Diaconul Coresi, limba română si Mihai Viteazul
Cu numai câteva decenii înaintea actului politic realizat de Mihai Viteazul, Diaconul Coresi intra în cetatea Brasovului cu unele idei social-culturale care premerg pe cele ale marelui voievod.
Că ele călătoriseră spre el, sau tipograful spre ele, este mai sigur decât dacă am afirma că “mesterul învătat”, cum l-a numit brasoveanul Lucas Hirscher, a bătut cu pasul – după obiceiul timpului – orasele tării si ale Europei, îndeplinind astfel canonul breslei sale de tipografi.
Este însă cert că întrezărise lumea ideilor înnoitoare si cunoscuse ideile lumii noi prin intermediul tipăriturilor venetiene, sârbesti, grecesti, germane, slavone sau latinesti. Este cert că ideea de a avea cărti în limba română nu putea să nu-i apară si lui, iluminatul si născocitorul literei de tipar autohton, indiferent de fluxurile si refluxurile religioase ale vremii sale.
Coresi avea vocatia de precursor. Sunt prea multe coincidente în scurta si strălucitoarea sa biografie editorială care să nu dea de gândit cercetătorului său de astăzi. În anul 1557 tipăreste la Tîrgoviste o carte comandată de Pătrascu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul. În 1581 publică la Brasov – ultima! – o Carte de învătătură dar prima pe care o semnează împreună cu popa Iane si popa Mihai din Schei. E o carte care probabil că a fost o învătătură si o pildă pentru popa Mihai în discutia pe care acesta a purtat-o cu Mihai Viteazul întru lămurirea aspiratiilor românilor din Brasov si pentru apărarea, adică deschiderea portilor de Cetate, în fata vijelioasei înaintări a domnitorului spre Alba Iulia.
Unitatea si independenta provinciilor românesti, vizate de marele voievod, erau anticipate de Coresi prin ideea unitătii desi prin limbă a poporului român. Este ideea fundamentală pe care Coresi o aduce în Brasov la 1559, realizând aici primele tipărituri în limba română, o limbă culeasă de pe teritoriul Banatului, Maramuresului, Transilvaniei si Munteniei. Brasovul este, într-un fel, Alba-Iulia limbii literare române. Cu alte cuvinte, vizionarul Coresi intră în Brasov cu câteva idei programatice, recognoscibile în predosloviile si epilogurile cărtilor pe care le va tipări aici. Spiritul limbii române tipărite precede spada limbii si limba spadei de după Prima Unire.
Afirmarea si formularea acestora evoluează de la tipăritură la tipăritură. În Catehismul de la 1559, Hans Benkner, cel care aprobă, iar nu porunceste tipărirea acestuia, spune: “eu jupânul Hanăs Beagner am avut jelanie (cerere n.n.) pentru sfintele cărti crestinesti si am scris (permis n.n.) aceste sfinte cărti de învătătură să fie popilor rumânesti să înteleagă, să învete rumânii cine-s crestini.” Depăsind pozitia ideologică pe care se fixa judele Brasovului, Coresi afirmă la numai un deceniu distantă, parcă în opozitie cu acesta, sensul invers si renascentist al frazei lui Hans Benkner. “Niste crestini buni (românii din Schei, n.n.) socotiră si scoaseră cartea din limba sârbească pre limba românească cu stirea măriei Crai si cu stirea Episcopului Savei tării unguresti. Si scoasem Sfânta Evanghelie si zece cuvinte si Tatăl nostru si credinta Apostorilor să înteleagă toti oamenii cine-s rumânii crestini” (subl. n.). Asadar, nu românii trebuiau să afle cine sunt crestinii, ci crestinii! – indiferent de nationalitate – se cuvine să afle cine sunt românii si ce vor ei. E o idee care va deveni formulă la cronicarii moldoveni ai secolului următor si deviză istorică pentru învătatii Scolii Ardelene.
Dar trăsătura principală a “românilor crestini” o constituie matricea lor lingvistică: limba română. Prin aceasta si prin intrarea ei în biserică – scoala populară a timpului – vede Coresi, cu un veac înaintea cronicarilor si cu două înaintea iluministilor că poate fi realizată si afirmată unitatea spirituală a românilor pentru ca acestia să nu fie “rău călcati de limbă păgână”. Este teza fundamentală, umanistă, care se desprinde din Tâlcul Evangheliilor din 1564 si care poate fi regăsită si în Psaltirea slavo-română din 1577; “eu diacon Coresi – scrie marele tipograf român din Brasov – dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba (lor) numai noi rumânii n-avem (...) că întru biserică mai vârtos cinci cuvinte cu întelesul meu să grăiesc, ca si ceilalti să învăt, decât întunerec de cuvinte neîntelese într-alte limbi. Drept aceia, fratii mei, preotilor, scrisu-v-am aceste psaltirii cu otveat de-am scos din psaltirea sârbească pre limba rumânească să vă fie de întelegătură si grămăticilor” (subl. n.).
Altă dată, în alte cărti, Coresi a scris si “miselimii” adică săracilor, românilor de pretutindeni, adică nu numai preotilor si dascălilor care aveau misiunea să strângă pe acestia si “feciorii” lor (generatiile noi) în jurul maicii lor, limba română, vorbită la altar sau la catedră. Prin cărtile tipărite de Coresi în limba română, la Brasov, românii din Transilvania – mult iubită de Coresi – Muntenia, Banat sau Moldova aveau să se reîntâlnească sub ideea că limba lor nu este mai putin importantă si mai putin veche decât aceea a altor popoare din sud-estul Dunării sau din alte zone ale Europei centrale. Dimpotrivă. Dacă avem în vedere că Diaconul Coresi a centralizat – ca si Mihai Viteazul sub si prin arme – în jurul tiparnitei sale din Brasov, într-o încercare temerară si sublimă, limba vorbită de românii de pe toate teritoriile locuite de ei într-o sinteză care a pus bazele limbii române literare, dacă avem în vedere că Serban Coresi, fiul marelui precursor, a ajuns să scrie în tipăriturile sale numele de român în locul celui de rumân întrebuintat de tatăl său, atunci trebuie să observăm că evolutia limbii literare era în directă legătură cu evolutia constiintei românesti, că ideile care au pregătit conceptia politică a lui Mihai Viteazul nu erau străine de strădania celui care prin modestie, diplomatie si măiestrie de breaslă a rămas în istorie sub numele de Diaconul Coresi.
Asadar programul lui Coresi, pe parcursul a numai două decenii de la prima sa tipăritură si până la Prima Unire, dăduse roadele cele mai importante. În 1601 în Alba Iulia, ideile lui Coresi si spiritul său de sacrificiu se întâlnesc cu spiritul ideilor si cu sacrificiul lui Mihai Viteazul. Asa cum am mai afirmat (v. Dictionarul scriitorilor brasoveni), activitatea de editor, reformator si traducător a lui Coresi nu poate fi separată de enclava de spiritualitate românească si de scoală latinească ivită în jurul bisericii si scolii din Scheii Brasovului. Drumurile ideilor europene au trecut si prin chiliile de lemn ale Scheiului. Că marele editor călătoreste spre acestea ca atras de un magnet, ori acestea se deschid către exuberanta lui dăruire si intuitie culturală, rămâne unul din misterele genetice ale destinului nostru politic si social. Un astfel de mister este omonim cu o călătorie. Cine tipăreste – călătoreste.
Cert este că înaintea sosirii lui Mihai Viteazul sub zidurile Brasovului, portile cetătii din umbra Tâmpei s-au deschis asemeni copertilor de evanghelie în fata armoniilor lingvistice pe care “mesterul” lor le-a cules în tipăriturile sale brasovene, de la spiritul literei la litera spiritului.
La Brasov, graiul din Transilvania, Muntenia, Moldova si Banat s-a întâlnit cu litera tăiată în rosu si negru a tiparnitei lui Coresi.
|
M.N. Rusu 9/22/2010 |
Contact: |
|
|
