Sublinieri : Părinti si copii
« Asta-i acum, scrii despre ce ai învătat de la altii, de prin cărtile în care ti-ai băgat nasul cam toată viata, pozezi analitic, ba cred că dai si sentinte, solutii eventuale pentru « problemele educationale », mă rog, te-apuci să joci rolul părintelui si, scumpă doamnă, unde-ti sunt copiii ? »
Preambul scrierii mele litania asta, pe care chiar dacă n-o să mi-o arunce în fată careva apropiat mie, o presupun formulându-se, rezultantă logică a situatiei : n-am copii.
Ori am ?
E o ciudătenie a naturii complexitatea relatiei părinte - copil, a naturii umane, vreau să zic, privit de la distanta, revendicăm familia ca o entitate armonică, eventualele tendinte conflictuale jucând doar rolul « sării în bucate », savoare si atât.
Ar fi usor
Am văzut zilele trecute un film*, reluat la TV, structurat pe relatiile a patru generatii : bunicul, fiul, nepotul, strănepotul, în viata cărora se « intră » fără menajamente, « dând usa de perete » si răscolind, cu impertinenta curiozitătii neînfrânate de eventuala civilizatie în care trăim, nu numai aparentele usor identifabile ci, mai ales, intimitătile de suflet, cele care totdeauna ne dau « dureri de cap » si nu numai, ne lasă buimăciti de neîntelegere si si mai rău, de acea uriasă nesigurantă a păsirii în viată, de acea clătinare nocivă cea a frici de a trăi.
Esentialul interpretării- nu a filmului în sine- ci a problemelor pe care familia ni le pune « în brate » ar fi o posibilă corelare a relatiilor considerate firesti cu cele care ne clatină convingerile acestora ;
firesc, venind spre mine lumea în care m-am format, ar fi claritatea proportiei: părintele stie- copilul învată si de aci orice idee de « democratie » familiala devine absolită, nu ?
nefiresc (ca să zic asa) ar fi « crack »-ul acela inevitabil dintre generatii, diferentierile de vârstă implicând diferentieri de « a sti » si deci de a întelege si, în final, de a accepta>
Bătrânul ( si în film si în realitate) bunicul, cară cu el greutatea anilor, fizic si, mai ales, spiritual, « învătatul » vietii îi poate creea iluzia întelepciunii absolute ori îi poate da întelepciunea acceptării relativitătii, un fel de « dă, Doamne, mintea românului a de pe urmă » din care poate extrage lectiile transmisibile.
Fiul, matur, la vârsta « aplecării » care poate fi si a « întoarcerii », poate încerca manevrarea esecurilor, a greselilor, a prăbusirilor, chiar, spre o dorită redresare, un fel de « redemption » cu ajutorul căreia cere iertare si celui mai bătrân si celui mai tânăr.
Nepotul, nu poate avea nici « întelepciunea » finală a bunicului, nici umilinta vinovată a tatălui, o anume rebela zvrcolire îl tine tintuit între a se strădui să priceapă si a întoarce spatele.
Elementele acestea conflictuale între aceste faze existentiale pot fi exacerbate - cum de altfel se întamplă si în film - de absenta femeii, echidistanta pe care bunica sau mama o poate determina într-o dezvoltare firească devine o haotică miscare refulantă : tu esti vinovat, eu sunt (poate) incapabil, tu refuzi întelegerea, eu am obosit efortând, tu esti la capătul puterilor, retras în egoismul vârstei, eu sunt sătul « până-n gât « de lectii desarte….etc…etc…etc.
Generatiile stau cumva fată-n fată, dar refuză a se vedea, un fel de orbecăire –costisitoare nu gluma - tine « mâinile în buzunare » asa ca eventuala strângere de mâna ori – neobisnuita altfel- îmbrătisare să se întâmple.
Si ce este , de fapt, cel mai interesant, strănepotul, copil trecut de cei « sapte ani de-acasa », dar încă la « portile « bărbătiei » adolescentine, devine surogat matern, generatie « nouă », deci neîntinat de atingerea vietii, îmbină naivitatea vârstei cu severitatea absentei materne, inexperienta cu acea socantă trăire la « marginea » căldurii sau poate mai corect, a echilibrului familial si îsi asumă, inconstient, presupun, rolul liantului conectional.
Pe măsură ce ncerc să-mi elucidez relatia aceasta, părinte-copil, atât de comună, dar atât de străină cumva, mă poticnesc în întrebari rămase fără răspuns si atunci îmi asum răspunderea unei interpretări arbitrare :
In film, coordonatele paterne se perpetuează, o directionare spirituală discerne greselile indiferent de gravitatea lor ; cenusa bunicului urmează pasii acelor căutări (facile ?) în care si-a consumat existenta, cea a tatălui rememorează o fericire pierdută, nepotul are revelatia « intrării » în universul necunoscut la care s-a consumat gândindu-se, strănepotul fiind cel care, într-un fel, asigură linistea a ceea ce s-ar putea să vină.
În realitate rămân în suspensia întrebărilor ale căror răspunsuri întră de cele mai multe ori în conflict cu ceea ce am învăătat – trăind - si ceea ce observ frecvent.
Opinii, articolul acesta, nimic mai mult.
*Filmul este »Around the Bend », interpretat (magistral) de Michael Caine, Christopher Walken, Josh Lucas, Johan Bobo, regia, Jordan Roberts
Maria Cecilia Nicu / North York
|
Maria Cecilia Nicu 10/18/2010 |
Contact: |
|
|
