S-a dus poeta noastră
În marea lui operă, bunul Dumnezeu a sădit o floare, o poetă, cu o nemărginită putere de iubire, îngăduintă, curaj si întelepciune.
Iată că într-o zi oblonul clipei si-a închis balsamul de lumină pe ecranul vietii ei ,lăsând în urmă căldura privirilor sale ce găzduiau o lume întreagă. Pasii poetei Florica Batu Ichim se vor auzi toată viata acolo, printre amintirile oamenilor de la biserică, la locul ei din spate, unde sfânta modestie îi tinuse loc. Acolo, duhul smereniei sale, aduna frumusetea tainelor liturgice în adâncul necuprinsului ei omenesc, însământându-le în lutul sinelui său, ca mai târziu să încolteasca înaltul mister în bobul faptelor sale.
Când vorbeam cu ea la telefon mereu îmi spunea că merge în grădină să cheme pisicutele la parada florilor. Să le admire rochitele lor de sărbătoare si să simtă bucuria din razele soarelui ce le rumeneau obraji atinsi de parfumul duhurilor sfinte. Atunci florile simtindu-se slăvite în poeziile sale, îsi deschideau petalele ca un potop de lumină lacomă, într-o reverentă până la pământ, când al vremii pas neobosit trecea. Acolo înconjurată de miresme si triluri fine, parcurgea în gând distante astrale, alcătuind versuri cu întelesuri dintre cele mai adânci, despicând cu ascutisul logicii cele mai complicate incursiuni ale lumii. Privind departe pe linia orizontului, la sănătatea ce-i alerga în jos, se întrecea în glume cu razele apusului ce-i jucau destinul pe scena vietii, întinzându-si clipele până la ultima licărire a candelei sale. Se simtea aproape de acea intersectie, unde încet, încet căldura cerului o va însotii dincolo de orizontul pământesc la locul de unde răsare o nouă viată.
Pe tot itinerariul vietii a întâlnit multe ziduri, greu de trecut, cărând în dinti puterea vointei de a trăi pentru o cauză nobilă. Undeva pe la jumătatea vietii a întâlnit acea piatră indicatoare, acea statie postală, unde destinul, după spusele medicilor, urma să-i schimbe directia spre statia finală. Conducătorul vietii, văzând-o că nu îsi isprăvise treburile pe aici, că pruncul de câteva luni si ceilalti cinci copii vor rămâne fără mamă, i-a mai scris un bilet de sedere pământească de încă 25 ani.
Cunoscând-o mai bine, m-a impresionat cum mintea si sufletul ei pot aproape orice, să fie blândă si cutezătoare, să hrănească sentimente frătesti cu oricine, să sufere în liniste, să cultive cu dragostea ei nesfirsite întinderi de flori în sufletele triste. Apoi să-si facă povestea suferintei sale pod de trecere peste largi prăpăstii sufletelor încercate de necazuri. Cu blândetea si bunătatea ei lăuntrică, ne ajută să vedem că apele tulburi ale durerilor nu sunt decat stropi reci de ploaie care ne trezesc la realitate. Dragostea ei pentru viul omenesc era ca o vioară cântătoare, unde sunetele mângâierilor ridicau notă după notă, o operă de rugăciune către cer. S-a tinut puternică, curajoasă si dreaptă, iar cu blândetea si sfiala sa cucerea împărătia micutilor îngerasi de la scoala duminicală, unde împreună construiau armonia învătămintelor sfinte.
Poeta noastră a trudit ca un urias, fără tânguire, stând dreaptă si curajoasă, în calea boli, totdeauna cu fata spre Dumnezeu. Chiar dacă a purtat atâtia ani deasupra capului sabia sfârsitului, îsi găsea forte noi să coboare în paginile ziarelor si ale cărtilor, versuri cu întelepciunea sa, cu acea frumusete care o pricepi direct cu sufletul. Prin împlinirile sale umane si spirituale si-a câstigat demnitatea de a fi o fiintă iubită în comunitatea noastră si în academia cerească. Iată că bratele sale puternice au dăltuit cu răbdare fiecare piatră de granit a celor sase planete sufletesti, terminându-si opera la timp. A trudit mult la universul familiei, îmbrăcându-si chipul cu marama modestiei si a crezului că, munca, răbdarea si smerenia nu sunt numai sacrificii din dreapta dreptei, ci lumina care scaldă albia sufletului.
Dacă avem apusul de soare, dacă avem florile si copacii, păsările si stelele, ca daruri sublime, era nedrept să nu fi avut în mijlocul nostru, un dar mai rar, mai drag si mai viu, o realitate de unde coboară cu atâta modestie si bunătate, blânda noastră poetă. Faptele sale plămădite din grâul bun si curat al fiintei sale, se văd scrise în amintirile oamenilor din calea sa. Si-a acceptat suferinta ca pe o jertfă pusă pe altarul pământesc de unde să vină la noi exemplul răbdării, al ascultării, al mersului fără cârtire în planul ceresc spre patria de sfiintenie a lăuntricului.
Acum când vara este pe sfârsite, poeta noastră este chemată să facă versuri cerului si să ajute la alte împliniri. Voi purta un gând înalt de recunostintă si pretuire toată viata, iar când voi fi tristă am să privesc în oglinda apusului ei răsfrânt pe misteriosul altar de faiantă al cerului, asteptând să primesc acele povete de întărire ce linisteau întotdeauna universul meu sufletesc. Voi privi spre acel colt de cer ca s-o aud citindu-mi din vietile sfintilor si din versurile sale scrise în limba văzduhului.
Cenaclul literar "Muntele măslinilor" condus de Florica Batu Ichim a tesut peste ani corzi sufletesti în altarul iubitorilor de literatură, căci mereu ea ne aduna la sezători pline de candoarea artei literare. Fiinta sa vibrantă si neistovită, ne dădea acea stare de calm, ca să ne putem coborî trăirea în savoarea poeziei românesti. Iată că marsul cadentat al istoriei, ne-a lăsat fără cuvinte, fără omul care ne aduna, care ne recita serenada vesniciei. Toată viata ei a fost un adevărat tâlc al credintei, al răbdării, al creatiei, arătate în propovăduirea binelui întipărit în fapte sau cuvinte. Vietuind în aria trăirii de multumire si recunostintă, arătându-ne mereu calea bucuriei prin simplitatea caldă a propriului exemplu.
Ultima dată cănd am vorbit la telefon i-am simtit firea posomorâtă, fortându-se să glumească, ca să îsi ascundă fruntea ca o boltă tulbure ce tuna peste viata ei. Am realizat atunci că vremea lăuntricului său nu era prea bună si în câteva zile furtuna a rupt firul prieteniei noastre. În acea clipă mi-am ascuns ploaia lacrimilor în pumni si am fugit la icoana Maici Domnului să cer îndurare.
Poeta noastră a călătorit prin pustiul vietii atâtia ani cu frica mortii în spate pe traseele spitalelor, cu busola sperantei că va mai fi o zi. Ce altceva decât rugăciunea îi aduna fortele lăuntricului ca să se bucure de lucrurile simple, de frumusetea naturii, de arta scrisului. Dar mai presus de toate, bucuria îi era deplină când copii si sotul ei erau sănătosi. În sinea ei nu se credea un om de pe primul rând ci ultimul, lângă cei nevoiasi, care îi tinuseră toată viata loc, lângă sfânta smerenie.
Acest infinit univers sufletesc, portretizat într-o biată suflare umană, întotdeauna sfioasă si demnă, si-a coborât capul în piept toată viata, până când evantaiul sufletesc si-a strâns resorturile si a plecat, ridicându-i fruntea si sufletul la cer.
Maria Sava
Kitchener
|
Maria Sava 9/7/2010 |
Contact: |
|
|
