Argumentul ca modalitate de manipulare
Argumentare, este, probabil, cel mai complex tip de discurs si, într-o măsură sau alta, le cuprinde pe toate celelate. Cu putină atentie, ne dăm însă seama că discursul argumentativ adaugă în mod esential componenta performativă, deoarece, prin el locutorul sau argumentatorul urmăreste nu numai să-l informeze pe receptor sau interlocutor, ci si să-l persuadeze, adică să-i modifice dispozitiile interioare, să-l facă să adere la o anumită teză, pozitie etc. sau, dimpotrivă, să-l disuadeze sau să-l determine să intreprindă o anumită actiune. Argumentarea, spre deosebire de demonstratie, presupune nu numai componenta logică, inferentială, asigurată de folosirea limbajului si a structurilor sale argumentative inerente, ci si a ethos-ului, care tine de personalitatea argumentatorului, de caracterul său, de competenta si credibilitatea sa, precum si de pathos, care tine de afectivitatea auditoriului, de emotiile si sentimentele acestuia. În afară de aceasta, argumentarea, spre deosebire de demonstratie în sens strict, pleacă de la premise doar posibile sau probabile, asa cum spunea Aristotel în Topica, I (Organon IV, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1963), argumente împărtăsite sau de toti oamenii, sau de majoritatea lor, sau de cei mai întelepti, iar de acestia din urmă, sau de toti, sau de majoritatea, sau de cei mai vestiti. Întrucât premisele sau argumentele sunt doar probabile, la fel este si concluzia, argumentarea fiind tocmai procesul de trecere de la premise-argumente, la concluzia care trebuie făcută acceptabilă pentru destinatar sau interlocutor.
Discursul argumentativ are deci o natură pragmatică, performativă, este un discurs persuasiv, are în vedere locutorul, interlocutorul (sau auditoriul) si relatia dintre acestia. Dată fiind natura doar probabilă a premiselor si a concluziei argumentării, el urmăreste nu atât obtinerea si transmiterea adevărului sau a unor cunostinte adevărate si certe, cât modificarea stării de constiintă a receptorului, fie în sensul adeziunii sale la o teză, fie în cel al scăderii unei asemenea adeziuni, fie în sensul mentinerii acesteia; totodată el urmăreste, în anumite situatii, realizarea dispozitiei de a actiona din partea auditoriului. Apare astfel distinctia dintre adevăr si opinie, concomitent cu cea dintre convingere si persuasiune, pe baza celei dintre demonstratie si argumentare. După cum se stie, distinctia dintre adevăr sau stiintă si opinie, a fost teoretizată încă de la Platon în disputa sa cu sofistii, dar ea a fost preluată într-un mod si dintr-o perspectivă diferită de către Kant si, mai recent, de către Perelman si multi alti autori. Pornind de la distinctia dintre principalele obiective (care sunt legate de buna functionare a intelectului nostru) si principiile subiective (care tin de simtirea si trăirea noastră) ale cunoasterii si tinând seama de prezenta celor doi termeni ai relatiei de comunicare – locutorul si interlocutorul, Kant a făcut distinctia dintre convingere si persuasiune în felul următor. Atunci când ceea ce considerăm ca adevărat este valabil pentru oricine posedă ratiune, această considerare se bazează pe principii obiective si rezultatul ei se concretizează într-o convingere. Dacă această considerare a ceva ca adevărat îsi are temeiul în natura particulară a subiectului, ea se concretizează ca persuasiune.
Prin urmare, dacă mecanismele prin care se obtine un anumit rezultat de ordinul cognoscibilitătii (,,considerarea a ceva ca adevărat”) tin de esenta rationalitătii umane, atunci avem de a face cu o convingere, iar dacă ele tin de subiectivitatea în act, avem de a face cu persuadarea. De aici apar o serie de diferente sensibile în ceea ce priveste sfera de valabilitate a acestui rezultat, valoarea lui intersubiectivă: convingerile vor fi valabile pentru toti, persuadările vor fi valabile numai pentru subiectul în cauză. Convingerile vor avea o înaltă valoare intersubiectivă, pe când persuadările, nu. În timp ce convingerea respectă întru totul principiile obiective ale rationaltătii si are o întemeiere deductivă necesară, persuadarea se bazează pe un principiu subiectiv care implică o extrapolare nejustificată a aplicării cunoasterii la o situatie dată. De aceea Kant consideră „persuasiunea o simplă aparentă, căci principiul judecătii, care se află numai la subiect, este considerat ca obiectiv” (Imm. Kant, Critica ratiunii pure, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1969, p. 611)
.
Pentru descifrarea naturii discursului argumentativ sau persuasiv, este interesant de urmărit, în continuare, distinctia lui Kant dintre părere, credintă si stiintă. El consideră că în cazul persuasiunii, principiul considerării a ceva ca adevărat, desi se află în subiect, este considerat obiectiv de către subiect. O astfel de judecată are valabilitate particulară si deci ea nu poate fi comunicată. Judecata-convingere va avea o valabilitate universală, ceea ce permite comunicarea ei oricărei fiinte dotate cu ratiune. Dacă ceea ce se impune ratiunii noastre ca adevărat se poate impune si ratiunii altora, suntem în prezenta unei convingeri, iar dacă nu se impune si ratiunii altora ca adevărat, atunci suntem în prezenta persuadării. În timp ce convingerea este corolarul adevărului obiectiv, persuasiunea asigură doar un anumit confort subiectiv. “Eu nu pot afirma – spune Kant – adică exprima ca o judecată necesar valabilă pentru oricine, decât ceea ce produce convingere. Pot păstra persuasiunea pentru mine, dacă mă simt bine cu ea, dar nu pot si nu trebuie s-o impun în afara mea” (Imm. Kant, Critica ratiunii pure, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1969, p. 611-612), adică altora, fiindcă nu există temeiul intersubiectiv pentru o asemenea impunere. De aceea, când ceva este considerat ca adevărat, dar există constiinta că această considerare este insuficientă atât subiectiv, cât si obiectiv, avem de-a face cu părerea sau opinia. Considerarea care nu este decât subiectiv suficientă, fără a avea girul obiectivitătii, se numeste credintă. Iar dacă o anumită considerare a ceva ca adevărat este si subiectiv si obiectiv suficientă, atunci suntem în posesia stiintei (C. Sălăvăstru, Rationalitate si discurs. Perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1996, p. 203).
Retorica clasică a introdus, prin Aristotel, o tripartitie a discursului oratoric, retoric sau argumentativ, care a fost preluată si continuată până astăzi. Pornind de la constatarea că orice discurs tinut în fata unui auditoriu contine trei instante necesare: oratorul care vorbeste, subiectul despre care se vorbeste si auditoriul căruia i se vorbeste, Aristotel observă că acesta din urmă se poate afla într-una din următoarele ipostaze: simplu spectator, judecător al lucrurilor viitoare, judecător al lucrurilor trecute. În functie de aceste trei ipostaze posibile ale auditoriului, se delimitează cele trei genuri ale discursului retoric: genul deliberativ, genul judiciar si genul demonstrativ (sau epidictic). Genul deliberativ este cel al adunărilor în care se iau decizii după regulile democratiei. El este genul viitorului si constă în a consilia sau deconsilia după valorile utilului si ale vătămatului, ale binelui si ale răului. În genul judiciar, specific tribunalelor, se vorbeste la trecut pentru a apăra sau acuza valorile dreptătii sau nedreptătii. În fine, în genul demonstrativ, cel al discursului care face elogiul sau blamul unor personaje sau idei în diferite împrejurări, altele decât cele politice sau juridice, exprimarea este în general la timpul prezent, iar valorile folosite sunt cele ale frumosului si urâtului.
Aceste trei împrejurări ale discursului oratoric-argumentativ corespund la trei deosebiri politice, ceea ce-l conduce pe orator să varieze tehnicile de argumentare. Când se adresează unei adunări pentru a delibera asupra oportunitătii de a mări un impozit, de a declara un război sau de a semna un tratat, argumentul tip este exemplul scos în general din istorie pentru a produce luarea unei decizii după metoda inductiei. Când el se adresează unor judecători, rationamentele sale trebuie să fie riguroase, deoarece ascultătorii sunt cunoscători specialisti. De aceea ele trebuie să fie mai ales de tip deductiv, aici predominând silogismul retoric, entinema sau chiar silogismul judiciar.
Cât despre genul epidectic, el se aplică mai putin pentru a convinge si mai ales pentru a evoca personaje sau evenimente pe care auditoriul le cunostea deja. Asentimentul sau adeziunea se obtine dinainte, atunci când oratorul rosteste un discurs comemorativ, o oratie funebră sau elogiul unui erou. El va recurge la narare si la amplificare.
Toate bune si la locul lor doar teoretic, pentru că practic mergem ca musca fără cap, câtă vreme căscăm gura si înghitim toate porcăriile (ăstora din politică, în special), fără să stim pe ce lume suntem.
|
Nicolae Bălasa 10/21/2010 |
Contact: |
|
|
