Romgleză? – Niciodată
Obedienta românului în fata Vestului este numai aparentă. Românul este, în general, un mare xenofil – îi admiră si pe „răsăriteni”, si pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauză că, având înnăscută smerenia crestină, nu se stie considera „elită” si nu-i vine să creadă că în rândurile lui pot exista vârfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt băgate în seamă tocmai de noi) si se simte inferior unora mult mai putin merituosi, dar „străini” (străini de smerenie, însă). De acolo si cantitatea considerabilă a împrumuturilor lingvistice – în special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decât ale noastre.
Asistăm, acum, la o puternică miscare de adoptare a unor cuvinte englezesti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viata privată si cea profesională. Nu aveam termeni adecvati pentru a exprima toate noutătile care au apărut. S-au deschis granitele teritoriale si ne-am pomenit într-un câmp de influentă marcat de extinderea si la altii a folosirii termenilor englezesti. Au fost contaminate si limbile de largă circulatie, darămite a noastră. Englezismele sunt, în vremurile noastre, si o necesitate, nu doar o modă.
Dar, dacă se poate vorbi de „frangleză” si alte „-gleze”, romgleză nu va fi vreodată. Noi avem o limbă invulnerabilă pentru că are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este făcut dintr-o membrană extrem de elastică (parcă ar fi fost concepută de bătrânii nostri ca o prefigurare a spatiului informatic-electronic).
Puzderia englezismelor, care pe cei din generatia mea (aflată, acum, în asfintitul vietii) de multe ori îi oripilează (pe mine, la fel) îmbogăteste limba română, îi face bine si o fortifică.
Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Si primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate să fie si vreo exceptie). Deci creste mult inventarul acestui gen pe care nicio altă limbă romanică nu-l conservă, desi latina l-a avut.
Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural în „-uri” (cu desinenta legată, provizoriu, prin cratimă: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminatia neprecedată de linioară: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce înseamnă o adevărată resuscitare a unei caracteristici lingvistice românesti, stiut fiind că, de mai demult, se manifestă un curent de înlocuire a acestui plural cu cel în „-e” (simtit ca fiind mai modern si mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizată, desi legiferată, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” si de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar câteva exemple din categoria destul de mare si, mai ales, prosperă a pluralului „-uri” (activ în secolul al XIX-lea) transformat în „-e”. Tineretul ăsta – pe care multi îl vedem superficial, comod, slab instruit si lipsit de constiintă de neam –, dintr-un instinct românesc (că din ce altceva?) reînvie o desinentă de a cărei rarefiere nu el e vinovat.
Cuvintele împrumutate în timpurile noastre sunt modelate si mai departe, tot după tipícul gramatical-morfologic românesc. Astfel, le întrebuintăm în vorbire/scriere declinate si, mai ales, însotite de articol nehotărât („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotărât (unele scrise fără cratimă, altele, deocamdată, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curând va dispărea, la toate, linioara, iar grafia englezească se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenta în paralel a articulărilor proclitică si enclitică este alt lucru care diferentiază româna de celelalte limbi romanice; în plus, o deosebeste si fată de latină – limbă fără articol.
Mai mult, encliza si procliza neprivind numai articularea – toată flexiunea morfologică prin clitice se realizează –, sunt întărite si alte categorii gramaticale, în special cele care privesc verbul, deoarece si verbe s-au importat, dar în cantitate mai mică.
Se vede, din toate acestea, cum datorită neologismelor – dominate acum de englezisme – structura limbii noastre este, atât calitativ, cât si cantitativ, în câstig – prin reluarea unor mai vechi obiceiuri de vorbire si prin mai intensa afirmare a celor rămase actuale. Putem aduce oricâte englezisme. Dacă le supunem (si le supunem) gramaticii noastre, ele sunt românesti, pentru că primesc trăsături românesti. Le romanizăm atât la nivel morfologic, cât si sintactic (relatiile, functiile, topica) sau fonetic. Poate că termenul „frangleză” a fost compus în glumă. Dar frangleză poate exista fiindcă morfologia nominală a limbii franceze cunoaste o variatiune minimală, substantivele necăpătând alt look, cu exceptia pluralului, dar si pluralul, majoritar în „-s”, din franceză este acelasi cu pluralul exclusiv în „-s”, din engleză, nerezultând, în cazul împrumuturilor, vreo acomodare a termenului străin, alta decât fonetică.
Să nu mai vorbim de sfera lexicală – adică de continutul semantic – cât de mult are de câstigat. Sinonimia perfectă – stie oricine – este extrem de rară, poate inexistentă. E exasperant să tot auzi de „job”, dar trebuie să recunoastem că are un înteles special fată de „serviciu”. Jobul denumeste un loc de muncă pe care nu-l consideri stabil (desi angajarea se poate face pe termen nelimitat) si contine o nuantă de lucru în domeniu afacerist. Bătrânul „serviciu”, care de multe ori era loc de muncă pe viată (mă rog, până la pensionare) sau cel putin avea perspectiva unui termen lung, evocă o ocupatie asezată.
Iar pentru obtinerea unui job (serviciul mai mult se ocupa, decât se obtinea...), nu-ti mai depui actele sau cererea, nu te mai înscrii la un concurs, ci „aplici”. Sună tare rău verbul în contextul amintit, dar se aliniază si această optiune spiritului vorbitorului care a căutat întotdeauna să se debaraseze de compusi gen „de-gât-legău” sau „de-părete-frecătoriu”. „A aplica” a prins si pentru că e dintr-o bucată (bucată vocabulară), si pentru că e (oribil zis!) „în tendinte”. Se lărgeste sfera omonimelor, dar, în limite rezonabile, omonimia nu deranjează – gustul pentru mister fiind foarte dezvoltat, la români (atâta doar că „a aplica” sună dizgratios: un caz particular, însă).
Dacă, la noi, omonimia nu ia, proportii exagerate, la englezi e catastrofal, pentru că, natie „superioară”, cu limbă „de circulatie”, n-o să se coboare să împrumute nici din limbi inferioare, nici din limbi clasice - demodate si uitate. Nu-i rămâne, englezului, decât să-i zică „soarece” (engleza n-are nici diminutive) atât unui mic mamifer rozător, cât si piesei cu care se pune în miscare cursorul de pe ecranul calculatorului – si toată terminologia informatică englezească are notiuni luate din cotidian. Noi, însă, foarte primitori, avem si „maus” (o vreme, vom scrie „mouse”), si „soarece”, si „soricel”, si „soarece de bibliotecă”. Sarmantă, enigmatică, omonimia, dar uzăm de ea cu măsură.
Asa că, pasagera pe la noi engleză consolidează limba română si-i lărgeste si mai mult câmpul lexical (si înainte bogat), mărindu-i puterea de nuantare în comunicare.
Nu e ceva nou. Au trecut efectiv ori au rămas pe-aici populatii migratoare, dintre care unele ne-au si stăpânit – până le-am asimilat pe nesimtite, după ce le-am „smuls” toate cuvintele care ne-au plăcut sau le-am considerat utile. Mai notorii sunt slavii. Ne-a luat cam opt generatii să-i integrăm, dar ne-am însusit de la ei si am adaptat limbii noastre, între multe altele, cele mai poetice si calde cuvinte (total lipsite de farmec, în limba lor): duh, nădejde, vesnicie – cuvintele apropierii de Dumnezeu.
Apa trece, pietrele rămân.
|
Angela-Monica Jucan 10/15/2010 |
Contact: |
|
|
