Timisoara - MY LOVE
Au trecut atât de multi ani de atunci… Sunt 14 ani de la acel decembrie sangeros, ce a inceput in Timisoara.
In acesti 14 ani multi timisoreni, dezamagiti de noua societate democratica, plina de coruptie si nedreptati, au plecat in lume, alaturandu-se altor mii de romani dornici de ordine, bani si confort.
Astazi, dupa 14 ani, multi au uitat de relele trecutului si de decembrie 1989, si tinand pasul cu progresul, sunt gata sa critice viata capitalista ce s-a dovedit nu un paradis, ci o realitate.
Multi au uitat de cozile la lapte si carne, unii pentru ca nu au trebuit sa stea la coada, fie pentru ca statea altcineva pentru ei, fie ca se "descurcau".
Multi au uitat de faptul ca pe vremea aceea isi spuneau ca daca vor avea zilnic banane si Coca-Cola nu vor mai dori nimic de la viata.
Multi au uitat ca nimeni nu i-a pus sa plece de acasa, si ca imigrand nu fac nici un favor tarii adoptive, care a prosperat si fara ei.
Multi au avut imaginea simplista ca daca comunismul este o dracie, o masina a nemuncii si a nepotismului, capitalismul este un rai, o societate perfecta. Au ramas dezamagiti cand au constatat ca acest capitalism nu ii astepta cu bratele deschise, ca e nemilos, ca exista hotie la nivel foarte inalt, ca, pentru a mentine o bunastare si o economie artificala, sunt necesare razboaie si negot cu arme, ca pentru a avea toata lumea mancare cu duiumul, aceasta nu poate fi naturala, ca intotdeauna vor fi state sarace care vor munci pe nimica pentru cele bogate.
Multi au ajuns astfel frustrati, tanjind dupa o plimbare pe Corso, dupa o bere cu prietenii unde ar putea injura guvernul si ar putea sa critice pe toti, ca personajele lui Caragiale.
Ne pare rau pentru toti acestia. Ne pare rau ca si-au imaginat ca raiul e pe pamant. Ne pare rau daca cred ca ame-ricanii sunt mai rai sau mai buni decat altii, ca ungurii sunt mai rai sau mai buni decat altii, ca rusii, o data cu democratia s-au facut mai buni. Ne pare rau ca Timisoara a fost uitata pentru Baghdad, pentru Kabul, pentru Jessica Linch, si ne credem mai indreptatiti sa ne luptam cu CNN-ul, decat sa ne amintim de Timisoara.
Ne pare rau daca mai este cineva care crede ca a fost mai bine acum 14 ani.
A fost groaznic acum 14 ani!
Am fost si eu acolo, in Timisoara, acum 14 ani. Am petrecut si eu, alaturi de ceilalti entuziasti, cel mai straniu si frumos Craciun trait vreodata:
Craciunul Timisoarei. Am trait acele zile, nu ascuns si baricadat in casa, ci afara, pe strazi.
Am fost sambata, 16 decembrie, acolo, in Piata Maria, cu fetita mea de mana, ea avea atunci doar 9 ani. Era seara si priveam, muti de uimire, cum un grup de vreo 30 de tineri striga "Jos Ceausescu!" Am fost din nou pe strazi, duminica, de la 7 diminineata, si deja strazile erau pline de oameni. Lumea umbla intr-o procesiune ireala, cu vadita nedumerire si mirare in ochi, cautand cu infrigurare semne care sa le dovedeasca incredibilul, sa le dea asigurarea ca nu viseaza, ca dupa 45 de ani de mizerie comunista, Timisoara zice NU.
Si am fost in Piata Operei duminica seara, cand se ardeau volumele omagiale din librarii si soldatii, la fel de nedumeriti si infrigurati ca si noi ceilalti, ne-au infipt baionetele intre ochi.
Da, am fost acolo la Catedrala, luni, 18 decembrie, cand au tras in noi. Nu frica a domnit atunci, ci pura perplexitate; era imposibil sa crezi ca trag cu adevarat.
Si in ciuda a ceea ce s-a spus de catre vesnicii filosofi si critici dupa ce totul s-a terminat, gloantele acelea au fost mai mult decat reale, iar mortii ce au cazut atunci mai mult decat adevarati.
Si daca nu m-as fi adapostit, trezit din nedumerirea mea natanga de strigatele sotiei, probabil ca acest articol nu ar mai fi fost scris.
Am fost si marti, si miercuri, si joi, de dimineata pana seara, in Piata Operei, alaturi de altii mii. Am asistat miercuri, 20 decembrie, la memorabila scena a fuzionarii armatei cu demonstrantii; am chiuit de bucurie, alaturi de altii zeci de mii, joi, 21 decembrie, cand am aflat vestea ca "a inceput si in Bucuresti".
Iar vineri, 22 decembrie, inghesuit in multimea uriasa ce ocupa tot spatiul dintre Opera si Catedrala, am auzit ca o veste din cer, veste venita de la un geam de sus, dintr-o cladire din dreapta noastra, cum ca Tiranul a fugit. Asa a strigat atunci o voce de femeie, de sus de la geam, spre multime:
A fugit Tiranul!
Era 22 decembrie.
Trecuse exact o saptamana. Doamne!
Au fost necesare doar 7 zile sa se darame ceea ce dainuise jumatate de veac si parea ca va dainui vesnic.
Au trecut 14 ani de atunci. Sigur, cine isi mai aminteste? E mai important acum pentru unii sa se agite ca salvarea Jessicai Linch a fost o inscenare.
Asa cum s-a spus ca Revolutia din Decembrie a fost o inscenare. Sa va spun eu ceva: nu stiu cum v-ati fi comportat daca ati fi ajuns prizonieri in locul Jessicai. Fiindca lumea, prea cuprinsa de a critica si a filozofa, uita esentialul si anume ca fata aia de 20 de ani a trait o experienta groaznica. Sigur, totdeauna se vor gasi destepti care sa spuna: pai, cine a pus-o? Au pus-o banii; asa cum aceiasi bani ne-au pus pe noi sa emigram. Tot asa, indiferent de mani--pularile din vremea Revolutiei (numai naivii cred in revolutii spontane si victorioase), noi la Timisoara am fost in plin razboi. Si as fi vrut ca unii dintre marii critici sa fi fost langa mine.
Acuma, de Craciunul anului 2003, sa ne rugam :
da-ne Doamne darul amintirii!
|
Mircea Tamas - Toronto 12/16/2003 |
Contact: |
|
|
