Civilizatia si tarele ei
Năvălind peste psihicul uman cu tarele sale, civilizatia, în toată splendoarea si complexitatea sa, nu poate fi privită exclusiv ca un factor existential în întregime benefic/pozitiv, nici ca unul care să fie tratat cu indiferentă, iar cu condescendentă nici atât. Laturile sale, de care prea deseori se face abstractie din motive multiple, în primul rând comerciale, agresează psihicul uman cu o problematică – sesizată sau nu – tot mai sufocantă.
Încercările de evadare de sub această ciupercă frumos-aspectuoasă, dar cu suficiente componente/nervuri otrăvitoare, se soldează de regulă cu esecuri, fiindcă individul a ajuns atât de prins în ghearele ucigătoare ale binefăcătoarei sale, încât o sfârseste nu o dată la spitalul de psihiatrie, iar uneori chiar mai rău… În cazul internării la psihiatrie, stării sale i se aplică eticheta “stres” care, la rândul ei, este combinată cu administrarea unor medicamente si… Dumnezeu cu mila; numai că divinitatea, ori a obosit să-l tot îndemne pe cel mai inteligent produs al său la cumpătare si la ratiune, ori îl priveste – eventual curios să vadă cam ce rău îsi mai poate face modelul său, sau altfel spus, ca pe o vietate în care nu mai există mare lucru din ceea ce a investit. Si presupun că procedează asa, fiindcă ceva-ceva s-a deteriorat în functionarea agregatului-om: fie axul vreunei rotite s-a curbat, fie s-a rupt vreun canel sau banda transportoare s-a întepenit, fie că vreun rulment s-a gripat…
Există o multime de defectiuni care pot surveni de-a lungul unei vieti, din vina individului sau, cel mai frecvent, din cauza societătii de care el este, prin forta împrejurărilor, tot mai dependent.
Îi convine sau nu, societatea civilizatoare îl acaparează, îl obligă, îi dictează, direct sau indirect, ce si cum trebuie să facă într-un moment sau altul, într-o situatie sau alta, de fapt îl obligă să-si ducă viata într-un anumit fel. În acest context privite lucrurile, el îsi apartine siesi din ce în ce mai putin si tot mai mult celor din jur, societătii; de-aici dorinta de evadare, de singurătate, de a se ascunde pentru a încerca să vadă ce se întâmplă cu el. Evident, această atitudine nu e general valabilă, sau nu e resimtită la parametri identici, ci diferă de la individ la individ.
În general, se stie: cei mai multi dintre orăseni, cu precădere „urbanizatii” veniti de la tară, visează case în mediu rustic, în natură, sau măcar câte o iesire la… iarbă verde, pentru refacere, remontare psihică după o zi sau o perioadă de eforturi. Ce se întmplă odată ajuns în sânul naturii, este o altă poveste la fel de interesantă: iesitul la iarbă verde nu înseamnă, de regulă, renuntarea la un anumit confort deja implantat în constient de către multimea de factori… civilizatori, ci devine un element complementar al… evadării propriu-zise. Si putem începe lista cu nelipsitele aparate de radio, casetofoane, casete cu manele si muzică de petrecere, sticle de bere, o tărie…; chestiune valabilă si în cazul nelipsitelor produse din carne: mici, cârnăciori, fleici etc., peste toate acestea tronând nu mirosul de flori, nu susurul unei ape, ci urletele aparatelor de care aminteam mai înainte. Natura devine astfel un decor insignifiant, eventual un imens cos de resturi menajere. Ce se întâmplă de fapt, din punct de vedere psihosociologic ?
Individul nu numai că nu ajută cu nimic ideea generoasă de refacere, de materializare, de fapt a acesteia, ci îsi completează cu noi “valori” stresul. Zgomotul, mâncarea consistent-colesteroidă, băutura si chiar reluarea unor discutii despre sau în legătură cu locul de muncă etc., sunt factori care desăvârsesc – as spune fortând putin nota – o stare oricum iritabilă.
De regulă, principala cauză a acestei stări sunt veniturile financiare prea mici pentru asigurarea strictului necesar unei existente decente, si care iscă si întretin o anumită tensiune, la rândul ei, declansatoare a discutiilor si certurilor – de fapt, avem concretizarea unui cerc vicios în spatiul existential.
Desigur, am amintit doar câteva motive care alcătuiesc acel tot numit cu elegantă “stres”.
Chestiunea este, însă, cu mult mai complexă si, în acelasi timp, mai complicată, iar dacă o psihanalizăm cât de cât, vom da, surprinzător, de tot mai frecventele cazuri de nevroză.
Goana după câte un pic de bine si de liniste, impedimentele de tot felul, frica pentru ziua de mâine, nenumăratele amenintări ale „civilizatiei”, inclusiv terorizanta teamă de manifestările degradante ale unor membri ai societătii – răufăcătorii – rezonează în psihic periculos implantându-i temerea nelămurită de… ceva, de cineva.
Fără alte amănunte, ne aflăm, deci, în imediata vecinătate a nevrozei care, mai devreme sau mai târziu, se va instala ferm în individ dezechilibrându-i verticalitatea psihică si-asa destul de precară în ultima vreme. Asadar, din cauze multiple, constientizate sau nu, individul a devenit tensionat, tot mai irascibil si, în cele din urmă, nevrotic. În această situatie, relatiile sale cu lumea înconjurătoare se schimbă radical chiar si ca o prelungire-exteriorizare a problemelor sale biologice, dacă e să simplificăm extrem de mult complexitatea fenomenului…
Sau, privind lucrurile din punct de vedere pur economic si strict legate de economia de piată, investitia nu a adus beneficiile scontate, ci, mai degrabă, se află în pragul falimentului. Fiindcă omul, paradoxal, tot îngrijindu-se să îi fie mai bine, să-si facă viata mai usoară, si-a creat sisteme întregi de autodistrugere.
Începând cu alimentatia, dar si cu toate celelalte: nemultumiri cauzate de nerealizări profesionale, tensiuni interfamiliale, autoturismul învechit, sotul sau sotia exteriorizându-si din ce în ce mai des lehamitea si aversiunea fată de o existentă nemultumitoare din mai toate punctele de vedere.
Parcă nimic nu mai functionează cum trebuie în acest angrenaj creat cândva ca o performantă. Pe acest fundal de nemultumiri continue si aflându-se în această permanentă degringoladă existentială, omul, constient sau nu, este supus unei presiuni psiho-nervoase din ce mai mari, mai ales firile mai sensibile. Astfel se instalează tot mai viguros starea de nevroză, iar manifestările comportamentale se evidentiază ca atare. Acest fenomen se întâmplă mai devreme ori mai târziu, de fapt, fără a exagera câtusi de putin, în ultimul timp, nevroza acaparează fiinta umană la vârste tot mai mici.
Exemplele se află în joaca cea de toate zilele din spatele blocului, unde copiii sunt din ce în ce mai agresivi unii fată de altii – sunt dese cazurile când copiii se încumetă chiar să jignească oameni în vârstă – semn nu doar al proastei educatii, ci si a contactului permanent cu o lume a nebinelui si a violentelor de tot felul, începând cu cea de limbaj…
Acest mod de actiona în cazul vârstelor juvenile nu e un accident, ci consecinta impactului televiziunii asupra psihicului labil si foarte receptiv la rău al copilului. Asadar, este momentul potrivit să intre în scenă prim-solista „nevroză” cu întreg alaiul ei de sminteli. De altfel, nevroza, asa cum a fost ea definită de către specialistii în domeniu, este consecinta acumulării psihomentale de momente ale existentei, în general neplăcute, unele grave, sau chiar mai grave decât sunt ele constientizate de către persoana în cauză, aceasta suportând doar rezultatul ei. Manifestările comportamentale sunt, însă, în functie directă de soliditatea structurii psihice a persoanei si, în strânsă legătură, de felul cum asupra acesteia a actionat „civilizatia” prin factorii săi… civilizatori/distrugători. Asadar, ca unul dintre primele efecte, nevroza dă semnal prin tot mai dese stări de anxietate, dorinte de izolare, obsesii ale neîntelegerii cu cei din preajmă, autoanalizări ale potentialului său rational aflat într-un continuu proces de degradare etc. A sosit etapa în care autosugestia joacă un rol esential, fiindcă orice fleac poate fi si este amplificat prin autosugestie până la a ajunge catastrofă; oarecum pe alte coordonate, este vorba despre acea cunoscută si simpatică zicere „A face din tântar armăsar”.
Nevroticul o face nu din dorinta de a fabula, ci din una organică, deja necontrolabilă. El are dese căderi psihice, bănuieste de rele intentii pe toată lumea, readuce în discutie un cuvânt rostit fără vreo intentie rea de către cineva, cândva, pe care l-a păstrat foarte bine înregistrat si pe care este gata oricând să-l folosească drept argument de vrajbă. Nevroticul trăieste, doar cu putine exceptii, obsesia frustrării, a nedreptătii, a ideii că oricine are ceva cu el, că îl urmăreste pentru a-i face rău, pentru a-i submina autoritatea si prestigiul. Încet-încet, viata devine un calvar, si pentru el si pentru cei din jur, care sunt nevoiti să-i suporte izbucnirile specifice bolii, sfârsind cu amenintarea sinuciderii, fiindcă nimeni nu-l mai întelege, că viata nu mai are nici un rost, că totul converge, parcă, spre nimicirea sa psihică si chiar fizică. Râde sau plânge din motive care pe altii – să zicem pe oamenii normali – îi lasă indiferenti. Este clar că acolo, în mentalul său civilizatia, cu ajutorul societătii, a dereglat ceva încât întregul sistem nu mai functionează armonios, ci în salturi sau are momente când pare deconectat de la existentialul general si nu mai rămâne decât varianta renuntării totale, a… sfârsitului.
Toate acestea nu înseamnă că nu se mai poate comunica în conditii normale cu nevroticul. El, în functie de capacitatea sa intelectuală, este un partener de conversatie de multe ori ideal; în momentele sale „bune” se comportă ca individualitate si chiar ca personalitate, excelent. Dovedeste calităti deosebite, evident la nivelul potentialului său intelectual; poate comunica ideal si emite judecăti de valoare, dovedeste că în memoria sa există înmagazinată o cantitate… normală (pentru capacitatea sa mentală) de informatii, adaptate, prelucrate si transmise ca valori ale eului său. Nu pare să se deosebească prin nimic de semenii săi… Si, totusi, acestea nu sunt decât – din nefericire – fata anormală a sa, fiindcă fondul „răului” din el nu a dispărut, ci, se poate presupune, se află în stare de repaus. Nu va dura prea mult si va reveni la starea sa normală de nevrotic, în destule cazuri aceasta revenind aproape cu brutalitate… În acest caz, rapid nevroticul trece de la bine la rău, deci revenirea la starea sa normală, aceea de nevrotic.
Evident, atâta vreme cât boala este în stare incipientă si constientizată, iar persoana în cauză este dispusă să si recunoască acest lucru, se pot lua măsuri preventive.
O pot face în primul rând cei apropiati dând dovadă de echilibru în relatiile cu prezumtivul nevrotic – si chiar după ce boala este instalată – de întelegere, evitarea discutiilor neplăcute, cunoasterea măcar a câtorva chestiuni, teoretice sau practice, pe care nu le poate suporta sau îl irită. Este necesar mult tact, multă afectiune si multă iubire chiar fată de nevrotic.
El trebuie să aibă tot timpul certitudini nu îndoieli, trebuie să i se demonstreze pe toate căile posibile că viata e interesantă, că trebuie si poate fi trăită frumos… Cu alte cuvinte, nevroticul, pentru a-l câstiga, pentru a-l reda în primul rând siesi ca om cu verticalitate morală si echilibru psihic, trebuie înconjurat cu foarte multă dragoste…
|
Dumitru Hurubă 9/28/2010 |
Contact: |
|
|
