Contrapunct in cotidian - 11 septembrie
Luna Septembrie, luna romantica? Asa credeam.
Septembrie era timpul în care ma gândeam la începutul scolii si la reîntâlnirile de dupa vacanta.
Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu noptile.
Era luna care aducea la vedere roadele pamântului, legumele. Si al copacilor, fructele.
Era luna schimbarilor de temperatura si a culorii frunzelor.
Septembrie la Venetia, dar nu numai acolo. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetitiile, nostalgiile si romantele ei.
Luna mirosurilor de papetarie, de cerneluri si de învelitori de plastic.
Septembrie , luna abandonarii rochitei spumoase de vara si a regasirii tesaturii dense, acoperitoare de vânturi ce pot înca mângâia.
Pentru mine Septembrie însemna si începutul vietii la “Observatorul”, în anul 2000, cu povestirea “Betty Boop”.
In Septembrie 2001 ma bucuram ca voi aniversa acest eveniment. Dorisem chiar sa scriu un articol despre asta, dar mi s-a parut prea personal si am scris altul, despre iubirea oraselor, pentru numarul care avea sa vada lumina chiar pe 11 Septembrie.
Observatorul nostru , îsi facea cuminte aparitia, senin si bun, în dimineata în care lumea avea sa se schimbe definitiv.
Acel Septembrie zbuciumat de la care se împlinesc acuma noua ani a pus stapânire pe toate celelalte semnificatii ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversand World Trade Center din New-York am vazut-o repetata la nesfârsit de statiile de televiziune, dar si de subconstientul nostru.
Ma aflam la serviciu, cufundata în calcule. Vroiam neaparat sa demonstrez teoretic rezultatele experimentale obtinute în ajun. Un coleg ma suna: “Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele doua turnuri gemene World Trade Center din New York”. N-am dat atentie. “O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus si m-am aplecat iarasi peste calcule. Am deschis apoi radio-ul. Tare. Se anunta deja ca un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panica. In decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat. Gata, ne-am oprit din lucru. Stateam lipiti de radio si ascultam. Momentul de care îmi aduc aminte ca de un fulger taios a fost cel în care o reporterita care vedea imiagini la televiziune a spus: “Primul turn s-a prabusit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai exista. A disparut, a disparut.” Repeta aceste vorbe ca si cum ea însasi încerca sa se convinga de adevarul lor. M-a izbit neputinta omului în fata catastrofei declansate de ura.
Dupa acel “nine-eleven”, nimic n-a mai fost ca înainte. Socul celor care au calculat cladirile cazute a fost amplificat de credinta lor ca nici un vânt si nici un cutremur nu le vor distruge. Dar iata ca ura, mai puternica si decât vântul si decât cutremurele, le-a darâmat. Au murit oameni, au murit sperante, au murit roadele muncii unor lucratori din constructie. Tot asa cum cutremurul, catastrofa naturala, are “after-socuri”, orice catastrofa creata de om are urmari adânci si grave pentru întreaga omenire. Nu numai rani fizice si psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continua durere.
“Observatorul” era acolo, senin si bun, aparut in dimineata de 11 septembrie 2001, înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte orase, pe când New York-ul sângera.
El a ramas cald si luminos, ca si în acel “nine-eleven”, cu povestiri, impresii, framântari.
Nu, desigur, ura nu este ceva constructiv, s-a mai vorbit despre asta, iubirea, întelegera, toleranta, acestea sunt ideile “Observatorului”.
Dar omul, se spune, îsi poate reveni dupa o trauma. Desigur, lumea îsi revine, la New York s-a început constructia altui edificiu, orasul a reintrat în normal, dar acest normal este acelasi ca înainte?
Nici un om, chiar dupa o operatie reusita, nu mai este acelasi. Traumele schimba. Lasa urme. Cicatrici invizibile, dar existente.
Imaginea avionului intrând în turn si taindu-l ca pe o bucata de hârtie nu poate fi uitata.
Dupa cum nu pot fi uitate trairile fiecaruia dintre noi în acele momente.
Radioul meu cu cele doua difuzoare puse la maximum (ca sa le auzim din laborator) exista si acuma, tacerea lui e o dovada azi a plânsului de ieri.
Colaboratorii de atunci la “Observatorul” scriu si astazi dar lumea nu mai este aceeasi.
Si în aceasta lume care nu mai este aceeasi, în care insecuritatea mondiala planeaza la tot pasul, în care ura izbucneste din când în când în accese ucigatoare contra unor oameni nevinovati, în aceasta lume de instabilitate si prudenta practicata pâna la limite, exista pentru niste Canadieni de origina Româna din Toronto o oaza binefacatoare în care domneste linistea si pacea.
Oaza se numeste “Cenaclul de pe langa revista Observatorul” , si fiecare dintre noi o doreste calda, linistita, luminoasa, ca si publicatia care-l gazduieste .
Sta în puterea noastra sa o mentinem asa!
|
Veronica Pavel Lerner 9/11/2010 |
Contact: |
|
|
