si consecvent repetate în spatii metrice, ametrice, îi asază sonetul în regim nocturn.
Noaptea este (aici) temporală, „cea mai lungă” (primordială), la începutul sonetului, si întindere „atât de rece”, încât, „polară, astrală”, „a înghetat si glasul grădinii” (superior vorbei omenesti).
Noapte panaceu: „prin inima mea umbra lunii trece”. Imaginea toamnei, atentie, nu este simbolul timpului sedimentat, dimpotrivă a unui pârjol vegetativ, „dulce jar” suportabil.
Dumnezeu, în lungimea sonetelor sal,e are multe sălasuri divine, cum ar fi „locul divin” dintre „număr si cuvânt”: dispută Leibnitziană cunoscută, în ceea ce priveste întâietatea lor, reflexie a gândirii platoniene.
Relatia fundamentală a filosofiei este „văzută”, de Aurel Buricea, în ordinea: Neant=Dumnezeu, Fiintă=Om, Devenire=Înger. „Înger care strigă”, precum în proza marelui Fănus Neagu, de care este legat liric „poetul de la Ulm”, din vecinătatea Mohrenilor,cei care din „cioburi de amurg îsi fac altare”, pentru a nu fi atinsi de „blestem dumnezeiesc”.
Relationarea cu „între” nu este întotdeauna explicită. Fiinta este uneori între două „neanturi”. Fiinta noastră, ori a poetului: „zborul în plutiri de fluturi”, „contopirea cu mireasma fânului” sunt „tot altare” ale fiintei, altare-neant. Sălase telurice de rugă existentială, de fugă în ex-siterul (înafara) predestinatei „judecăti de apoi”, superioare, condamnare la „infinitul (in)existentei absurde”.
Folosind o variantă de (re)ordonare, asa zisa axiomă a alegerii, în lecturarea împreunată a versurilor 4 si 8 (esentisle în sonet), cu versurile 9, 11, 12, 14, obtinem rezumatul „estetic al geometriei hibertiene- Aurel Buricea”, ca substitut al sonetului de mai înainte:
Blestemul Tău, Doamne, să nu m-ajungă,
Când din albastre bolti visări scuturi.
Între număr si cuvânt fă-mi loc divin
Să scap de infinit si să mă închin.
E noaptea-n necuprins atât de rece
Prin inima mea umbra lunii (pe)trece.
Sextetul , acest sextet, este un „kern”, un „kern-ef”, un „nucleu-sâmbure” al sonetului. „Ef” fiind relatia. „Ker-ef”, nucleul izomorfismelor imaginilor antropologice, prin care, Aurel Buricea transformă trinitatea: Dumnezeu, Cuvânt, Om, în pseudo-geometrie.
Visul, o nădejde încărcată de păcat, este imagine-invariant, avatar al existentei post-endemice.
Tot prin aceeasi axiomă, iată sonetul-nucleu al „logosului sfânt”:
Stă-n puterea Ta, să-n vii Marea Moartă,
Între cer si gând, ruga mea e poartă( o nouă relatie „între”)
Doar după moarte este înviere (reflexia rugăciunii)
Se schimbă vremea si se face miere (s-ul imaginii sumbre a timpului perisabil)
Ca un copil agăti de sufletul meu
Visul unui vis visat de Dumnezeu ( aliteratie ce sugerează propagarea Cuvântului pe/spre Om, un vuiet al mâniei divine pe om)
Astfel de armonii imitative, onomatopeice, umple „carnea sonetului Aurel Buricea”, dar si cadenta metaforelor de pret:
„în potirul jertfei apune clipa”; „cerul pipăit se despică-n două”;”între ieri si mâine, memoria mea”;”infinitului din mine i-am făcut palat”;”viata mea nu-i decât usă spre îngeri”; „roteste, Doamne, mai încet compasul/măsoară-mi cu toamne gândul si pasul” (din volumul Între număr si cuvânt).
„între atomi si gând, flux de lumină/se aude-n cer Dumnezeu cum suspină”; „de-o viată călăresc un cal albastru/nechiază depărtarea suită-n astru” ; „ între lut si Sfântul Duh, negre ninsori/când pe calea luminii înveti cum să mori” (din volumul Umbre de vise)
„cânt de regină ,se-aude-n tulpină/sfintii suspină la mine-n grădină” ; „am să fiu mire peste adormire”; „în rit cosmic, naste altă lume/cine poate Doamne, iar să
si-o asume”; „azi învăt alfabetul tăcerii din greu/în oglinda care suspină Dumnezeu”; „ninge peste infinit cu plasmă/sunt locuit de-o altă fantasmă”; „munti de sperantă se macină-n vale/între ieri si mâine nu găsesc o cale”. (din volumul Cântecul Reginei)
Aceasta este substanta lirică a sonetului Aurel Buricea. Relatia „între” nu-i decât partea interpretativă a tropilor estetici si a sensului expresiilor simbolice. Numai călătorind în „cenusele” Bărăganului, precum în tulpina unui Ulm-etnic, ce umbreste inima arsă de toamnă, a poetului, putem simti eternitatea la ea acasă si „teama de necuprins”, cântată si plânsă avramic pentru noi, nevăzători de îngeri.
Prof Ioan Toderită
|
Ioan Toderită 10/24/2010 |
Contact: |
|
|
