Fecioara Maria - floarea darurilor si florile sale
“Măreste sufletul meu pe Domnul. Si s-a bucurat
Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a
căutat spre smerenia credincioasei Sale. Că iată,
de acum mă vor ferici toate neamurile”.
(Luca 1, 46-49, Cântarea MARIEI)
MARIA, în limba protodacă înseamnă: Cea aleasă, Cea binecuvântată, Cea credincioasă, Cea dorită, Cea frumoasă, Cea iubitoare, Cea înteleaptă, Cea strălucitoare, Crăiasă, Regină, Împărăteasă.
MARIA este sinonimul Frumusetii, al Puritătii, al Dorului, al Bunătătii, al Dăruirii, al Fecioriei.
MARIA Fecioara înseamnă castitatea absolută, desăvârsirea spirituală, PurureaFecioara.
MARIA este singurul nume consubstantial cu Fecioara, cu puritatea, cu desăvârsirea. De aceea Dumnezeu l-a ales dintre toate numele mari si frumoase: Ana (Doamnă, Milă), Anastasia (Înviere), Angela (Înger), Benedicta (Binecuvântare), Casiana (Ana cea aleasă, cea distinsă ), Daciana (cea care posedă puterea, măretia ), Diana (divina, lumina,), Ecaterina (purtătoare de coroană ), Elena (strălucirea soarelui), Elisabeta (perfectiune, desăvârsire), Filofteia (iubitoare de Dumnezeu), Paraskeva (Sfânta Vineri), Sânziana (Cea frumoasă), Teodora (dorul după Dumnezeu, darul lui Dumnezeu ), Veronica (purtătoare de victorie), Zamfira (Safirul de mare pret), etc.
MARIA, la protodaci era complimentul pentru o Femeie frumoasă, pentru o Femeie dragă, înlocuind deseori expresia “Draga mea” cu “Maria mea”.
MARIA, învesmântată cu mireasma virtutiilor ceresti, înseamnă pur si simplu Frumusetea iubirii, unde razele sufletului Ei dumnezeesc, respiră de atâta frumusete, surâzând angelic tuturor oamenilor frumosi, binevoitori si credinciosi.
Credinta si Nădejdea MARIEI sunt sentimentele intimitătii Ei divine, care se preling statornic din lumina vesnicului Soare-Fiu-HRISTOS, cuminecându-ne în fiecare clipă cu vinul extazului în fata minunilor Sale.
MARIA e Cântul, care încântă întreaga Cântare a Cântărilor, topind sufletele noastre în culorile mirifice ale bucuriei. Deseori simtim cum lumina dorului Ei pătrunde înăuntrul inimilor si auzim cum suspină diafan si repetat cântul.
MARIA e cântec si mărturisire totodată. Cântă si mărturiseste dragoste Ei pentru Cer si Pământ, pentru iubire si suferintă, ca o revărsare a desfătării paradisiace, peste însoritele gânduri, înflorite în CUVÂNTUL Mângâierii, ce cântă Taina Învierii.
MARIA, prin încrederea deplină în Dumnezeu a urcat Suisul divin, ajungând să cunoască Frumusetea absolută a CREATORUULUI, si-a spălat inima în aurul topit al rugii, licărind apoi adieri peste tărâmul nesfârsit al iertării.
MARIA în rugăciune si adevăr, în dragostea pentru frumos s-a reînrădăcinat în esenta trăirii supreme a dumnezeirii, înmugurindu-i frumoasele cuvinte, cuibărite în lacrimile bucuriei.
MARIA a purtat Chipul dumnezeiesc pe pământ îndumnezeind oamenii. Privirea Ei tivită cu petale si aurori tresaltă pe aripa linistii albe Florile îsi mângăie petalele în mireasma sufletului Ei, care le presară roua noptii pe fruntile diamantine. Printre Flori, Umbra Ei albă le brodează frumusetea cu primele raze de soare îngemănate-n scânteieri. Îsi caută sufletu-n corola de flori, acolo, unde lumina-I dorintă de zbor. Pe cerul înstelat, unde temeri nu sânt, Chipul Ei împărătesc si curat ca lacrimile lumii de flori, urcă mereu, seară de seară umplând necuprinsul zărilor cu taina Ei ce curge în râuri de lumină. Pe pământ, Regina milosârdă a izbăvirii a ars de dor în Rugul nestins al iubirii. Cuprinsă de această vâlvătaie sufletul i s-a revărsat în cascade tulburătoare risipăindu-se în statornice prietenii cu cei alesi ai Preamăritului Fiu. S-a micsorat în sine, pentru a se mări în Cel ce este însăsi Dragostea. În sufletul Ei, lumina Arhanghelului Gavriil, pe care o visase si o dorise atâta, se revarsă de atunci primenindu-si frumusetea si dorul si durerea si fericirea. Cugetul i s-a asezat în linistea ce deschide potirul de gând, ca un cer nou, ca o catapeteasmă a Crucii, ce picură în candela sufletului o lumină roditoare, izbăvitoare si mântuitoare.
Si totusi, în Poiana Dorului Ei se zăresc parcă o FLOARE ALBĂ si-o Frunte însângerată. Stropii de sânge ai Fiului drag îi lucesc în lacrimi ca rubinele unei Coroane scumpe.
MARIA este VIATA ei si Destinul Daciei noastre.
MARIA e numele sfânt si suprem al cinstirii.
DACOROMÂNIA este Natiunea Ei, în care MARIA FECIOARA e cea mai presus cinstită si mai preamărită.
Slăvită fii în veci a noastră Crăiasă!
MARIA BRÂNCOVEANU
Maria Brâncoveanu s-a născut în familia postelnicului Neagoe, fiul lui Vodă Antonie din Popesti (1669-1672), o familie bogată în copii (sapte) si avere. Maria era o tânără jupânită frumoasă, distinsă si bine educată. A avut norocul unei căsnicii princiare, cu destoinicul boier Constantin Brâncoveanu, paharnicul unchiului Vodă, care a avut un cuvânt hotărâtor în această căsătorie (în 1674) si care s-a derulat între extaz si agonie, cu ani de belsug, de pace, de mărire, de jale, de suferintă si de jertfă. A fost o familie crestină binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii; 4 băieti si 7 fete, vlăstare boieresti, ce s-au învrednicit de o bună si aleasă crestere voievodală. Când a urcat pe treptele tronului Tării Românesti, Doamna Maria, se dovedise a fi o fiică evlavioasă a Bisericii străbune, o mamă bună, o sotie fidelă si devotată. A ridicat în centrul Bucurestilor Biserica dintr-o zi (1703), Biserica Sfântul Gheorghe Nou, începută de Vodă Antonie, mănăstirea Hurezi-Vâlcea, refacerea Mănăstirii Dintr-un lemn-Vâlcea, etc. A construit împreună cu Vodă Brâncoveanu Palatul Curtii Domnesti, cu o frumoasă grădină ce cobora până la malul Dâmbovitei, peste care era un pod ce se lega de altă strălucită grădină, în mijlocul căreia se înălta impunător un alt palat, continuând apoi cu palatele de la Mogosoaia, Potlogi, Pitesti, Brâncoveni, Serbănesti, etc.
Doamna Maria s-a dovedit un sprijin pretios Voievodului, stiind rostul fiecărei case, al fiecărei mosii, al tuturor sumelor de bani trimise spre păstrare si fructificare la băncile din Viena, din Venetia, din Amsterdam.
În perioada de extaz a domniei, Doamna Maria a avut un rol secundar, tainic si aproape sters. Când sultanul a hotărât mazilirea lui Vodă Brâncoveanu, Doamna Maria, cu instinctul ei îngeresc si-a rugat sotul să plece la Târgoviste, unde se simtea mai în sigurantă. Pe capul ei regal se adunau norii negrii ai unor prevestiri înfricosătoare. Prima lor fiică, Stanca, văduva lui Beizadea Radu Ilies s-a îmbolnăvit subit intrând rapid în agonie si prevestind sfârsitul tragic al dinastiei lor: “În fierbinteala mortii începu să aiureze. Îsi cheamă mama si surorile si le arată, halucinată, pe peretele din fata palatului, o ceată de turci, luând pe tatăl ei de grumaz si ducându-l în lanturi la Stambul” (Constantin Gane, Trecute vieti de Doamne si Domnite, vol.I, Ed. Orizonturi, Bucuresti, p. 426).
Marti, în Săptămâna Patimilor anului 1714, Drama Brâncovenilor a sosit odată cu Aga Mustafa, un vechi prieten al Voievodului (cât de prieten îti poate fi turcu?!)
În Miercurea Mare, ziua vânzării, lui Iuda în palatal lui Vodă, în sala Tronului, capugiul Mustafa, i-a pus pe umăr năframa neagră a mazilirii. Doamna Maria si fetele ei, tocmai soseau de la tară, de la mosia Mogosoaia, găsind portile palatului păzite de turci, aflâ costernată cele întâmplate.
În Joia Mare, palatul brâncovenesc, găzduia doi domni: unul vechi si mazilit si altul proaspăt căftănit, ca urmare a trădării, Stefan Cantacuzino, văr primar cu binefăcătorul său pe care l-a vândut turcilor pentru a-i lua domnia.
Vinerea Mare a Sfintelor Patimi si-a luat la sânul ei familia domnitoare a Brâncovenilor (12 la număr), ducându-i la păgânescul Stambul, la 17 Aprilie 1714. Bărbatii au fost închisi în vestita închisoare Edicule, a Celor Sapte Turnuri, supt pământ, iar Doamna Maria cu nora Anica, sotia lui Constantin, cu plodul ei de 7 luni, întru-nul din turnuri. Au început aproape 4 luni de torturi pentru Vodă, spre a mărturisi averile. Deseori aceste torturi cumplite: cercuri în jurul capului, fier înrosit pe piept, s.a. se desfăsurau în prezenta Doamnei Maria. În schimbul eliberării si chiar al reînscăunării, sultanul pretindea nici mai mult, nici mai putin decât 20 000 de pungi cu aur, adică echivalentul a 10 milioane aur.
În 15 August 1714, Ziua Adormirii Maicii Domnului- Sfânta Maria Mare, Doamna Maria si-a “sărbătorit” Sfânta Zi (si ziua numelui ei) asistând de la ceasul 9, la decapitarea martirilor domnesti: mai întâi ginerele Enache Văcărescu, apoi al coconilor Constantin, Stefănită, Radu, Mateias si la urmă al bătrânului Domn, născut în aceeasi zi, împlinind vârsta de 60 de ani. Când a lovit călăul capul Voievodului a rămas spânzurat de trup. Cele 6 capete boieresti au fost înfipte în sulite si plimbate pe străzile Stambulului, iar trupurile aruncate în mare.
În acea zi, a simtit si a înteles profund adâncul de durere care i-a sfâsiat inima Sfintei Fecioare la picioarele Crucii de pe Golgota, când iudeii i-au răstignit Fiul său iubit.
În acea zi, Doamna Maria Brâncoveanu a simtit si a înteles profund adâncul de durere al Golgotei Neamului Daco-român si al familiei ei voievodale, care i-au sfâsiat sufletul, brăzdându-i chipul cu lacrimi de sânge, nădăjduind totodată în cutremurătoarea si luminata biruintă a suferintei, căci Domnul ei, Domnul Tării si copiii urmaseră Sfintelor Pătimiri ale Împăratului Hristos- Domnul Cerului si al Pământului. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, trupurile au fost “pescuite” si duse în insula Halki în marea Marmara. Doamna Maria cu cea i-a mai rămas în viată a fost închisă 7 luni de zile la închisoarea Bostangibasa, când la sfârsitul lui Marie 1715, în schimbul a 100 de pungi aur, împrumutate de pe piata Stambulului cu 30% dobândă si-a găsit răscumpărarea, cu fata Domnita Bălasa, nora si nepotul, dar nu definitiv, ci exilată la Kutias pe tărmul Mării Negre, în Caucaz, pentru încă un an si jumătate, prin “purtarea de grijă” a aceluias Vodă Stefan Cantacuzino, ruda si finul lor de cununie. A sosit în capitala Bucuresti la începutul lui Noiembrie 1716, odată cu noul domn Ion Mavrocordat, fratele lui Vodă Nicolae Mavrocordat (făcut prizonier în Ardeal, după dezastrul otomanilor în lupta cu germanii). Stefan Vodă-uzurpatorul fusese si el la rându-i mazilit si decapitat. După decesul lui Ion Mavrocordat si întoarcerea fratelui prizonier Nicolae, Doamna Maria a primit învoirea lui Vodă să aducă trupul lui Constantin Brâncoveanu de la mănăstirea Halki si înmormântat în biserica Sfântu Gheorghe Nou, în Iulie 1720.
Unul din stâlpii sustinerii sperantei si credintei Doamnei Maria a fost si mitropolitul Hrisant al Cesareei, cu care a întretinut o frumoasă corespondentă, din care redăm un crâmpei:
“ 17 Iulie 1719
Maria Brâncoveanu, către Patriarhul Hrisant Notara
Despre retragerea Domnului si numirea ginerului ei
Iordachi ca Logofăt.
Maria, cu mila lui Dumnezeu, Doamnă a toată Ungrovlahia, preasfintite de Cesareia, chir Hrisant, ne închinăm cu iubire Preasfintiei Voastre, iar Domnului nostru Iisus Hristos cel născut din Fecioară, să dea si să hărăzească Preasfintiei Voastre sănătate, voinicie, fericire si împreună cu mântuirea sufletească, toate cele dorite.
Două scrisori le-am trimis alaltăieri cu Stolnicul chir Mateiu Fericirii Tale, care, de se va întâmpla să meargă cineva la Constantinopol, rugăm a se trimete.
Nora mea, Anita, se închină si sărută cu evlavie sfintita-Ti dreaptă; de asemenea si nepotii mei Constantin si Măriuta, care si-au si împărtit cele trimese lor frăteste si fără vreo supărare, si foarte multămesc Fericirii Tale că nu-i uiti. Acestea. Iar anii Fericirii Tale fie de la Dumnezeu preamulti si cu totul fericiti si rugăciunile-ti ascultate de Dumnezeu, cu noi.
A Fericirii Tale fiică întru Hristos
si la porunci, Maria Doamna.” (reprodusă după N. Iorga, Documente grecesti privitoare la istoria românilor, partea a II-a, 1716-1777, Bucuresti, 1917, pp. 854).
Împrejmuită de dragostea jertfei sotului si a copiilor, de ultimile cuvintele de îmbărbătare si de iertarea trădătorilor si vrăjmasilor, ca de zidurile unei cetăti domnesti, Maria Doamna, în lacrimile dorului ei sfânt a primit lumina si mângâierea Preasfântului Duh, brodată de mucenicia celor dragi sufletului ei, gustând din plin paharul amar al chinurilor si al suferintelor trăite de sfintii mărturisitori, reunind astfel aura divină a unei Familii mari de Sfinti Voievozi Daco-români.
MARIA- IOANA CANTACUZINO, PROZATOARE.
“Să nu ne uităm mortii! Pentru multi dintre ei,
memoria noastră va fi singurul mormânt.
Mortii sunt trăsătura de unire care leagă
diferitele momente ale istoriei unui popor.”
(Maria- Ioana Orlea Cantacuzino)
Maria Ioana Cantacuzino s-a născut în Bucuresti, la 21 Aprilie 1936, fiica lui Constantin Cantacuzino si Anca Diamandi. Urmasă a distinsei familii boieresti (cu meritele unora si relele altora în istoria noastră), nepoată a lui George Enescu, Maria a încununat cu strălucire blazonul ei aristocratic. Avea 9 ani, când o imagine puternică a marcat-o prima oară: “Era după război. Bombardamentele se terminaseră, Stăteam cu mama înapoia obloanelor lăsate. Strada era pustie si, deodată, au apărut doi soldati rusi. Nu pot să-i uit, aveau kalasnikoavele pe piept gata de tras, mărsăluiau. Atunci am înteles că eram…eliberati-ocupati. Cred că acest moment al istoriei noastre trebuie repus în cauză, această imensă minciună:noi am fost eliberati de rusi pe hârtie; în realitate, am fost ocupati si rusii s-au purtat ca niste ocupanti. Armata sovietică se prăvăleste peste tară în 1944. În sate, soldatii jefuiesc, omoară, violează femeile si fetele. În orase, această ocupatie se resimte diferit, dar câte nu se întâmplă!” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ti boarfele si miscă! Interviu realizat de Mariana Marin, Ed. Compania, Bucuresti 2008, p. 10).
În 1952, a fost arestată pe când era elevă în clasa a X-a, sub acuzatia de complot si actiune suversivă împotriva statului si condamnată 4 ani. A executat 3 ani. Este rearestată în 1960, pentru câteva luni. Termină cursurile liceale, sectia fără frecventă “Ion Luca Caragiale” în 1965. Este încadrată proletar, iar după 1980, pleacă în Franta unde obtine azil politic.
Dornică de aventură si eroism, fără simtul primejdiei, micuta Marioara a crescut sub aureola partizanilor. A fugit de acasă cu gândul la cei din munti. N-a ajuns decât la manifestele scrise de mână si puse în cutiile postale. Era un grup de rezistentă din care făceau parte Mihail Sturdza, Radu Miclescu, Ionică Varllam, Mihnea Stefănescu,s. a.
A urmat apoi cătusele, arestarea, anchetele repetate cu palme si înjurături în “Campusul” Rahovei, chinurile de la Văcăresti, cu mama Leana din Câmpulung Muscel, torturată pentru că nu si-a denuntat sotul, partizan în lotul Colonelului Gheorghe Arsănescu, ferocitatea gardiencelor de la jilava, centrul de triere si recordul de promiscuitate de la Ghencea, revederea mamei prima oară la Pipera, prin sârma ghimpată, Tîrgsorul care avea si o sectie pentru mame cu copii, lunile de carceră de la Mislea cu permanentele perchizitii, totdeauna pe neasteptate, întâlnirea cu Gabi Mota, care lucrase pe un slep la Canal, stiind multe amănunte despre “Canalul Mortii”, Mislea cu sectia ei specială de tesut covoare, renumită pentru export si tot la fel de celebră prin personalitătile pe care le-a “găzduit sub cupola misterului”, celor trei sectii “Secrete”. “Secretele”nu aveau drept de muncă, erau isolate de celelalte detinute si nu ieseau decât o oră pe zi la plimbare. Două camere de câte 40-50 de femei formau “Secretul Mic”. Într-una din aceste camere fusăseră grupate legionarele, în cea de-a doua cameră erau amestecate politicele cu condemnări mai mici…În fundul culoarului, complet în afara circulatiei si perfect izolat, era “Secretul Mare”. Acolo supravietuiau în totală izolare, prin forta lor spirituală, câteva politice cu mari condemnări, de la 10 ani la “pe viată“, si care erau considerate dusmance ireductibile ale regimului. Un fel de monstri”. (idem. p.65).
A urmat presiunea psihică exercitată abundent la Ploiesti, din nou la Jilava cu greva foamei si în Rahovei Doi, la “Lanturi”, între furie si teamă la Malmaison, Ministerul de Interne… si în sfârsit asa zisa libertate. “Socotind că m-am foit prin tară, de la o puscărie la alta, de treisprezece ori în- foarte exact- doi ani si unsprezece luni si înmultind cu numărul de peste două milioane ale detinutilor care au trecut prin puscăriile din anii 1947-1965, plus cei din 1965 si până astăzi, se pot imagina miliarde de trasee ale disperării. Un păienjenis de durere care înfăsoară tara, împiedicând-o să respire ca o tară liberă…”.(idem. p. 108).
Rămasă în libertate Acasă, debutează ca scriitoare în 1968, cu schite, povestiri, romane, iar din Noiembrie 1980, devine cetătean francez.
MARIN TĂNASE, PREOT.
Marin Tănase s-a născut în comuna Tetoiu judetul Vâlcea, la 11 Noiembrie 1893, într-o familie de buni crestini si harnici gospodari. A absolvit scoala primară în satul Serbănesti si la Craiova, Seminarul Teologic “Nifon Mitropolitul” din Bucuresti. S-a căsătorit în 1916 cu Victoria Diaconescu si a fost hirotonit preot pe seama parohiei Văleni-Vâlcea. Începând războiul, părintele Marin a devenit preot confesor la diferite unităti militare din Moldova, mai ales pe frontul de la Mărăsti si Mărăsesti. Pentru eroismul său a fost premiat cu numeroase distinctii militare.. A construit câteva cimitire de eroi în Moldova. După terminarea războiului îsi reia misiunea si apostolatul de preot, înfiintând si prima Bancă populară din comuna Tetoiu. A continuat cu înfintarea unei biblioteci parohiale, un cămin cultural, “Comitetul pentru Monumentul Eroilor”, ridicând cel mai frumos monument închinat eroilor pe teritoriul judetului Vâlcea. La Văleni a slujit până în 1923, apoi s-a transferat la parohia Câmpeni-Măneasa din comuna sa natală. Numirea pentru această parohie i-a fost conditionată de liberali pentru a intra în rândul lor. (AMJDIM, fond Penal, dosar 8568, f. 32) Nemultumit de politica liberalilor avari înavutirilor si în special de măsura abuzivă a ministrului Argetoianu, care a blocat salariile preotilor, la insistentele preotului Gheorghe Doară din Stroiesti, în Aprilie 1933, părintele Marian s-a înrolat în Miscarea Legionară. Aici a înfiintat cuibul “Valea Oltetului”, cu ajutorul căruia va repara biserica si drumurile comunale. Intră în vizorul episcopului Vartolomeu Stănescu, care îi cere demisia. După uciderea lui I. G. Duca, părintele găsit nevinovat este totusi arestat si sechestrat 45 de zile de Legiunea de Jandarmi Vâlcea. Se supune dorintei P. S. Vartolomeu de a se retrage din toate grupările politice, mai putin una: “Politica pe care o fac este politica lui Hristos, al cărui soldat devotat sunt”.(Ibid. f. 5-5v, 17-17v, 18).
Ce coincidentă (intuitie) extraordinară, spusă de mine în toamna anului1990? Eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucuresti. Venisem cu un lot de 30 de studenti teologi prin transfer de la Sibiu la Bucuresti în anul III. La Sibiu am fost Seful “Golaniadei- 89”, până la 20 Mai 1990, când au avut loc alegerile parlamentare si prezidentiale. La rugămintea marelui poet crestin, profesorul universitar Ioan Alexandru m-am transferat la Bucuresti ca să punem bazele unei Miscări spirituale, cu părintii profesori Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Nicolae Serbănescu, s.a., studenti, preoti si profesori de la alte Universităti din tară. Asezată axiologic peste Evenimentele revolutionare din Decembrie `89, Miscarea dorea să-si asume bazele unei Românii a Românilor. Nu stiam si nu realizam faptul că Securitatea era la fel de puternică si totodată omniprezentă, care împiedica prin mijloace “democratice” orice schimbare la fată a României. Găsisem o imagine a/4 în care erau prezentati Patriarhul Nicodim cu Sfânta Evanghelie oferind-o spre închinare si sărutare regelui Mihai. (Pe vremea aceea eram “fan” al regelui…Nu stiam, nu descoperisem faptele lui mârsave, ticăloase si trădătoare asupra Natiei noastre pe care a exploatat-o, a spoliat-o, a vândut-o si a furat-o, cu o exactitate egală si regală cu a tatucului său, Carol al II-lea). Asadar, am pus imaginea respectivă sub icoana Mântuitorului din sala de curs a Dogmaticii. Ca fiecare grup, grupare, asocialtie, sau institutie, aveam si noi “ciripitorii nostri omniprezenti”,informatorii (unii au ajuns sus de tot…). Au intrat în sala de curs rectorul si prorectorul. După câteva fraze fără subiect, rectorul ne explică rolul moral al studentului-teolog în cadrul societătii românesti de a nu face politică, chipurile. Eu pusesem poza cu intentia unei provocări. Dacă mi se cerea să o dau jos, întrebarea firească era pe care din cei doi. Pe Patriarh sau pe rege? Eram în ultima bancă de pe mijloc, atent să-mi apăr bravura. Cu ochii numai pe mine si pe fotografia din spate, rectorul polologhia despre grija noastră în cadrul noului contex social…si deodată spune:
-Ce politică trebuie să facă un student teolog? Vă întreb pe dumneavoatră domnule student (nu-mi stia numele, fiindcă venisem recent de la Sibiu) ?
M- am ridicat brusc si am răspuns prompt:
- Politica Mântuitorului Iisus Hristos!
- Excelent! Si care e politica Domnului nostru Iisus Hristos? ( întreabă la rându-i)
- Natiunea, adică Tara si Biserica!
- Mda, a îngăimat un acord surd si si-a mutat din nou privirea nu pe icoană, ci pe imaginea de sub icoană.
După “conciliere” părintele Marian Tănase reia reparatiile bisericesti si o convertire spirituală înfiintând “sfatul moralizator”care a avut rolul de a aplana conflictele dintre enoriasi si combaterea viciilor (alcolismul, concubinajul, furtul, agresivitatea exagerată, bârfa etc.).
În noaptea de 15/16 August 1952, prin ordinul cabinetului MAI nr. 490, părintele Marian a fost ridicat de securitate si arestat la Penitenciarul Craiova. A fost condamnat la 5 ani închisoare si a “beneficiat” de asistenta penitenciarelor din Râmnicu Vâlcea, Drăgăsani, Pitesti si Văcăresti.
Posedând un caracter integru, Părintele Marian si-a asumat suferinta, misiunea si crucea cu demnitatea unui mare Mucenic. A fost un rugător permanent si un zelos săritor pentru aproapele său, desi era grav bolnav. Ajunsese la o asemenea înăltare spirituală, încât transforma suferinta fizică a sa si a celor din jur într-o liniste duhovnicească, hrănită continuu din bucuria tuturor încercărilor pământesti. S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea călăilor care i-au schingiuit trupul si i-au chinuit atât de mult sufletul. În această “atmosferă de binecuvântare” a regimului de exterminare al temnitelor comuniste, Părintele Marian Tănase, a murit în Penitenciarul-spital Văcăresti, la 8 Februarie 1954, încredintându-si sufletul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel pe care l-a iubit în viata sa pământească.
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 9/5/2010 |
Contact: |
|
|
