Zile insemnate : Inceperea anului scolar
Fără să fim superstitiosi, când cernem evenimentele care au rămas înscrise mai viu în memorie, constatăm că apar de-a lungul mai multor ani câteva date în care se succed întâmplări înrudite între ele si dacă le punem cap la cap, dau o anume culoare vietii noastre. În afara zilelor de nastere si a sărbătorile care se succed anual, se încheagă făptura unor date care ne privesc personal. Pentru toată lumea civilizată, ziua începerii anului scolar este o zi care ne întoarce fata cu ani în urmă la lungul sir al începutului de an scolar, cu precădere spre ziua de neuitat a clasei întâi, a primului contact cu scoala, cu banca si draga noastră învătătoare, DOAMNA, în cuvântul căreia credeam asa cum credeam că ziua urmează după noapte.
Trăiesc si eu ca oricare adierea primelor amintiri pentru pregătirea anului scolar, cu uniforma nouă, cu ghiozdan în care, pe vremea mea, stătea la loc de cinste tăblita marcată cu liniute rosii pe o fată si cu pătrătele pe cealaltă, iar pe marginea de lemn, printr-o găurică, erau legate de două sforicele buretele de sters tăbita si condeiul de care trebuia să avem grijă să nu se frângă si să ne aducă vărsarea de lacrimi pentru o asemenea întâmplare. Lângă tăblită, stăteau alături puse cu multă grijă, aritmetica si abecedarul cu multe poze colorate si cu primele litere si cuvinte pe care le memorasem din zbor, dar simulam descifrarea cu o anume intonatie care însotea degetul arătător plimbându-se pe pagină: O-I…OI. În clasele următoare grija mare era pentru felul cum duceam în mână călimara cu cerneală, tinută drept, ca să nu se verse, în timp ce tocul cu penita stăteau în penar aranjate cu multă grijă. Penita era controlată atent să nu aibă vârful despicat, căci pe atunci caligrafia era la loc de mare pret. Mai apoi, un motiv de semetie era rostitirea tablei înmultirii fără răsuflare, pe o melodie lineară, dar ritmată. Simt si acum fiorul necunoscutului acelor începuturi de an scolar. Aveam unghiile tăiate, urechile si gâtul curat, batista în buzunar era spălată si călcată, dar eram îngrijorată de ce-o zice DOAMNA de degetele mele de culoarea maronie a cojilor de nuci care nu voia să se ducă oricât îmi frecam mâinile cu nisip, căci săpunul nu ajuta la nimic.
În anii următori, acestor zile de început de septembrie, li s-au adăugat regretele că s-a terminat vacanta, suspinul despărtirilor, dar si bucuria reîntâlnirilor sau speranta sosirii următoarelor vacante, pe atunci, neapărat – cu trenul din Franta!
Toate aceste amintiri comune cu ale tuturor scolarilor, au început pentru mine să se individualizeze la 18 ani când am fost nevoită să întrerup sirul anilor de studii din tumultosul Bucuresti si să iau viata pe cont propriu, într-un colt de lume îndepărtat, undeva sub un deal, de parcă era uitat de Domnul, o vatră a vietii arhaice, desi nu era departe de Oradea, în comuna Ineu de Cris. Atunci, in 1952, pentru mine ca invătătoare-profesoară suplinitoare, iar acum pentru nepoata mea, Mara-Elena, la cei 18 ani, care a plecat la Ottawa pentru studii universitare, începutul lui sptembrie a marcat hotarul unor noi destine. Pentru fiecare a însemnat prima despărtire mai îndelungată de familie, dar mai ales, aducătoare de schimbări majore. Acum am condus-o cu gândul si cu sufletul privind cu ochii ca prin ceată deasă spe drumul ei de viitor si întorcându-mi ochii mintii pe cel al meu din trecut care mi-a adus schimbări simtite ca un soc si mi-au marcat profund următorii ani. Am devenit alt om din care n-a mai rămas decât sufletul de copil de care nu m-am putut despărti nici acum. Mă întreb cum va arăta nepoata mea când va termina studiile, căci la terminarea studiilor fiicei mele, parcă era, dar parcă nu mai era tot ea cea în care sculptasem cu migală si netărmurită dragoste anumite trăsături.
Acum n-am plâns în stradă când mi-am petrecut nepoata cu privirea plecând la Ottawa.
Am stat locului ca o stană de piatră privind în gol. Am plâns înainte de a iesi din casă, atunci când m-a invitat să iau loc ca să îmi cânte la pian piesa îndrăgită de toată familia fiindcă era piesa ei dragă, Le Coucou (Rondeau) de Louis-Claude Daquin (1694-1772). Era un gest de rămas bun, dar si de recunostintă pentru lungul sir de ani în care am stat langă ea la lectiile de pian, lectii care si ele se încheiau acum stinându-se în acordul final. În legănarea ritmului de rondo am simtit că se leagănă întreaga lumea cu mine. Ne-am îmbrătisat îndelung în ritmul sacadat al lacrimilor venite din străfundul pieptului. Apoi iar m-am dus cu gândul la lungul sir de ani marcati de zilele începutului de septembrie. Fiecare septembrie îmi aducea un nou an scolar pentru fiica mea ca eleva, apoi ca studenta, iar profesional, mi-aducea copii noi, clase noi, colegi de muncă noi, uneori scoli noi, metode de învătământ noi si nu de putine ori chiar localităti noi. Prntre atâtea nouăti aduse de toamne se numară si anii de studii universitare pe care i-am făcut cu ceva întârziere datorită vremurilor potrivnice, iar în anul acesta, trăiesc alături de fiica mea, bucuria primului început de an scolar când ea îsi va conduce ca directoare adjunctă colectivul de 87 de profesori la un prestigios liceu din Toronto.
În lungul sir al începuturilor de septembrie, am apucat să trăiesc si vremea iesirii mele din lumea scolilor încheiată în lacrimile pensionării.
Dar până să apuc să trag aer adânc în piept pentru alean, un alt început de septembrie, mai precis, în noaptea lui 31 august spre 1 septembrie, m-a adus definitiv în Canada, căci nepotica începea scoala si cine putea mai bine să-i supravegheze pasii decât draga de Buni. Si odată ajunsă aici, Buni iarăsi a trecut prin mari prefaceri, cele ale strămutării, dar a acceptat totul din plină inimă.
Si iată-mă acum, la acest septembrie 2010, când iar mi s-a golit inima odată cu plecarea nepoatei mele dragi. Parcă nu mai stiu ce să fac cu mâinile care nu-si mai găsesc rostul ca până acum. E casa goală, desi îi simt prezenta în tot si în toate. Nu-i mai aud vocea, nu-i mai simt miscarea, nu-i mai aud cântecele la pian. Si parcă e un făcut, afară plouă si e frig, nu pot iesi cu catelusa la plimbare decât pe fugă si zgriburind si stau si iarasi mă gândesc la zilele începutului de septembrie încercând să străpung timpul în viitor să vad ce-mi mai poate aduce.
O adiere calda a sperantei si a încrederii mă face să întorc capul spre răsarit si să rostesc, ajută Doamne!
Nota Observator;
Acum 8 ani, Mara Nagy , nepoata lui Buni, ne canta la pian pentru prima oara la o intalnire a cenaclului nostru in tipografia unde se tiparea Observatorul, melodia Le Coucou (Rondeau) de Louis-Claude Daquin.
Aseara , la intalnirea cenaclului nostru , doi elevi Oana si Paul de 9 si 11 ani au avut un mini recital de pian, ne-am gandit la tine si ti-am dorit succes Mara in primul tau an de studentie.
.
|
Elena Buică 9/10/2010 |
Contact: |
|
|
