Din presa de altadata ( 57 ) - Medalion Elena Farago
“MISCAREA LITERARA”, B u c u r e s t i, n r. 6 – 7, 1 9 2 4, director Liviu R e b r e a n u
A trecut o bruma de ani de la aparitia primului volum de “Versuri” al d-nei Elena Farago. Paradoxala si olimpica bruma ! Departe de a pali, poezia sa a inflorit tot mai luxurianta sub pojghita de argint a anilor. Cine-ar fi crezut ca Harap Alb si tovarasii lui de drum, inchisi in camara de fier incinsa ca un alt Iad, vor scapa cu viata ? Si totusi minunea a fost cu putinta. A doua zi paznicul vedea Iadul inturturat de ghiata si auzea larma mortilor ce nu murisera (Mitul lui Gerila inchide un simbol cu mult mai vast).
Misterul a prezidat la nasterea acestei poete. Un pseudonim e un voal coborat peste un spectacol ce va sa vie. Mai cu seama cat tine prologul spus in fata cortinei. Cu timpul, ochii se dedau intunericului si prin fibrele valului stravezi decorul, ca la lumina celui mai magic reflector. de dupa zidul de panza si mister incepe sa razbeasca sufletul. Pseudonimul a ocolit protocolul si a iesit la rampa, nechemat. {ntaiele versuri ale d-nei Farago purtau pe volumul final al strofelor sale un pseudonim – Fatma – tot asa de misterios ca si Orientul pe care il evoca. {n 1906, pe coperta albastra a volumului, pseudonimul fu aruncat intre paranteze ca un talisman de prisos, dupa o calatorie izbutita.
Lirismul intaiului sau volum e o neincetata confesiune. Scrisorile abunda. Feminitatea se complace intre zidurile albe ale celei mai dulci dintre temnite : epistola. E o evadare ingenioasa ce nu atrage alte rigori, dupa dansa. E un mod de a-si amagi dorul, ca si mierla din cusca a carei robie o canta intr-una din poeme. {n betia trilurilor, aripile intinse isi uita de inchisoare. O salcie ingemanata e luata martora aceluiasi dor de scapare : cum de nu-l abate niciodata cand priveste alta tina ? Este, insa, in acest volum – destul de inegal, de altfel – , o poema, podoaba a tuturor antologiilor ce-ar fi sa vie, in care poeta a inchis cea mai concentrata esenta a sufletului uman : “Trecea un om pe drum...” E poema dorului de duca. {n calatorul ce trecea cantand – sa-i para drumul mai scurt sau sa nu-l doara ca-i singur numai el pe drum ? – ca si-n oftatul fecioarei ce-l insoteste din poarta, e ceva din poezia tragica a unui Ahaesver incarcerat :
– }i de ne pomenim
Oftand, pe semne fiecare,
Ne-am fi simtit departe tare
De-un drum pe care-am vrea sa fim.
Enigma acestui drum, pe care fiecare am vrea sa fim si de care ne simtim departe tare, trece in toata poezia d-nei Farago ca o mustrare dureroasa. Ultimele sale poeme din “}oaptele amurgului”, romante amplu desfasurate, ascund in tiparul alegoriilor pulsatia vie a unei experiente, oprita in pragul dezamagirii. “Caci orice drum isi are fantana la rascruci” e un vers din ultimele sale confesiuni. Ca si Samariteanca, venind sa scoata apa din fantana lui Iacov, poeta se indoieste. Ea refuza sa dea de baut ultimului pribeag. Muntele Garizim isi profileaza silueta de piatra. {n templul de pe dansul s-au rugat parintii Samaritenilor. Mantuitorul vorbeste de un templu al Ierusalimului. Poeta se zbate intre renuntare si nadejde. Pribeagul va pleca. Iubirea moarta, o insoteste un straniu convoi de umbre de pasari. {nsa verva lirica e in verva d-nei Farago. Ea va reinflori ca mladita de salcie pastrata in apa sfintita si, altoita pe alte si alte experiente, va dura cu mult mai mult decat laurul pamantean ce i-a incins de curand fruntea.
|
Perpessicius 9/23/2010 |
Contact: |
|
|
