Ctitorii - Episcopia Ortodoxă Română a Italiei
Au trecut mai bine de trei decenii de când ortodoxia românească a început a se ctitori în Italia, întemeind în vremuri potrivnice credintei cea dintâi parohie la Milano. Si ctitorii s-au perindat, cum era si firesc, si au lăsat înmultitele semne ale trecerii lor în peninsulă, astfel încât, odată căzute zidurile reci, lăcasurile de închinăciune întemeiate “ad aspera “ s-au înăltat “per astra” si sporesc de-atunci neostoit. Cum totul tine de marea saga a deschizătorilor de drumuri întru credinta străbună, vocatie de netăgăduit a neamului românesc, la scurtă vreme după 1990 s-a întemeiat si cel dintâi Protopopiat Ortodox Român al Italiei, ridicat apoi la demnitatea de Vicariat. O constelatie de parohii a luat fiintă în toate zonele populate de români, cu binecuvântarea Patriarhiei Române, sporirea aceasta culminând cu crearea în 2007 a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (inaugurată în 2008). Organizată în prezent în 16 protopopiate, aceasta e parte integrantă a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale din Paris.
Episcopia Ortodoxă Română a Italiei are sediul la Roma si jurisdictie canonică peste toți credincioșii ortodocși români și moldoveni de limbă românească, aflați pe teritoriul întregii Italii.
Omul sfinteste locul, spune un vechi proverb de pe la noi, si locurile în care au durat acesti părinti spirituali, purtători de duh sfânt , sunt multe…
Ciresar 2010 . Drumul e galben-lutos si se rânduieste curat , ca un român duminica. Sunt acasă, în România, pe o colină romană, la sediul episcopiei. Am în minte “peregrinul transilvan” si mă surprind gândind la “rătundul lumii”…si la Ion Codru Drăgusanu. Si conexiunea mentală asază cuminte, în lăcasul stiut , numele unui alt sibian, Badea Cârtan, cel venit pe jos acum mai bine de un secol , tocmai din Cârtisoara pentru a cerceta cu ochii lui cetatea Romei, si Columna lui Traian si-a întelege vorbele cronicarului “că de la Rîm ne tragem”. Ei sunt românii la care mă raportez acum, nu as putea spune din ce pricină , gândind la Preasfintitul Episcop Siluan .
Mi-e greu să vorbesc despre Preasfintia Sa, asa cum o fac referindu-mă la alti Oameni Mari. Nu trebuie decât să-l cunosti , să-i adresezi câteva întrebări si să-l ASCULTI, ca să-ti dai seama cât e de diferit de tot ceea ce se spune, se zvoneste, se sopteste.
Ca să purcedem simplificând lucrurile si să reducem totul la spunerea unei biografii, ar fi foarte putin si lipsit de miez. Din punctul meu de vedere, care poate fi foarte bine doar…un punct, fiinta umană e oglinda faptelor proprii, iar Preasfintia Sa, chiar dacă mă astept să conteste cele spuse aici, e pentru mine ( si ca mine sunt multi “ai multului rotund” , cum metaforiza Cosbuc , care gândesc la fel) un ÎNTEMEIETOR , asa că am să las deoparte, pentru mintile mai doctrinare cronologii, prezentări sinoptice si alte asemenea artificii pe care, desigur, orice om scormonitor le găseste în internet.
Nu pot eluda câteva elemente, totusi, de natura biografică, accentuând latura spirituală a acesteia , fiindcă personalitatea cu care încerc un dialog, nesocartic, e construită parcă după alte legi decât cele cunoscute. Prin urmare tiparele, modelele nu functionează , asa că voi spune doar că Preasfintia Sa Siluan e un om cu vocatie de păstor de suflete si de deschizător de drumuri, sibian de origine, dintr-o localitate, Gura Râului. “Gura de rai” din sufletul fiecăruia, as adăuga, pentru că nimic nu e întâmplător atunci când ai de-a face cu oameni care schimbă fata lucrurilor si-a lumii.
În doar câtiva ani de la hirotonie, 1994, Presfintia Sa Siluan a lăsat semne ale trecerii lui prin mai multe tări, fiindcă s-a ocupat direct, cu meticulozitatea ardeleanului, de buna desfăsurare a vietii monahale în Mitropolie, organizând si rânduind parohiile si comunitătile noastre ortodoxe din Spania, Portugalia si din sudul Frantei. În iunie 2004, Preasfintitul Episcop Siluan ( episcop vicar la acea vreme al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale ) a fost numit episcop vicar pentru Italia, unde existau atunci 34 de parohii.
Mai apoi, începând cu data de 1 august 2004, a primit sarcina pastorală, misionară, administrativă si de reprezentare a Bisericii noastre în Italia (Vicariatul Italiei). Urmare a hotărârii Adunării extraordinare a clerului din Italia de a se înfiinta Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Gavedo, 8 mai 2007), aprobată de către Adunarea Mitropolitană (Limours, 1 iunie 2007) si de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Bucuresti, 21 iunie 2007), a fost ales drept unic candidat de către Colegiul electoral al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (Paris, 19 februarie 2008), iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales ca cel dintâi Episcop ortodox român al Italiei (Bucuresti, 5 martie 2008). A fost înscăunat de către Mitropolitul Iosif înconjurat de un sobor de arhierei din țară și din străinătate, la Lucca, în ziua de joi, 8 mai, 2008.
De la înscăunarea sa, la fel cum a procedat în Spania odinioară, a început si în Italia demersuri cu caracter oficial în vederea recunoasterii juridice de către stat a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei si a reusit crearea altor noi parohii ortodoxe, numărul lor sporind de la 34 la 122. În acesti ani s-au redeschis pentru prima dată după secolul al XI-lea 4 mănăstiri ortodoxe pe teritoriul Italiei (Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea Bunavestire, Sfântul Ioan Seceratorul-Bivongi si Sfintii Cosma si Damian) si a fost creat un schit (Sfântul Ilie).
Ceea ce îl defineste , dincolo de cifre, pe Preasfintia Sa Părintele Episcop Siluan, e aplecarea spre oameni, spre tineri mai cu seamă. E acea parte a personalitătii sale care nu poate fi prinsă în vorbe, o notă de inefabil care nu se supune spunerii, textului, rigorilor gramaticesti.
Aceasta e de fapt trăsătura fundamentală care mi-a dat de înteles că mă adresam cui trebuie, că vorbim aceeasi limbă si că nutrim acelasi crez în “misia” românilor intelectuali, al căror rost aici e să educe, să culturalizeze, să formeze oamenii.
Spirit modern si luminat , Preasfintia Sa Siluan e o personalitate deschisă înnoirilor, primenirilor, modernizării, dialogului. Fie că a fost vorba despre “ a face iscusită zăbavă cu cetitul cărtilor” ori despre rosturile unor biblioteci cu fond de carte românească la care să aibă acces conationalii nostri, sau că s-a adus în discutie utilitatea unei publicatii culturale tipărite, realizate sub egida episcopiei, am desoperit mereu disponibilitatea domniei-sale la dialog.
I-am solicitat Preasfintiei Sale Episcopul Siluan să răspundă la câteva întrebări legate de lucrarea de întemeiere pe care biserica ortodoxă română a început-o în Italia în urmă cu trei decenii, si-a rezultat ceea ce se vede în continuare.
Calea de acces
Motto: "Am fost cuprins de iubire pentru toată zidirea lui Dumnezeu(...)"
Sfântul Siluan Athonitul
Preasfintia–Voastră, cum credeti că poate fi mentinută cultura de origine în comunitătile românesti constituite în afara granitelor după anii ‘90? Ce actiuni concrete socotiti că ar fi potrivite pentru a completa si continua lucrarea începută de biserică si cui ar trebui să-i revină acest rol ?
P.S.Episcopul Siluan: Consider că prima condiție pentru a se putea vorbi de menținerea culturii de origine în comunitățile românești este propriu-zis faptul ca acestea să existe efectiv și să aibă la baza constituirii lor motivații ”sănătoase” și autentice… Adică să depășească nivelul ”grătar, mici, bere, manele”…, etc. Apoi cred că este cazul să se definească concret care sunt elementele constitutive ale ”culturii de origine”, lucru foarte necesar în condițiile de confuzie și relativism cultural în care se trăiește în zilele noastre și pe care le promovează, cu mici excepții, posturile de televiziune și de radio sau ziarele și revistele care se propun spre consum… Pentru a putea cultiva adevăratele valori ale culturii noastre este neapărată nevoie de ”surse„ care să le promoveze și mai ales să le propună spre ”gustare„ în locul ”subvalorilor” culturale care se cultivă și se propun în general prin mijloacele de informare în masă. Biserica noastră, exemplul prin excelență de ”comunitate românească”, este promotoarea valorilor autentice tradiționale, acolo unde dispune de spațiul necesar, nu doar pe plan creștinesc și spiritual ci și pe plan cultural și de tradiție românească autentice. Prin ”școala duminicală”, pentru copii, și prin manifestări publice, organizate atât la nivel parohial cât și la nivel național sau eparhial, se veghează la transmiterea și la promovarea elementelor fundamentale ale culturii noastre. Pentru a putea avea însă un impact cu adevărat puternic asupra comunității, consider absolut necesară acționarea pe mai multe planuri, prin mai multe mijloace: adică și prin intermediul altor instituții ”oficiale” sau nu – prin asociații, de exemplu, care să pună pe planul doi ”propriile interese” - și mai ales cu mijloace cât mai variate: televiziune, radio, reviste, ziare, care să fie promotoare ale valorilor autentice, care sunt nu doar ”hrănitoare” ci și ”formatoare” de suflet, de minte, de caracter… Televiziunea și radioul Trinitas, ziarul ”Lumina”, organele oficiale de informare ale Bisericii Ortodoxe Române sunt exemple, pentru cei care au acces la ele, de promovare ale acestor valori prin biserică. Însă cred că e mare nevoie ca și pe plan local să se lucreze la cultivarea propriilor valori și mai ales la transmiterea lor generațiilor care urmează.
Românul adult e legat de biserica strămosească si îsi regăseste identitatea în cult, în credintă. Dar ce se întâmplă cu copiii lui ? Mai vorbim despre aceeasi realitate ? Traversează copiii români o criză de identitate ? Ce rol au familia, biserica si comunitatea în solutionarea acestei problematici ?
P.S.Episcopul Siluan: Cred că prima și cea mai mare responsabilitate în transmiterea și cultivarea valorilor fundamentale, atât pe planul credinței cât și pe planul valorilor culturale tradiționale care împreună constituie identitatea noastră, îi privește pe copii. E evident că aceștia nu mai petrec în aceeași realitate ca cea a satului tradițional românesc sau, cel puțin, într-un mediu românesc… Iar lucrul cel mai îngrijorător este că lanțul ”obișnuit” de transmitere a elementelor constitutive ale identității noastre creștinești și românești, adică prin bunici și părinți, este cu totul bulversat prin ”absența” bunicilor și prin ocupația aproape permanentă a părinților care, la rândul lor, și atunci când ar dori să dea mai departe ce au primit, nu mai prea au ce să transmită, ei înșiși având carențe serioase sau chiar lacune considerabile, atât în materie de credință cât și în materie de cultură și tradiție românească. Această situație îi expune pe copii la pierderea parțială sau totală a identității ”de origine”, pe fondul lipsei unui ”transmițător” al sistemului ”imunitar” al sufletului și al întregii sale persoane. De aceea comunitatea bisericească, prima ”societate” românească pe care copiii o pot întâlni și cunoaște, este chemată să joace rolul pe care nici bunicii, nici părinții nu îl mai pot sau nu îl mai știu juca, în a ”preda” copiilor - și, concomitent, părinților - temelia identității lor creștinești și românești. Astfel se reia lanțul întrerupt al tradiției – predaniei – atât la nivel bisericesc – comunitar, cât și la nivel familial, nivel fără de care șansele de a izbândi devin foarte mici…
În ce valori cred românii trăitori dincolo de fruntarii, Preasfinția Voastră ? E doar “iubirea de arginti”, dacă e să-l parafrazăm pe sententiosul B.P.Hasdeu, cea care-i motivează , asa cum se spune ? Se înscriu ei, psihologic vorbind, în profilul definit prin dictonul ”ubi bene, ibi patria “?
P.S.Episcopul Siluan: Românii trăitori prin străinătăți cred în valorile care li s-au ”predat” de înaintașii lor. Dacă acestea sunt autentice sau nu, ei caută în mod automat să le trăiască și să le transmită mai departe copiilor lor. Fenomenul îmbucurător și încurajator este acela că, acolo unde li se propun valorile autentice, adevărate, ale credinței și ale sufletului românesc, ei au capacitatea să le recunoască și să le redescopere sau să le descopere, deși sunt pe pământ străin. Constatăm că, atunci când sufletul și întreaga ființă se ”hrănesc” cu hrana cea adevărată, persoana, nu doar își regăsește echilibrul și liniștea, atât de prețioase în vacarmul sufletesc în care își petrece viața, dar are și capacitatea de a asimila în mod sănătos și selectiv toate valorile pe care i le transmite societatea în care trăiește, îmbogățindu-se și lărgindu-și astfel orizonturile și integrându-se totodată armonios în aceasta.
Considerati util un ziar cultural laic, sub egida Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei? Ar putea contribui acesta la atingerea unor obiective cum ar fi culturalizarea , socializarea , integrarea ? Cum l-ati vedea realizat?
P.S.Episcopul Siluan:Consider nu doar ”util” ci necesar un ziar cu caracter cultural, pe care persoanele dăruite cu darul scrisului dar și cu un orizont cultural închegat și matur, să-l constituie într-un organ cu caracter atât formator cât și educativ pentru toți cei ce, fie au uitat, fie nu cunosc, nestematele culturii noastre în toate valențele ei: literatură, istorie, artă, tradiție populară, etc… Totodată cred că un asemenea ziar trebuie să aibă și o deschidere către societatea în care trăim și care are ”dreptul” și, aș îndrăzni să zic, ”îndatorirea” de a cunoaște, măcar în parte, izvorul de cultură și de tradiție care stă la baza identității noastre și care poate să îmbogățească patrimoniul ei cultural. Prin urmare, episcopia noastră socotește foarte binevenită și susține o asemenea inițiativă din partea celor care doresc să își pună cunoștințele de cultură în slujba fraților lor care pribegesc pe pământ străin.
Vă rog să adresati un cuvânt de încheiere , Preasfintia Voastră , celor ce vor citi acest interviu .
P.S.Episcopul Siluan: Tuturor cititorilor acestui interviu le pun la inimă faptul că realitatea în care petrec frații noștri care se află pe pământul Italiei este mult mai complexă decât au putut-o descrie cele câteva reflecții pe care le-am făcut mai sus. Este vorba însă de o realitate cu un potențial spiritual și cultural foarte mare, care merită cunoscută din interior și care promite foarte mult, cu condiția ca știința și darurile fiecăruia să se pună în slujba obștească, spre creșterea și împlinirea tuturor deopotrivă. Sperăm că tratarea subiectului de mai sus poate să constituie un stimulent și pentru cei care, deși sunt ”acasă”, riscă la fel de mult să-și vadă diluată identitatea înghițind fără discernământ surogatul de cultură și de spiritualitate care de multe ori li se propune.
Vă multumesc.
Mirela Corina Chindea
Tarcento, Italia
|
Mirela Corina Chindea 9/6/2010 |
Contact: |
|
|
